2004-2009-2014. Zece ani de înfrângeri electorale ale stângii de partid din România, dar și zece ani – primii zece ani – de existență a stângii independente, non-partinice din România[i]. Cum a decurs coabitarea?
Începutul anilor 2000: Guvernarea Năstase. Everybody’s happy. Unii totuși puțin prea happy. Încă nici nu se poate vorbi de vreo urmă de existență a unei stângi românești independente. Singurii pionieri, cu atât mai eroici, sunt cei din grupul Idea. Importanți, dar izolați. Alte ramuri de stângă independentă s-au uscat/ se uscaseră înainte vreme – stânga „political correctness”, grupată în Observatorul cultural al lui I.B. Lefter, și care a sfârșit destul de rapid fie pe poziții apolitice/culturaliste, fie înregimentată într-o dreaptă partinică/semi-partinică ceva mai urbană, gen PNL. Specificul social al perioadei – cum ziceam, o bunăstare inegală pentru toată lumea – a împins discursul incipient de stânga mai degrabă spre zone de explorare teoretică, speculativă – post-structuralism francez, prin care sunt filtrați Marx și Heidegger, cu mai puțină aderență la actualitatea politică și socială. Teme de mobilizare: războiul din Irak. Pe plan intern, singurul debușeu posibil: anti-corupția, deja monopolizată de dreapta (ecuația PSD/FSN=corupție fiind de-acum una din narațiunile fondatoare ale democrației românești). Inevitabil, candidatul Băsescu a băgat în buzunar din mers acest electorat, oricum indecis, sau pasiv, și extrem de puțin numeros.
2004-2009: Prima rundă de Băsescu. Început destul de promițător. Bula creșterii continuă pentru toată lumea – unii, în schimb, în fericirea generală, parcă nu sunt atât de happy și încep să acumuleze datorii cât casa, sau mai mari de-atât. Stânga românească independentă începe să fie identificabilă ca un gen, un discurs aparte în discursul public abia de pe la jumătatea anilor 2000. Idea, Cultura, Observator Cultural. Teme: cam aceleași, doar că deja structurate într-un discurs specific – războiul din Irak; pe plan intern: anticomunismul. Implicit, campaniile stângii independente din această perioadă sunt fie pur principiale/morale, atunci când încearcă să fie social-materiale – mobilizându-se pe teme actuale, dar „abstracte”, ca războiul din Irak, fie imediate/locale, dar mai degrabă cultural-simbolice – abordând critic anticomunismul oficial tocmai ca politică culturală prin care se încerca discreditarea oricărei alternative de stânga și impunerea dreptei ca unic consens hegemonic. Până în 2008, toată lumea e pro-UE, chiar și la stânga independentă. Nu există nuanțe. În PSD, pică Năstase și o primă garnitură de baroni, rămâne în prima linie Geoană. O brumă de rafinare, de urbanizare, dar parcă prea mult o simplă poleială peste un aparat de partid neschimbat. Nici o deschidere ideologică sau strategică în direcția stângii independente. Sentimentul e reciproc.
Perioada 2008-2010 e o perioadă bizară: criza izbucnește în toată lumea, dar în România ea este receptată cu batista pe țambal: doi ani de zile, până după alegerile din noiembrie 2009, criza e negată, denegată, amânată, ținută sub capac. Implicit, stânga românească sună din nou, chiar și când încearcă să fie actuală, imediată, acută, puțin cam abstractă. Criza există încă doar la televizor. Prin urmare, stânga românească independentă nu are nici o aderență în alegeri. Pe care oricum stânga partinică le pierde în chip spectaculos, pe propria-i barbă.
2010-2012: A doua rundă de Băsescu. Austeritatea. Toată lumea e unhappy. Perioada de maximă înflorire a stângii independente. În sfârșit are un subiect cât China pe masă, nu de inventat din teorii. Automat, poarta către practică și concret pare să i se deschidă pentru prima dată: pe lângă nucleele de teorie și discurs de stânga deja formate, și care au deja o anumită instituționalizare sau măcar organizare de grup (platforme internet, edituri, volume colective), încep să apară grupări sau campanii dedicate explicit praxis-ului rezistenței și emancipării, sub diferitele lor forme și dimensiuni. În ciuda deschiderii și angajării pe calea practicii politice, politica practică rămâne un etaj interzis stângii independente[ii]. Altfel spus, stânga independentă începe să fie publică, și chiar practică, fără a fi însă cu adevărat politică[iii]. Ceea ce face ca idealismul ei inițial să supraviețuiască sub o formă mutantă: ca principialitate din care, chiar dacă nu se traduce într-o practică socială relevantă, oamenii mai trebuie să și trăiască. Pe scurt, bună parte din stânga independentă românească ia calea ONG-ului, sau se lasă pătrunsă de discursul și praxisul corespunzătoare. (Din această perspectivă, a ideologiei practicii civice, cel mai bun ONG rămâne desigur universitatea). Această maximă întindere a stângii independente, de la nucleele de discurs și teorie, la grupurile de civism voluntar sau salariat, până la cercurile concentrice ale publicului cu diverse grade de devotament și ale cărui margini exterioare se confundă până la indistincție cu practica și discursul de centru-dreapta (liberalism, formalism democratic, curățenie) era însă ținută laolaltă de acest cel mai mic numitor comun al stângii – minima atenție pentru chestiunea socială. Or, în această perioadă, chestiunea socială e cât casa. Dreapta e la putere, nemulțumirea e generală. Stânga partinică zburdă și ea pe valul aceleiași nemulțumiri. Această serie de coincidențe explică, în fond, această ocurență unică, singura dată când stânga independentă și publicul său imediat au votat cu stânga pesedistă. Dar în nici un caz de dragul ei.
2012-2014: La nivel politic, situația devine ambiguă: dreapta la președinție, în justiție și-n servicii, stânga în guvern, în parlament și-n pușcărie. La nivel social, aceeași ambiguitate: reîntregirea salariilor, armistițiul aparent al austerității și doi ani de relativă stagnare cu aer roz de bine că măcar nu-i depresie produc o amnezie sau o derută aproape completă în rândul stângii independente și a publicului său imediat. Odată bătălia social-economică încheiată cu o suspendare, stânga independentă se fragmentează pe teme și direcții divergente: forumul de la Cluj sfârșește într-un fiasco, alte încercări de federalizare a stângii independente nici nu mai au loc. Fiecare își vede de treabă pe cont propriu și mare parte din stânga se risipește din nou în teme cultural/simbolice, de statut: uneori, chiar în aceeași zi, trecând de la niște proteste anti-austeritate și anti-FMI la niște proteste anti-ACTA one way only. Multe capcane pe drum, de moralism civic, în care stânga independentă putea să cadă și în care n-a ratat niciodată ocazia să plonjeze: de la papionadă, la turnura naționalistă/macoveistă a campaniei Roșia Montana, la anti-comunismul redescoperit, astăzi ca întotdeauna, în lupta electorală cu monstrul PSD-ist. Monstru care, pentru prima dată de zece ani încoace, arată acum cu adevărat decimat.
Între 2004 și 2014, cam la fiecare votare, stânga independentă a intrat în teren, chiar dacă în ultima clipă sau cu sufletul îndoit, de partea candidatului de dreapta. S-ar zice că, exceptând parlamentarele din 2012, lumea progresistă a votat constant pe linii de statut, de valori abstracte – democrație/anticomunism/anticorupție – și nu pe interese de clasă. La o privire mai atentă însă, nu neapărat: odată pentru că e improbabil ca PSD, în forma lui actuală, să reprezinte într-adevăr interesele de clasă ale publicului de stângă principială. Dar nu mai puțin pentru că, în ce-l privește pe acesta – publicul stângii independente, tânăr, urban, educat – votul de statut este un vot de clasă: statutul său (nivelul studiilor, experiența urbană) fiind singurul cârlig cu care se agață de condiția visată a clasei de mijloc, toate celelalte probe trimițându-l acasă.
Acest ultim refugiu în civism, traductibil mai mereu într-un vot la dreapta, pe care mare parte din stânga independentă & lumea progresistă îl parcurg de fiecare dată este, așadar, în bună măsură expresia idealismului inerent acestei poziții: idealism, ca hobby sau ca lobby, ca teorie a socialismului sau practică a civismului, de la caz la caz. Simplul statut de conștiință morală, deci apolitică și fără efect real, a jocului politic împinge nu doar la delimitarea obligatorie a stângii de principii față de corupția reală (realului) din stânga de partid, dar și la înghesuirea stângii principiale în colțul din dreapta a ringului politic și marșarea pe veșnicele criterii constituțional-democratice, formale, ale statului de drept, abandonând pentru mai târziu revendicările de justiție socială – oricum nereprezentate și absente din bătălia politică. Desigur, nu toată lumea alunecă la fel de repede și la fel de pătrunsă de la principialismul de stânga la votul de dreapta. Dar acolo unde idealismul ține deja de fișa postului și unde imaginea etalată a unui statut „middle class” e prima și singura șansă de a pupa vreodată acest middle class, acolo angajarea în recurenta campanie anticomunistă a dreptei devine aproape o obligație[iv]. Acestea fiind coordonatele, șantajul periodic al alegerilor fără alegere lasă de obicei stânga independentă în fața unei alternative deopotrivă de idealiste și după liniile căreia ea nu întârzie să se rupă: pe de o parte, într-o minoritate care insistă pe irelevanța ultimă a alegerilor „democratice”, pe falsitatea agendei politice, hegemonia nechestionată a dreptei și ocultarea deliberată a chestiunii sociale – și care minoritate devine, inevitabil, din perspectiva scenei publice, cu totul irelevantă; și o majoritate care, sub imperativul urgenței practice (deh, spiritul ong), și a minimalismului răului, se angajează cu pasiune într-o mereu nouă reînscăunare a democrației și alungă, din nou, dar tot mai eroic, spectrul ciumei roșii.
La capătul acestei decade de coabitare – cu puncte de contact ca inexistente între stânga de partid și stânga de principii – peisajul e, așadar, dominat de ruine: stânga de partid, trecută degeaba prin filtre succesive de purificare a imaginii și decomunizare (Iliescu-Năstase-Geoană-Ponta), n-a reușit, după toate evidențele, să câștige nici măcar o brumă de respectabilitate și onorabilitate în ochii clasei de mijloc, dar a pierdut, incidental, până și acea doză de stânga – în sensul strămoșesc de paternalism și tărăgănare – pe care o mai avea. Un interes obsesiv pentru imagine, un dezinteres total pentru ideologie. La sfârșit, a pierdut așa cum o merita: strivit de propria-i imagine antipopulară, dezertat chiar și de cei care altfel au o sensibilitate ideologică asumat de stânga.
Pe de altă parte, stânga independentă și publicul ei – mica brumă potențial progresistă din lumea cea mai bună a facebook-ului – se regăsește la capătul deceniului său de existență cam în aceeași situație de-acum zece ani – totala nereprezentare politică a temelor de stânga – doar că în număr sensibil mai numeros și într-o dispoziție parcă ceva mai iritată: dacă în 2004 stânga independentă ducea campanii despre irealitatea imediată (Irak, imperialism etc.), neavând astfel cu ce influența bătălia politică de-acasă, în alegerile din 2014 stânga independentă s-a scindat în interior, pe marginea chestiunii formalismului democratic a unui cadru capitalist oricum de nechestionat. Somată fiind să aleagă între o dreaptă coruptă și o dreaptă corectă, între capitalismul de cumetrie și capitalismul de multinațională, stânga progresistă a urmat un tipar ce pare să-i definească deja tradiția electorală: fie a dezertat jocul politic imediat, fie s-a înrolat, mai cu inima strânsă, mai cu entuziasm, în tabăra dreptei. După zece ani de configurare, specializare, articulare, concretizare a stângii independente, așa ceva e puțin, e trist, e frustrant.
Această scindare absolută dintre principii și realitate, acest balet între romantism civic, eventually de dreapta (de partea principialilor), respectiv ritual perpetuu de curățire a imaginii și inevitabilă sucombare sub imaginea publică (de partea stângii de partid) trebuie să înceteze. Nu pot fi fetișismul și alienarea atât de mari pe cât e nedreptatea de clară. După ani de austeritate și de stagnare generală solid instalată, după prăfuirea iremediabilă a marilor iluzii post-decembriste (piața liberă, NATO, UE), publicul așteaptă, argumentele sunt pe masă, cauzele sunt cât casa. Realitatea însăși e de stânga. Dacă PSD n-are de gând s-o remarce, PSD trebuie să plece. E timpul să jucăm și noi în realitate.
[i] Ca să nu existe vreun dubiu, folosesc aici acești termeni – stânga independentă și stânga de partid – în modul cel mai imprecis cu putință: conștient, altfel spus, că prin stânga de partid desemnez astfel ceva ce nu are vreo legătură cu stânga, dar și că, prin stânga independentă, desemnez ceva extrem de flu, între un nucleu de câteva zeci de grupări, proiecte, activități și o plajă socială ceva mai extinsă, de câteva mii, poate zeci de mii de receptori imediați ai acestui discurs și acestor acțiuni.
[ii] Singurele momente în care putem bănui o incidență politică a acțiunilor stângii românești independente – protestele din 2012, protestele anti-Roșia Montana – au fost contexte în care a intrat în horă la braț cu o gamă foarte largă a spectrului politic, alcătuind astfel un lanț prelung de echivalențe care cuprinde, în cazul campaniei RM sau, că veni vorba, a ultimelor alegeri prezidențiale, chiar și secțiuni ale extremei drepte.
[iii] Nu mă refer, desigur, la semnificația new left a termenului – în care totul e politic și politica e însăși ontologia socialului – ci la sensul prozaic, de prezență pe scena politică.
[iv] Acest civism de stânga – electoralmente indistinctibil de cel de dreapta – se configurează tot mai mult ca un stil de viață, cu toată încărcătura de autentic și gratuit, aleatoriu și profund pe care o are această expresie. O mască, în fond, absolut autentică, în sensul că acest stil de viață reflectă corect falsitatea poziției sociale, de simplă conștiință morală, oricum nu prea auzită, pe care stânga trebuie să o ocupe chiar și atunci când abordează lucrurile cele mai imediate și mai politice. Dar un lifestyle care, întemeiat pe coordonatele civismului și urbanității moderniste, progresismului liberal și responsabilității sociale, ar avea toate șansele să câștige zone largi dintr-o anumită categorie socială – tocmai acea categorie socială, tineri, educați, urbani etc., care constituie electoratul spontan al stângii în occident. Așadar, un public potențial larg, dacă nu s-ar confrunta cu o singură problemă: că această zonă este deja ocupată prin tradiție de dreapta. Și că dreapta și-a fixat hegemonia asupra acestui public urban și educat tocmai printr-o delimitare constantă de stânga (partinică și nu numai, căci anticomuniștii n-au prea stat la trasat nuanțe) drept cel mai uncool lucru din câte există. Acest conflict dintre forma (mediul, stilul) de viață și reprezentarea politică a publicului de stânga independentă se anunță, iată, din însăși structura de clasă a acestui public. Și, cum nu poate fi vorba de vreo mobilitate socială și deplasară implicită în structura de clasă a acestui public, cea care trebuie să cedeze – să-i facă loc – este reprezentarea sa partinică.