Smaranda Dobrescu, Flavius Chircu, membri fondatori ai Grupului Prospectiv
fCh: După terminarea Războiului Rece, unii au anunţat, iar alţii şi-au asumat, sfârşitul istoriei în sensul triumfului liberalismului politico-economic. Pentru o perioadă lucrurile aşa păreau, cel puţin atât timp cât creditele ce au alimentat creşterea nu erau scadente; dela declanşarea Crizei încoace, polarizarea economică a început totuşi să se manifeste din ce în ce mai accentuat. În condiţiile acestea, crezi că actuala stângă îşi mai îndeplineşte misunea istorică?
SD: La nivelul societăţii, la nivel uman, cele mai vizibile efecte ale triumfului liberalismului economic sunt inechităţile din ce în ce mai diversificate din societate precum şi polarizarea acesteia. Sunt fenomene care persistă de câteva decenii în ţările lumii, sunt fenomene care s-au accentuat în ultimii ani în Europa aflată sub politicile neoliberale ale popularilor europeni de o perioadă bună de timp. Modelul social odinioară existent în Europa, care era proiectat să diminueze disparităţile din societate în scopul menţinerii coeziunii într-o societate de tip incluziv, aparţinea de regulă programelor social democrate şi cel puţin înaintea crizei din 2008 îşi arătase virtuţile.
Concurenţa a trei fenomene, globalizarea, uniunile monetare care sunt cu atât mai arbitrare cu cât subsumeaza politicul, şi criza mondială prelungită care a scos în evidenţă radicalismele neoliberalismului, a reliefat actuala inadecvare a politicilor de stânga la realitate, incapabile să-şi mai menţină Modelul Social la parametri iniţiali. Care crezi că sunt cauzele dincolo de politic ce fac imposibilă manifestarea eficientă a politicilor de tip social democrat în Europa?
fCh: În special după anii `90 cetăţenii Vestului au fost împinşi spre o hiperglobalizare ce a depăşit limita gestionabilă, înregistrându-se distorsiuni economice grave la nivelul ţărilor mai puţin dezvoltate şi o diminuare progresivă a conceptului de suveranitate a statelor–în Uniunea Europeană s-a mers şi mai mult, până la delegitimizarea pe alocuri a suveranităţii. În mod explicit, în UE s-a dorit împăcarea caprei cu varza şi se merge către un sistem reprezentativ, pe de-o parte, care însă serveşte imperativele pieţei la nivel global, pe de alta. Această dorinţă a dus în timp la restrângerea semnificativă a reprezentativităţii la nivel local/naţional pe fondul deplasării politicii dela nivelul statului naţional la un nivel transnaţional, deasupra statului naţiune.
Pe fondul acestor distanţări dintre nivelul de reprezentativitate al politicii şi imperativele funcţionale la nivel general, se poate observa că şi politicile social democrate, ajustate la nivel naţional, îşi pierd conduitele de manifestare, şi până la urmă, sensul. De exemplu, se poate observa acest aspect din necesitatea diferită a redistribuirii între ţări cum ar fi Danemarca şi România.
Ultimul deceniu a fost perioada în care s-a constatat odată în plus validitatea unei trileme a economiei globale: Un stat poate să controleze cel mult două dintre următoarele niveluri: 1) globalizare (integrare monetară), 2) suveranitate naţională, şi 3) democraţie. În alte cuvinte, spaţiul de decizie este restricţionat, iar state slabe renunţă la a mai controla chiar mai puţin decât sunt constrânse de logica internă a sistemului mondial. Victimele până la momentul acesta îmi par a fi democraţia şi mai ales social democraţia.
Cum crezi, Smaranda, că-si acceptă stânga europeană misiunea istorică în condiţiile imposibilităţii aparente de a-şi manifesta vocaţia? Crezi că ar fi necesar să continue pe a treia cale şi să accepte premiza că ideologiile încep să semene, iar politicile să devină exclusiv pragmatice, adaptate globalizării?
SD: Evident că nu, căci nici măcar cei mai vechi filosofi şi politologi cunoscuţi nu acceptau societăţile bazate pe inegalităţi multiple. Diminuarea inegalităţilor din societate a rămas o dominantă istorică a politicilor de stânga.
Este adevărat că o opinie destul de răspândită chiar şi la noi în ţară este aceea că momentul istoric al dispariţiei ideologiilor se apropie. Este dificil de spus că exact aşa se va şi întâmpla. Până acum nele reuşeau să ţină o balanţă prin contraponderi teoretice şi practice. Funcţionarea Uniunii Europene a demonstrat că majoritatea politică din Comisia Europeană, din Parlamentul European şi mai ales din Consiliul European dictează politicile, ignorând voinţa celeilalte părţi, dar care participă la rândul ei la implementarea acestor decizii în statele membre. Percepţia actuală este că toţi fac aceeaşi politică, şi anume favorabilă capitalului şi marilor corporaţii. În sensul acesta iau şi declaraţia premierului social democrat român: „Dacă preşedintele va fi de centru-stânga, trebuie să fie un premier de centru-dreapta”.
Este motivul pentru care stânga europeană a apărut în ultimul timp ca fiind în curs de pierdere a identităţii. Cu timpul, aceasta a început să-şi tempereze şi programele politice, aducându-le tangente cu cele ale dreptei neoliberale pentru a nu şoca suplimentar propriul electorat îndreptăţit să judece neîndeplinirea flagrantă a unui program politic. Această alunecare a stângii europene spre centru a atins limita în care se poate pune în discuţie menţinerea propriilor principii doctrinare de bază.
fCh: Cu alte cuvinte s-a creat, s-a copt dacă vrei, oportunitatea reinventării stângii care să facă faţă actualelor provocări care ţin de globalizare, de impactul economic şi social al manifestării marilor corporaţii care dictează comportamente economice şi monetare cu repercusiuni sociale, de ciclurile economice, de crizele periodice.
Este adevărat că şi Bill Clinton, primul preşedinte de stânga dela începutul actualului val de globalizare, şi-a exprimat intenţia să pună bazele unei societăţi americane bazate pe un cadru care “să ofere o faţă umană economiei globale”. Intenţia sa a rămas la stadiul de plan, tocmai pentru că trenul democraţiei americane rămâne inerţial pe direcţia neoliberală; problema a rămas şi s-a agravat iar criza începută în 2008 a accentuat nevoia de schimbare. Stânga politică în SUA dă ceva semne de reviriment, iar în sensul acesta victoria electorala recentă a senatoarei Elizabeth Warren este mai mult decât o speranţă. Este nevoie să începi undeva, cu cineva, în jurul unui set de idei novatoare care să devină în timp un pol de agregare.
Cum în SUA social democraţii sunt încă tentativi, mă aştept totuşi ca printre cei europeni să se dezvolte mai întâi idei şi soluţii practice de politici publice pentru comerţ şi globalizare.
SD: Da, stânga europeană şi-a reformulat setul de obiective propuse în sensul promovării de oportunităţi şi prosperitate larg distribuite, să întărească pacea şi securitatea, să stabilească şi să sporească domnia legii, să încurajeze progresul ştiinţific şi tehnologic şi să reducă sărăcia globală.
fCh: Admirabil! Ce segment al societăţii vizează noile propuneri doctrinare? Se mai justifică o politică de stânga, oponentă capitalului, mai există clasa lucrătorilor, mai are “clasa muncitoare “ reprezentanţi?
SD: SPD-ul german a fost acela care sub conducerea lui Willy Brandt in 1959 la Bad Godesberg a rupt orice legătură doctrinară cu marxismul, implicit cu teoria luptei de clasă şi a claselor. Celelalte partide socialiste europene s-au aliniat apoi la noua doctrină de tip social democrat, unele abordând caracteristici specifice cum ar fi statul bunăstării. (ţările nordice). Ruptura de marxism de la Bad Godesberg a introdus noţiunea economiei sociale de piaţă şi a sloganului corespunzător: ”Competiţie cât mai multă posibil, planificare cât de mult este necesar.” În această paradigmă au evoluat social democraţii europeni timp de aproape 55 ani. Sindicatele au continuat să reprezinte lucrătorii, în prima perioadă cu destulă forţă în a le apăra interesele, mai apoi în a doua etapă, pe măsură ce aglomerările industriale urbane s-au împuţinat corespunzător dezvoltării industriei serviciilor în dauna marii producţii, sindicatele şi-au adaptat rolul la acela de a reprezenta interese de ordin contractual, salarial, de sănătate şi securitate a muncii. În câteva ţări avansate sindicatele au fost parte din consiliile /comitetele de întreprindere cu rol în politica economică a companiei.
fCh: Că veni vorba de sindicate, această curea de transimsie de odinioară, baza politicii de stânga în secolul 19 şi aproape în întregime în secolul 20 s-a disipat în mare măsură din cauze obiective: Globalizarea, propulsată de nevoia de creştere a productivităţii muncii, a condus la numeroase delocalizări şi împuţinarea numărului de lucrători. Delocalizările producţiei s-au îndreptat spre locuri în care piaţa muncii şi protecţia mediului erau subdezvoltate d.p.d.v. al reglementărilor (China, Mexic, etc). Acest lucru a redus obiectiv profilul Stângii prin reducerea electoratului clasic, în timp ce pe plan simbolic se acredita în paralel ideea dispariţiei claselor din interior–Clinton, Blair, Schroder şi a lor a treia cale. În acele momente, din jurul sfârşitului de mileniu, nu era evidentă sărăcia, şi nici durata scurtă a ‘dispariţiei’ claselor, un fenomen mai bine descris în termeni de transformarea claselor în care producătorii au fost transformaţi pentru o scurtă perioadă în consumatori pe credit, iar acum constituie precariatul/pauperiatul.
SD: Ai dreptate; fostei clase a muncitorilor de la început de secol 20 i-a luat locul o nouă “clasă” fără legătura cu munca şi exploatarea ei, ci cu însăşi sărăcia. În această situaţie Stânga trebuie să transceandă noţiunea de clasă definită preponderent în jurul proletariatului şi să se regrupeze în jurul săracilor în creştere numerică accelerată, a celor care trăiesc în situaţia de precaritate şi a problemelor de echilibru între exploatarea resurselor Pământului şi protejarea mediului. Aceste preocupări, prin solidaritate, Stânga ar trebui să le manifeste şi faţă de problemele grave din lumea a treia. Clasa săracilor de azi are perspective mai sumbre decât clasa muncitoare din anul 1950.
fCh: Problema pe care ai ridicat-o nu e nici simplă nici lesne de aplicat, dar esenţială. Dificultatea agregării unei mişcări socio-politice care să reprezinte interesele noilor pauperi rezidă pe de-o parte în lipsa conştientizării de către pauperii înşişi a condiţiei comune în care se află, mulţi crezând că vina pentru situaţia aceasta este o culpă individuală, şi pe de altă parte în natura violentă a unui fenomen în derulare ale cărui coordonate nu sunt încă uşor de capturat sintetic (ideologii, programe etc.). Şi aici ar trebui să ne întoarcem la sindicate. Cum vezi tu rolul actual al sindicatelor dată fiind concluzia la care am ajuns?
SD: Pauperi şi în stare de precaritate se află majoritatea lucrătorilor cu venituri medii şi mici. Criza actuală a diminuat până la inutilitate pe alocuri rolul sindicatelor prin diminuarea dialogului social şi impunerea politicii salariale în cadrul unor programe generale de austeritate. Cu alte cuvinte, politica de stânga este menită azi să repună în drepturi negocierile salariale la nivel de ramură şi societate. La masa dialogului social alături de decidenţii politici trebuie să se regăsească sindicatele care să reclame o legislaţie corectă de susţinere a şomerilor, programele de reconversie, formarea profesională a adulţilor, procesul de învăţare continuă. Stânga la putere va avea în vedere că principal mijloc de reducere a inegalităţilor de venituri este impozitarea progresivă. Acest lucru se va îndeplini în paralel cu întărirea rolului statului, care va decide priorităţile politicii economice la nivel de stat naţional. Puterea politică investită a ţării trebuie să aibe şi forţa de a-şi pune în aplicare deciziile economice şi sociale, beneficiind de un stat puternic. Tu cum vezi, Flavius că ar trebui să arate o politică eficientă a stângii care să contracareze tendinţele accelerate de globalizare, competitivitatea bazată din ce în ce mai puţin pe tehnologii, capital şi progres tehnic şi din ce în ce mai mult pe reducerea salariilor? O Europă socială ar putea face faţă expansiunii economice a Chinei, de exemplu? Cât de importantă rămâne ideea respectării omului şi a necesităţilor sale de viaţă, de socializare, culturale, de leasing in secolul 21? Mai poate rămâne omul sensul producerii de bunuri, centrul acţiunii societăţii?
fCh: Având o oarecare distanţă de problematica aceasta, am să spun că văd soluţia undeva într-un interval de genul: Izolaţionsim, includerea externalităţilor negative în preţul produselor, respectiv solidaritate. În măsura în care tuturor ne pasă în mod egal de un set de valori civilizaţionale, ne solidarizăm; altfel, văd legitimă constituirea de blocuri ce subscriu la acelaşi set de valori–ceea ce este echivalentul solidarizării la nivel mai restrâns, care desigur implică şi restrângerea aplicabilităţii conceptului de globalizare. Aş vrea să cred că oamenii de lângă mine pot re/conştientiza rolul social democraţiei în orice set de valori la care ne vom asocia.
Am să te întreb dacă ai idee ce vor să iniţieze social democraţii europeni în sensul regândirii doctrinare a stângii?
SD: Iniţiativa existentă acum va adresa în principal patru tipuri de probleme: “Creşterea în vreme de criză”, “Pieţele muncii progresive”, “Societatea egală’ şi “ Economia progresivă globală”. Mai departe, iniţiativa se va axa pe aflarea răspunsurilor politice în aceste domenii cât şi pe elaborarea de studii şi serii de workshopuri justificative.
Obiectivul acestei iniţiative este obţinerea unei societăţi progresive bazată pe o economie progresivă şi o piaţă a muncii progresivă.
Progresivismul economic (nu trebuie confundat cu ideea mai generală de progres în legatură cu creşterea economică) este o filosofie politică care încorporează principii socio economice aparţinând social democraţilor şi progresivilor politici. Aceste vederi sunt adesea înrădăcinate conceptului de justiţie socială şi au rolul de a îmbunătăţi condiţia umană prin ideea guvernării bazate pe centralizarea unor decizii economice.
Progresivismul economic se bazează pe ideea că pieţele libere sunt în mod inerent incorecte, favorizând marile corporaţii şi bogăţia. Progresivii cred că o piaţă corectă ar rezulta dintr-o distribuţie normală a bogăţiei, deşi în majoritatea ţărilor bogăţia presupune venituri disproporţionate. Prin urmare progresivii opinează asupra controlului pieţelor prin reglementări care să conducă la o mobilitate ridicată şi o inegalitate a veniturilor diminuată. Politicile specifice economice considerate progresive includ: Taxe progresive şi redistribuirea obligatorie a veniturilor cu scopul reducerii inegalităţilor de bogăţie, un pachet cuprinzător de servicii publice, îngrijiri medicale universale, educaţie publică, securitate socială, salariu minim prin lege, legi anti-trust, legislaţie de protecţie a drepturilor lucrătorilor şi a sindicatelor, un stat al bunăstării (stat de tip social).
Filosofia economiei progresive este definită tipic în opoziţie cu liberalismul economic (cunoscut în unele ţări sub numele de libertarianism economic), laissez-faire-ul economic şi concluziile Şcolii Austriece de Economie împreună cu cele ale Şcolii de la Chicago. Multe organizaţii care promovează progresivismul economic pot fi caracterizate ca fiind anti-capitaliste şi cuprind principii şi politici bazate pe Keynesianism şi alte şcoli de aripă stângă ale gândirii socio-economice.
fCh: Cum crezi că s-ar putea aplica această politică de stânga în România?
SD: Avem insuficiente detalii programatice ca să ne hazardăm în a îmbrăţişa fără rezerve această idee progresistă. Contribuţiile pe care le vor elabora colectivele academice, politice, de tehnicieni organizate la nivel european vor fi coordonate şi se vor publica în mod etapizat. Voi urmări aceste evoluţii şi le vom pune în discuţie pe cât posibil împreună cu toţi tinerii specialişti în politici, jurnaliştii, filosofii, oamenii politici care au preocupări în acest domeniu. România e necesar să trăiască contemporan cu toate ideile valoroase.
fCh: Acum, pentru final, în ce fel s-ar putea cupla la aceasta nouă doctrină de stânga promotorii social democraţiei româneşti, începând cu prim ministrul român, lider al social democraţiei româneşti?
SD: Politicile elaborate de Guvernul Boc, tipic favorabile marilor corporaţii au rămas aceleaşi, en titre la noi. De exemplu, capitalul străin este favorizat având înlesniri de returnare a profitului şi o cotă unică de impozitare mai avantajoasă decât în alte ţări. Capitalul autohton, parte a noţiunii de patriotism economic, nu este prin nimic stimulat, legile necesare ajutorării investitorului român cum ar fi legea holdingului şi a protecţiei acţionarului minoritar, continuă să nu apară; Codul Muncii aduce destulă flexibilitate la îndemâna patronilor, a renunţat însă la minimele garanţii de stabilitate a lucrătorului şi de prezervare a locurilor de muncă. Principala măsură tipic de stânga, adică impozitarea progresivă a veniturilor nu este folosită în scopul diminuării inegalităţii de venituri; marile exploatări agricole continuă să fie impozitate cu aceeaşi cotă precum micile gospodării ţărăneşti; vânzarea terenurilor agricole către cetăţeni şi persoane juridice străine se face în ritm susţinut, fără prevederi referitoare la securitatea alimentară viitoare sau la protejarea micilor gospodării ţărăneşti, acest ultim act de liberalizare aşteptându-ne să împingă pe cei mai săraci agricultori sub limita de trai necesară respectării demnităţii umane; resursele naturale exploatate în favoarea unor companii străine nu ţin cont de prezervarea mediului, aşa cum procesele industriale lipsite de noxe nu sunt stimulate; nivelul de trai din timpul guvernării anterioare a rămas la acelaşi nivel, revenirea la cuantumul salariilor bugetarilor şi a pensiilor din 2010 fiind practic un supliment de venit nominal erodat de inflaţia adunată în cei 3 ani în care creşterea TVA a suplimentat procesul inflaţionist; Îngrijirile medicale sunt din ce în ce mai greu accesibile în cadrul asigurărilor obligatorii prin lege, iar ideea „responsabilizării personale” în privinţa sănătăţii proprii şi a bătrâneţii câştigă din ce în ce mai mult teren. Procesul de exod al creierelor şi nu numai cunoaşte aceleaşi cote ridicate, semn al indiferenţei faţă de cheltuirea fără eficienţă a banului public în învăţământ; Educaţia este departe de a deveni o prioritate, etc, etc. Folosirea mai bună a fondurilor europene nu s-a transpus încă în ridicarea calităţii vieţii cetăţenilor români. Cu alte cuvinte, politica guvernului liberal din ultimii ani continuă sub guvernarea actuala „de stânga”. Acesta este cel mai bun exemplu că politica stângii trebuie schimbată prin doctrină, prin reguli asumate dacă doar prin oameni este imposibil de adus mai multă echitate şi coeziune în societate. Dar tu, Flavius cum vezi din afara ţării eficienţa aplicării politicilor social democrate de către actualul guvern?
fCh: Eu nu văd prea multe şi la nivel atât de specific. Sunt doar uimit de aparentele paradoxuri româneşti. Despre actualul guvern, numai de bine, nişte stângaci ai Stângii. De exemplu, deşi s-a des/făcut atât de mult în sensul stimularii investiţiilor străine în România, iar acestea refuză să se materializeze, se continuă pe căile începute cu acelaşi elan. Americanii au o vorba, prima condiţie pentru a ieşi dintr-o groapă este să te opreşti din a o mai săpa.
Nota autorilor: Prescripţiile noastre vin din şi în sensul social democraţiei. Apreciind prudenţa tradiţiilor social democrate, Stânga trebuie să umanizeze din interior capitalismul, în contradistincţie cu alte soluţii. Mecanismele socialului trebuiesc reintroduse în piaţă. Avem nevoie de un nou contract social.