Cu toţii am iubit rubrica de „ştiaţi că…”, un soi de proto-google care ne făcea să descoperim cu uimire, prin revistele anilor 70 – 80, lucruri mai mult sau mai puţin utile, dar întotdeauna surprinzătoare. Este feelingul pe care îl ai cînd citeşti o carte precum „Economia crizelor. Curs-fulger despre viitorul finanţelor”, semnată de Nouriel Roubini şi Stephen Mihm. Trebuie spus că Roubini are o reputaţie de profet, face parte din clubul celor care au prevestit criza, care au descris-o înainte să înceapă în forma ei finală şi fatală din 2007. Or, reputaţia de prezicător în economie a ajuns să capete proporţii mitice. Într-o conferinţă recentă organizată de publicaţia The Atlantic, Nassim Taleb, un alt mare prezicător spunea verde în faţă că nu vrea să-l asculte pe Krugman şi alţi economişti ca el pentru că nu au spus clar cu ani de zile în urmă că urma să vină dezastrul: aşa că nu vrea să-şi piardă timpul cu astfel de savanţi. Ştiu, pare mai mult un soi de club al mamelor Omida, dar puterea de predicţie e mai apreciată decît oricînd în mediile extrem de serioase. În cartea pe care v-o propun aici, după ce autorii îşi prezintă reuşitele futurologice, se merge ceva mai departe: către o critică directă, într-un limbaj cît se poate de colocvial, a sistemului financiar şi, mai ales, se propun soluţii concrete pentru ieşirea din impas. Cele peste 500 de pagini chiar pot fi citite ca o rubrică imensă de „ştiaţi că…”. Aşadar, ştiaţi că…
… în urmă cu numai cîteva zile Wall Street-ul a anunţat din nou prime, salarii, bonusuri record în companii care anii trecuţi erau susţinute cu bani publici americani pentru evitarea prăbuşirii lor? Roubini şi Mihm spun că plata traderilor de pe Wall Street e una dintre cele mai spinoase probleme ale crizei. Autorii subliniază că există o complicitate de-a dreptul bolnavă între trader şi acţionari. Mai ales că produsele financiare au ajuns uneori la o asemnea complexitate încît nici una dintre părţi nu mai înţelege exact cînd se joacă cu focul şi cînd nu. Dacă traderul riscă şi cîştigă, toată lumea e fericită. Dacă pierde, doar acţionarul fraier (este cuvîntul folosit de autori) preia pierderile. Una dintre propuneri era ca aceşti oameni să fie plătiţi în produsele toxic-financiare pe care ei înşişi le fabrică. Ce e însă semnificativ e că îşi pierde din valoare elementul-cheie din teoriile neoliberale de pretutindeni: acţionarul ca beneficiar – tocmai acţionarul este eliminat tot timpul din joc de un sistem care a învăţat să complice la nesfîrşit garantarea riscurilor.
Ştiaţi că… Rezerva Federală americană a luat naştere după ce criza de la 1907 din Statele Unite l-a determinat pe cel mai mare bancher al ţării, J.P.Morgan, să-şi cheme confraţii la negocieri? I-a închis în bibliotecă cu cheia pînă cînd au ajuns la o înţelegere cît de cît. La cîţiva ani după întîlnirea asta legendară se năştea celebra „Fed”. Neajunsul cu aceste poveşti e altul – uităm, spun autoriii noştri, că o criză nu e un accident. Că e de ajuns să investigăm istoria capitalismului din ultimele sute de ani şi să vedem că e, de fapt, un lung şir de crize, care mai de care mai grave. În secolul XIX, de exemplu, avem patru crize grave: 1819, 1837, 1866 şi 1893. Toate după aceeaşi schemă: clătinarea încrederii şi creditării în ţările dezvoltate, prăbuşirea periferiei („economiile emergente”) dependente de nucleele financiare. Şi pe atunci nu era „globalizarea” de acum…
Ştiaţi că… o criză teribilă a Americii Latine din anii 80 a fost şi o consecinţă a unor politici salvatoare pentru Statele Unite? Omul providenţial al începutului deceniului nouă a fost Paul Volcker, preşedintele Rezervei Federale, care a început să mărească ratele dobînzii. Numai că asta a însemnat o povară insuportabilă pentru ţările americo-latine care intraseră într-o perioadă de imense împrumuturi pentru modernizare. Exemplul este dat pentru a sublinia fineţea incredibilă pe care o necesită manipularea procentelor de la conducerea Fed. Avea s-o simtă o lume întreagă atunci cînd la cîrmă, după Volcker, a venit Greenspan, scos de mulţi drept unul dintre principalii „vinovaţi” ai crizei.
Ştiaţi că… la baza teoriilor „laissez faire”, care promovează forţa de autoreglementare şi reglare a pieţelor, stă o carte de la 1900 scrisă de un francez, Louis Bachelier. În ţara sa nu prea a fost băgată în seama. În SUA, ideea a prins rădăcini încă dinainte de Marea Criză. După cel de-al doilea război mondial, catedra de economie de la Chicago a început să promoveze agresiv această teorie deja infirmată şi criticată acid de mai bine de jumătate de secol. Deja pe la 1970 era un lucru de la sine înţeles în mai toate şcolile de economie că „pieţele sînt eficiente şi că înglobează în preţuri toate informaţiile cunoscute”. Roubini atrage atenţia asupra unei întregi pleiade de gînditori (de la J.S.Mill, la Marx) care subliniau tocmai iraţionalul din mersul pieţelor, teribilele variabile de ordin comportamnetal, psihologic, faptul că mersul capitalismului nu are o direcţie către un reglaj din ce în ce mai fin, ci înseamnă mai curînd o serie de suişuri şi coborîşuri abrupte şi extrem de dureroase. Keynes a descris decizia economică mai degrabă ca pe un impuls primar – a rămas celebra sintagmă „spirite animale” – şi în consecinţă a elaborat celebrele teorii care aveau să scoată la lumină o lume economică aflată în impas în acel moment. N-a durat nici asta prea mult.
Ştiaţi că… de obicei crizele lasă în urmă infrastructuri utile, modernizări care mişcă lumea la propriu? În 1840, în Marea Britanie, o mare criză a fost generată de boomul căilor ferate. O linie comercială de mare succes între Manchester şi Liverpool generase o serie de investiţii nebuneşti care au dus la construirea de căi ferate unde vrei şi unde nu vrei, o parte dintre ele absolut inutile. S-a lăsat cu falimente în lanţ. Dar şi cu o infrastructură extrem de preţioasă. Boomul „dotcomurilor” în anii ’90 a dus de asemenea la consolidarea Internetului de care ne bucurăm toţi acum. Însă întrebarea vine foarte firesc atunci: cu ce ne-am ales după imensa criză începută în 2007? Răspuns: cu nimic, cu mai nimic.
Ştiaţi că… în faţa crizei anilor 30, preşedintele american Herbert Hoover a găsit un singur sfat de dat concetăţenilor: „fiecare să se bizuie mai departe pe propriile forţe”. Vă sună cunoscut? Au trecut 80 de ani şi încă auzim astfel de declaraţii făcute de un preşedinte de prin Est. După declaraţiile lui Hoover, la cîţiva ani, Keynes impunea prin teoriile sale novatoare politica fiscală ca principală armă guvernamentală împotriva crizei. Sfaturi precum cel al lui Hoover seamănă, spune Roubini, cu recomandările medicale medievale de tip „lăsaţi pacientul să sufere că-i trece”.
Ştiaţi că… împrumuturile complet hazardate făcute de diverse instituţii financiare au căpătat nume dintre cele mai haioase? NINJA, de exemplu, înseamnă „no income, no job or assets”. Iar titlurilor toxice abreviate CDO li se mai spunea în mediul financiar „obligaţiuni mortale Cernobîl” (Chernobyl Death Obligations).
Ştiaţi că… celebrele agenţii de rating Fitch, Standard & Poors şi Moody’s s-au aflat şi se află în conflicte de interese de-a dreptul comice. De exemplu, de la agenţiile de rating se putea face consultanţă pentru… a obţine un rating mai bun. Clientul plătea, obţinea un rating bun pentru un produs financiar dubios şi toată lumea era mulţumită. E ca şi cum un student şi-ar plăti profesorul pentru a-l învăţa să obţină nota cea mai mare, scriu economiştii noştri. Mai mult, cele trei agenţii aflate în competiţie riscă să-şi piardă clienţii mari dacă îndrăznesc să le dea la un moment dat vreun rating dezavantajos. Deci, mult timp, a avut loc o competiţie a notelor mari pentru clienţii graşi.
Ştiaţi că… statutul de companie „semnificativă sistemic” este extrem de rîvnit? Criza a adus multe falimente în rîndul instituţiilor financiare mici şi mijlocii. Au scăpat peştii cei mari, corporaţiile prea mari ca să cadă, TBTF mai sînt numite (too big to fall): Morgan Stanley, Goldman Sachs, AIG şi altele asemenea. Ei bine, acest statut de importanţă sistemică deţinut de unele companii a determinat salvarea lor cu bani publici. Şi din această cauză au apărut situaţii aberante precum bătălia Wells Fargo cu Citigroup pentru preluarea unei bănci imense aflate în insolvenţă, Wachovia. Robini şi Mihm sugerează foarte plastic că a avut loc o competiţie între coloşii financiari într-o cursă de tipul „cine devine prea riscant şi prea mare pentru a fi lăsat să moară?”. Aşa că nu mai conta situaţia financiară şi stabilitatea firmei, ci mărimea critică de care să sperie pînă şi guvernul…
Am ales doar cîteva motive pentru care cartea acestor doi economişti merită parcursă. Există şi o dizgraţioasă tendinţă, de care pomeneam la început, de a transforma demersul economic într-o divinaţie. Roubini şi Mihm nu scapă în unele pasaje de această tendinţă, dar îşi pun presupunerile întotdeauna pe baze solide de istoria economiei şi pe o retorică prietenoasă cu cititorul nespecialist. Important e să nu uităm să rîdem în mijlocul imensului şirag de evenimente economice de absurdul cărora nu ne dăm seama de fiecare dată decît prea tîrziu.
Nouriel Roubini, Stephen Mihm,
Economia crizelor. Curs-fulger despre viitorul finantelor,
traducere de Smaranda Nistor, Editura Publica, 2010