Motto: „Niciodata, din decembrie 1989, situaţia Romaniei nu a fost mai dramatică decât în aceste zile dintre cele doua tururi de scrutin prezidential. În acest moment crucial, nu mai avem de ales între reforma lentă sau rapidă, între un partid sau altul, ci între democratie şi dictatura, între libertate si tiranie.” – Apel al Grupului pentru Dialog Social pentru votul din 10 decembrie 2000.
„Convingerea noastră este că episodul electoral prin care trecem acum este – după mineriadele din vara lui 1990 și după cutremurarea societății din vara lui 2012 – al treilea moment de alertă maximă din istoria noastră post-decembristă.” – Apel către nehotărâţi al Grupului pentru Dialog Social pentru votul din 16 noiembrie 2014.
Ce înseamnă Klaus Iohannis? Pentru cei căzuţi în autoadmiraţie e chipul toleranţei noastre! Nu ne mai săturăm să ne privim deschiderea în noua noastră oglindă: preşedintele României, Klaus Werner Iohannis! Demni într-adevăr de ospitalitatea seculară invocată de manualele noastre de istorie şi de ghidurile turistice elaborate în anii 70. Ca să nu mai vorbim de răbdarea stoic-mioritică la iritantele solicitări culturale ale maghiarilor. Treacă de la noi! Mai e problema ţigănească, dar pe ei îi dispreţuim cu toţii. Din când în când primim lecţii pe tema asta de la state occidentale, care practică expulzarea ilegală a cetăţenilor români ce alcătuiesc „problema romă”. Adică, fie etnici romi, fie români prea săraci ca să locuiască altundeva decât în sărmanele „plaţuri”, taberele improvizate ce alcătuiesc centura de mizerie a emigraţiei economice est-europene dimprejurul metropolelor Uniunii Europene, rezultat al dezindustrializării orientale şi al acceptării dominaţiei apusene în UE. „Aceia sunt ţigani” – e răspunsul automat la plângerile vreunui occidental pentru pângărirea parcometrelor pariziene sau pentru buzunărelile din metrourile italiene. Cu completarea: „şi noi avem probleme cu ei.” La care urmează o tăcere încurcată din partea reprezentantului Lumii Civilizate. Odată, că vesticii nu vorbesc atât de slobod, apoi, dacă depăşeşte niţel superioritatea colonial-turistică, simte şi el că pasiunea poliţienească a guvernelor Sarkozy, Berlusconi sau Valls nu se reduce la ocrotirea liniştii şi curăţeniei. E versiunea blândă a crimelor din Mediterana, unde bărci improvizate plutesc în derivă, purtând cu ele disperarea provocată adesea de intervenţiile militare europene şi americane în Africa de Nord şi-n Orientul Mijlociu. 3000 de morţi în Mediterana în 2014, înregistra Organizaţia Internaţională pentru Migraţii la mijlocul lui septembrie. Legea italiană pedepseşte orice ajutor dat migranţilor! Rasismul jovial sau încrâncenat, însă mereu liber mărturisit, al răsăriteanului e adevărul nerostit al politicilor de dominare ale Occidentului.
Deci, din nou: prin alegerea lui Klaus Iohannis s-a depăşit logica naţionalistă, cum spune Florin Poenaru? Poate că da, dar nu sunt multe motive de bucurie! Mai întâi, câteva nuanţări legate de făţărnicia ardelenească. Saşii au dispărut. Mai sunt câţiva, pe undeva sub 20.000. A fost un proces lent al stingerii acestei naţiuni medievale, cu câteva momente dramatice legate de angajamentul entuziast al majorităţii săseşti faţă de Germania hitleristă şi voluntariatul în trupele Waffen-SS, amintit aici de Cristian Cercel şi descris de bestseller-ul lui Eginald Schlattner, Cocoşul decapitat. A urmat evacuarea saşilor din Ardealul de Nord alături de trupele germane, în ultimul an al războiului. Vin mai apoi deportările în Bărăgan sau în URSS pentru cei rămaşi. Urmează mirajul RFG şi politica rasială a guvernelor de la Bonn de „cumpărare” a etnicilor germani din vechile comunităţi aflate în România sau în Uniunea Sovietică. E ca şi când Mongolia s-ar apuca azi să repatrieze tătarii din Crimeea sau Olanda pe burii din Africa de Sud. Dincolo de aspectele genetice, a fost o afacere bună: muncitori calificaţi, ingineri, medici, cercetători, iar mai târziu autoculpabilizarea „vânzătorului”. Ca azi în investigaţiile de corupţie implicând mari companii internaţionale: există doar coruptul local fără corupător din afară. În fine, a venit căderea Cortinei de Fier şi ce era de săvârşit s-a săvârşit: tinerii saşi au luat calea Germaniei reunificate, deschizând drumul masivei emigraţii economice româneşti. Dar poate asfinţitul începuse mai devreme, odată cu modernizarea, cu omogenizarea lingvistică şi cu renunţarea la pestriţele lor dialecte francone…
Odată cu apusul naţiunilor germane în Transilvania şi Banat, saşii au devenit căutaţi şi iubiţi. După 90 se înfiinţează numeroase grădiniţe private cu limbă de predare germană, iar universitatea de stat din Cluj deschide o linie de învăţâmânt în limba germană. Pentru cine? Din când în când mai apărea şi câte un vlăstar al naţiunilor saxone, dar era şi este evident un program de învăţământ într-o limbă străină, aşa cum sunt secţiile de limbă engleză sau, tot mai rar, franceză. Invocarea trecutului săsesc a slujit mai mult ca replică la pretenţile ridicate de universitarii maghiari: bilingvism? separare? – nu vedeţi ce liniştiţi sunt colegii nostri germani? Desigur, după dispariţia lor, comunităţiile au tendinţa de a fi destul de calme şi moderate în revendicări. Universitatea reproducea un fals argument dat de politicienii naţionalişti ardeleni sau regăţeni: dar ne înţelegem atât de bine cu nemţii transilvăneni, cu tătarii dobrogeni sau rutenii moroşeni şi cam cu oricine a încetat să mai conteze numeric. Dacă alţii nu apreciază îndeajuns generozitatea noastră, trebuie că problema e la ei.
Germanofilia claselor medii mai înseamnă ceva: e o parte din harta geopolitică fantasmată a urii pentru sărăcime, pentru rural, pentru vârstnici. E opusul rusofobiei reaprinse periodic. Germania e progres, tehnică şi ordine. Rusia e înapoiere, corupţie şi obscurantism. Aşa arată mapamondul hollywoodian al celor ce manifestau „în favoarea diasporei” cu pancarte ce răcneau către sărăntoci: „Noi vă plătim pensile!” sau „Cereţi azil politic în Teleorman!”. Ăsta e programul politic al asimilării ideologiei dominante occidentale, în versiunea sa dură, concepută pentru periferia UE. E o dorinţă de înstrăinare, de a fi un land federal merkelian, de a scăpa de blestemul sărăciei de acasă. În furia împotriva lumii rurale era dorinţa parvenitului de a scăpa de rubedeniile sărace, dar şi spaima şi refuzul faţă de viitorul ce se întrevede mai mult sub chipul rudelor rămase la ţară şi a părinţilor la pensie, decât a unui visat Occident aseptic împlinit artificial pe Lipscanii Bucureştiului sau decorat festiv în Piaţa Mare sibiană.
Manifestanţiile împotriva guvernului Ponta şi a organizării defectuoase a alegerilor au avut ca vârf de lance mesajul anticorupţie lansat de simpatizanţii Monicăi Macovei. Dar cine vorbeşte despre corupţie şi nu extinde întrebările dureroase şi asupra Uniunii Europene ar face bine să-şi ţină gura! Exemple? Ai de unde alege: cazurile de foşti sau actuali funcţionari ai Comisiei Europene angajaţi în lobby-uri corporatiste, uitând de regulile instituţiei (cazul John Burton), nepotismul practicat de comisarul european Edith Cresson (crearea de posturi fictive în domenii la fel de fictive, cum e „consulting în domeniul ecologiei şi informaticii”, însă plătite cu sume foarte reale), raportul Transparency International rămas literă moartă din primăvara acestui an acuzând lipsa oricărui control asupra averilor deputaţilor şi comisarilor europeni, recentele revelaţii, dacă se mai îndoia cineva, asupra rolului Luxemburgului în sprijinirea evaziunii fiscale a mariloc companii, etc. În plus, prim-ministrii acestei colecţii de seifuri bancare şi conturi secrete reunite sub numele Ducatului de Luxemburg, că e vorba de Jacques Santer, demisionar din funcţia de preşedinte al Comisiei în urma unui scandal de fraudă, sau acum de Jean-Claude Juncker, sunt personaje de prim rang ale politicilor de austeritate europeană. Ei sunt la locul potrivit! Dar manifestanţii? Prin anticorupţie spre Europa? Sigur nu v-aţi rătăcit?
Grupul pentru Dialog Social, la noi, un adevărat Consiliu al Gardienilor Revoluţiei Conservatoare Europene, a lansat un apel la susţinerea candidatului ACL. Conform autorilor chemării, niciodată ţara nu fusese într-un pericol mai mare, decât poate la mineriadele din 90 sau la referendumul din 2012, adică în newspeak-ul GDS: „tentativa de lovitură de stat”, Klaus Iohannis fiind atunci unul din pucişti. Nu e singurul lucru trecut cu vederea în text. Este uitat un alt apel formulat în termeni la fel de dramatici, cel din 2000, în favoarea lui Ion Iliescu şi împotriva lui Corneliu Vadim Tudor, ajunşi în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale. Atunci, conform redactorilor, ţara trăia cel mai teribil moment de cumpănă de la răsturnarea regimului ceauşist. Azi, episodul 2000 nici nu mai e pomenit. S-au ruşinat între timp semnatarii comuni? Se dezic de primul text? E adevărat că dă peste cap interpretarea canonică a prezentului scrutin: înfrângerea ritualică a „hidrei comuniste”. Stârpirea repetitivă a „ciumei roşii” face parte din liturghia dreptei româneşti. Dar Klaus Iohannis e de două ori eretic! Odată că nu s-a pocăit pentru păcatele de la referendumul din 2012, apoi că e deţinătorul mesajului votul ardelenesc anti-sistem din 2000, exprimat mai întâi cuminte la alegerile locale, apoi sfidător la cele generale. În vara acelui an, sibienii votează masiv Forumul Democratic German, în urma eşecului CDR la guvernare: nici Iliescu, nici Constantinescu, nici PDSR, nici CDR. Aşa ajunge Iohannis primar. În toamnă, aceeaşi opţiune împotriva forţelor politice majoritare îl va împinge pe Corneliu Vadim Tudor în turul doi al alegerilor prezidenţiale. Noul preşedinte reprezintă versiunea de succes a nereuşitelor înregistrate de naţionalismul PRM, de populismul televizual al PP-Dan Diaconescu şi justiţiarismului mişcării Macovei. E candidatul altfel care consemnează sfârşitul politicii în numele tehnocraţiei eurocrate. Contracandidatul său a căutat să umple vidul său de caracter şi de ideologie cu un naţionalism ortodoxist de operetă, interpretat la fel de neconvingător ca monarhismul, guevarismul, anticomunismul şi alte măşti folosite de-a lungul vremii pentru a da o imagine arivismului său. Un duşman învins prin mobilizarea urii de clasă. Pentru unii se pare că există alegere între conflictul social şi replierea etnicistă. Să fie sănătoşi! Tinerilor manifestanţi anticomunişti de la Cluj, Bucureşti sau diaspora ce i-au provocat înfrângerea li se potriveşte cel mai bine această vorbă a unui scriitor cu origini teleormănene spusă în 1944 despre spiritele critice europene: „dar ei nu trăiesc în România. Trăiesc într-o colonie care, întâmplător, se numeşte tot România.” (Constantin Noica, Jurnalul Filozofic, Humanitas, 1990, p. 110.)
Nu va trece mult timp şi poate vor afla şi ei că politica altfel e de mai bine de un deceniu politica dusă zi de zi de o Europă cu două categorii de cetăţeni.