Cea mai nouă șarjă din campania Macovei. S-o luăm încet:
-„Cocălar” este în mod oficial termen politic. La fel și „om ok”.
– Ai crede că la o populație de votanți de 18.313.698 de persoane, din punct de vedere matematic renunțând să mergi la vot ai da aproximativ 0,0000005% din puterea ta de decizie fiecăruia dintre ceilalți votanți – prostii, 100% din votul tău potențial merge către un „cocălar”. Mesajul clar: „cocălarul” îți fură puterea politică ție, „omului ok”.
-Zăbovind asupra matematicii, clipul insistă că nemergând la vot pierzi 5.000 euro/an când vor câștiga „ai lor”. De unde apare suma asta… nu ni se spune. Presupun că atât ar crește PIB-ul cu „ai noștri”. Nici numărul de 5 mil. de alegători care nu merg la vot nu știu de unde ar veni, având în vedere că la alegerile din ultimii ani au lipsit de la vot între 8 și 10 milioane de alegători (pentru că nu se potrivește atitudinea MM față de #româniidepretutindeni cu calculele care exclud diaspora și migrația pentru muncă). Mesajul implicit este însă că banii ăia ți se cuvin ție, „omului ok”, și nu „cocălarilor”, din cauza cărora nu se produc naibii cei 25 de mld. Mai pe șleau se spune că „oamenii ok” merită mai degrabă rezultatele producției economice, și puterea politică, decât „cocălarii”. Pentru că asta este implicit și în #democrație și #statdedrept, nu?
-Rebranduirea discursului cu „asistații” în discursul cu „cocălarii” este fascinantă din cel puțin două motive:
1. Exprimă cel mai direct situația bizară în care se află segmentele romglezite din muncitorimea cu guler alb și mica-burghezie autohtonă, a căror imaginar nu le permite să se identifice cu restul demograficelor lor (funcționarii și „întreprinzătorii” în diferite nuanțe de gri, din public și privat), și, prin asta, cu candidați care concurează (la nivelul imaginii) pentru a le fi reprezentanți (Ponta, Udrea etc.).
2. Exprimă o schimbare de nuanță prin care se admite, foarte încet și chinuit, că se prea poate ca o bună parte din „ai lor”, de la politicieni la susținători, să fie mai middle-class decât „oamenii ok”, ca poziție socială stabilă și nivel de venit. Făcând o paranteză cu statistici: la ultimele prezidențiale votanții se împărțeau în cam 49% cu sub 10 clase sau șc. profesională, 33% studii medii și 18% studii universitare (după exit-poll-ul INSOMAR), fapt care ar merge cu povestea că „prostimea” ne alege liderii, dacă, din punct de vedere al educației, populația nu s-ar împărți în 44,2% cel mult cu gimnaziul absolvit, 41,4% studii medii (liceu și școală profesională de data aceasta) și 14,4% studii superioare. În termenii de prezență la vot segmentul cel mai educat al populației este mai bine reprezentat decât oricare altă categorie, iar din punct de vedere al aleșilor, aceștia provin în proporție covârșitoare din același segment cu studii superioare. Dintr-o dată ne luptăm bineînțeles cu proștii și pomanagii care aleg comuniști – dar în același timp intuim inconștient o chestie esențială: cei ce-au avut succes în mod sistemic în capitalismul românesc au fost afaceriștii descurcăreți – fie că au făcut bișniță cu statul și capitalul străin, fie că au devenit intermediarii în management și PR pentru marile întreprinderi, fie că și-au țesut cuiburi comode în jurul postului din învățământ, sănătate, securitate etc. Putem spune că îndărătul noțiunii de cocălar se află aceași ură față de sărăcime? Posibil, dar numai într-o logică destul de întortocheată a „săracilor care s-au îmbogățit în mod nefiresc”, printr-o uzurpare politică și economică a „elitei firești” – acum, mai modest și hip, „oamenii ok”. S-ar putea să existe în războiul lor contra tuturor un avorton de conștiință de clasă, pe care l-au întreținut la nielul acesta, și uzat oportunist, pe rând și cu grade diferite de succes alde Băsescu, Noua Republică, Nicușor Dan, MRU etc.
Când nimeni nu le poate răspunde în mod credibil apelului pentru reprezentare, și ei înșiși tind să-și înțeleagă propria poziție în societate, dar numai până în punctul confuz și resentimentar în care cer să fie re-sărăciți „impostorii” ce le-au furat locul social legitim, ajung să se identifice cu candidata care s-a branduit pe toată simbolistica lor: își face selfie-uri profesioniste, merită, dar e marginalizată de „combinații” politice, are prezență serioasă pe net, hashtag-uri și promisiuni revanșiste – pe scurt răzbunare și romgleză, chiar dacă implementarea la literă a programului ei ar duce la devorarea celei mai serioase părți din clasa de mijloc, lăsând în urmă intermediarii oportuniști, mai mult sau mai puțin „cocălari”, care să lubrifieze interacțiunea bișniță-societate.
-De aceea, deși mizează pe niște echivalări destul de scârboase între sărăcie și corupție, clipul transmite, cel puțin explicit, mesajul „corupția cauzează sărăcie” – aia 25 mld de euro pe an care se pierd (din PIB voi presupune) sunt cauza sărăciei noastre – implicit faptul că nu creștem destul de repede ca avuția să ajungă pe sistem trickle-down și la „oamenii ok”. Dacă aparatul de campanie MM vrea să deschidă problema, fie: mi se pare mai importantă linia de întrebări ce control avem asupra producției, gestiunii, distribuției și consumului celor aproximativ 144 mld. euro concreți (PIB-ul pe 2013), decât întrebarea „cum am putea îngrășa suma cu vreo 17%?”. Răspunsul, după platforma Macovei, este:
-bucata de care se ocupă statul ar trebui restrânsă la minim, sau aproape minim, și să fie cheltuită pe, citez din platformă, „apărare, siguranță, justiție, monedă și fiscalitate, diplomație” (deși tot din platformă aflu că „Orice gestionează statul e sursă de corupție, risipă a banului public, creează deficite și sărăcește națiunea”, fraze care juxtapuse fac cel mai mișto act ratat din electoralele 2014)… cu mențiunile că trebuiesc investiții în refacerea industriei de armament, în apărare (pentru că suntem NATO, cap-de-pod, avanpost împotriva Rusiei etc.), că trebuiesc câte 6% din PIB la eduație și sănătate – însă doar dacă privatizăm masiv învățământul și spitalele, ca banii aceia să urmărească studentul și pacientul unde trebuie, și că, în fine, orice schimbare de direcție trebuie luată „numai după consultări cu mediul de afaceri”. Cum naiba se potrivește mantra cu „banii publici să nu se mai scurgă în mediul privat” cu un program care promite că statul va face numai asta? Simplu, pentru că:
-bucata de care se ocupă capitalul privat este sfântă, născută din creativitatea, munca și inițiativa antreprenorului și guvernată după legile naturale ale pieței libere – singurele restricții ar trebui să se adreseze afaceriștilor cocălari, care corup, prin lipsa lor de etică și cultură antreprenorială, mediul de afaceri altfel pur al multinaționalelor, cu angajații lor loiali, și al întreprinzătorului romglez, ăla care se ridică singur de păr din condițiile sale și care, după ce investește masiv în sine bineînțeles, își crează bunăstarea din nimic. Este dreptul lor să se preocupe de ce producem și consumăm, de la cartofi la cultură.
-bucata care rămâne după ce-s extrase plus-valoarea, taxele și costul supraviețuirii de bază? Nu este relevant – în fond e risipă de timp să gestionezi mărunțiș. Există toate promisiunile de campanie legate de crearea de partid și control asupra aleșilor, dar în condițiile în care atribuțiile statului ar fi tăiate până la „stat minimal”, asta deja sună ca o nouă variantă pentru recreația de weekend – să strecori între un party, un eveniment cultural și un game-night nițică #politică. Adică să se generalizeze la nivel social ceea ce e votul pentru Macovei la nivel individual și de grup: substituirea activității politice cu acting out-ul.
-De ce să ne pese? MM poate că e complet inofensivă ca forță politică, însă ea face parte dintr-o linie lungă de politicieni care mizează pe strategia de a face grupuri cu o poziție socială instabilă să voteze contra intereselor lor, vânzându-le vechiul basm politic cu grupul comuniștilor/hoților/corupților și cocălarilor mai nou, care blochează închegarea unei bune meritocrații prin care să se ridice membri mai puțin înfipți și cu poziții mai precare ai middle-class-ului la poziția lor socială „firească” și bine-meritată. Reușește să-și plieze simbolic imaginea de campanie peste reprezentările „oamenilor ok”, și, prin faptul că poate trece drept unul dintre ei, să le vândă același joc social ca până acum, dar fără plase de siguranță. Și reușește scamatoria asta simbolică prin faptul că, spre deosebire de alți candidați care reprezintă secțiuni reale ale electoratului, printr-un păienjeniș destul de alambicat de ideologie și relații public-privat de la primăriile de comună la funcțiile ministeriale, Macovei este un produs mediatic pur, care poate să se dea cu trotineta prin imaginarul politic român fără nici o constrângere din partea unor realități socio-politice.