O father Abram, what these Christians are,
Whose own hard dealings teaches them suspect
The thoughts of others!
(The Merchant of Venice)
Cu cât un domeniu al cunoașterii este cu un pas mai îndepărtat de filozofie (sau cu expresia metafizică a filozofiei), cu atât acesta se distanțează de originile sale, căpătând calitatea unei specializări autonome și concretețe empirică. Istoria ideilor nu este științifică în acest sens. Individualizarea fiecărei științe autentice (istoric datată ca modernă) se clădește pe văduvirea progresivă a filozofiei de puterile sale epistemice. Cu toate acestea, dacă tradiția empirică și logică anglo-saxone nu constituie o sursă de interogație existențială pentru filozofia analitică (sceptică încă de la David Hume în privința sistemelor metafizice atotcuprinzătoare – nu mergem, din prudență pozitivistă, mai departe în Evul Mediu), nu același lucru se poate spune (nu fără un anume disconfort) pentru tradiția filozofiei continentale, a cărei întrupare divină se arată în urmașii heterocliți ai filozofiei idealiste germane. Acolo unde separația dintre autoritatea Bisericii și cea laică a avut loc târziu și cu o indubitabilă lentoare (îndeosebi în teritoriile de la est de râul Elba), discursul filozofic, în măsura în care cunoștea forme instituționalizate într-o universitate reputată, a rămas profund marcat de teologie. Deși nu pretindem și nici nu ne dorim a fi din cale afară de originali, filozofia germană din secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea e tributară unei înțelegeri a cunoașterii inspirată de metafizica religiei creștine, păstrând pioșenia, extazul imagistic și misticismul protestant intacte. De la Christian Wolff până la Schopenhauer, iluminismul anticlerical și raționalist a prins mai greu în Germania decât în orice altă cultură europeană majoră, iar, chiar și atunci când influența constrângătoare a raționalismului își face simțită prezența, acesta păstrează o atmosferă psihologică de exuberanță misticoidă, în condițiile în care nimic nu este interpretat filozofic decât ca un substitut al Dumnezeului abrahamic și al atributelor sale infinite.
În exact acest sens, ce se vrea doar adecvat timpurilor contemporane, filozofia a murit. Ea subzistă datorita încăpățânării eroice a unor arhivari ai evoluției spiritului uman în istorie. Ubicuitatea necesității de a proba mundan ceea ce susții apasă ca un delict mortal pe filozofie. Adevărul corespondență este călcâiul lui Ahile în materie de filozofie speculativă, căci numai despre ea amintim aici.
Filosofie și mit la Karl Marx (Curtea Veche: 2011) se dorește a fi o lucrare eminentă în istoria ideilor și o incursiune în universul suprasensibil al bazelor marxismului. Autorul, Robert C. Tucker, unul dintre cei mai erudiți sovietologi din secolul al XX-lea, a scris Philosophy and Myth in Karl Marx ca o lucrare de doctorat ce a văzut lumina tiparului în anul 1961, într-un context istoric marcat de-o acută confruntare ideologică la nivel global. În multe privințe, cartea este clasică și, tocmai de aceea, merită o reexaminare la fiecare generație.
Fiind un eseu în istoria ideilor, Philosophy and Myth in Karl Marx (Cambridge University Press, 1972) pornește de la tânărul Marx, cel care scria filoșofie în manuscrise și acelasi ce a finalizat un doctorat. Robert C. Tucker are o epifanie citind Manuscrisele economice și filosofice din 1844 și Ideologia germană, ambele avându-l ca autor pe Karl Marx. Aici se relevă ‘marxismul originar’. Pentru a fi onești în demersul nostru analitic și critic totodată se cuvine ca efortul exegetic al politologului Robert C. Tucker să fie scos, înainte de orice, în evidență.
În introducerea la Philosophy… cititorul, care se presupune că l-a citit în prealabil pe Marx (pentru ceilalți nu există scăpare), aflăm că Marx a fost un gânditor moral, un profet ce anticipa un viitor comunist în care omenirea trăiește ca la începutul timpurilor speciei și că, departe de a fi scris lucrări științifice cu caracter economic, Marx ar fi realizat o versiune originală, datorată geniului său filozofic, a unei religii laice în care se pot detecta influențe creștine. Viziunea cosmogonică a lui Marx, dar aplicată doar umanității, crește dintr-un mit. Acesta constă într-o dreptate și libertate universale între oameni care, în loc să aibă de așteptat tămăduitoarea Judecată de Apoi, cred, într-un exces de orogliu pe care elinii îl stigmatizau drept hybris, că știința moderna și tehnologia vor întemeia o pământeană grădină a Edenului. Escatologia marxistă nu se află într-o purificare colectivă de păcate, ci în distrugerea proprietății private și a diviziunii muncii. Cu câteva citate indecise și echivoce, culese cu grijă de Robert C. Tucker, Marx se vădește a fi un urmaș pe linie paternă a străbunilor săi Solomon, David și Isaia.
Încă din primul capitol porțile filozofiei idealiste germane se deschid pentru o viziune de ansamblu. Panorama idealismului german prin ochii lui Robert C. Tucker îl are ca personaj central pe Hegel. Dar, ca în oricare alt efort hermeneutic pe aceiași absconsă temă, orice apreciere a filozofiei hegeliene (în care nu știm în ce grad Robert C. Tucker este un inițiat) pornește de la Kant. Istoricul american reține latura psihologică (sic!) a eticii kantiene: pentru Kant, conștiința umană se divide într-un homo noumenon și homo phenomenon. Primul este omul în sine, iar cel de-al doilea cel care făptuiește. Doar primul este omul adevărat, caci cel de-al doilea e doar aparența adevăratului sine. Homo noumenon se scindează de homo phenomenon. În urma acestui război interior, ființa umană, croită după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, va prefera să asculte de chemările absolute ale omului adânc și adevărat, homo noumenon. Ca în cazul oricărui nevrotic studiat de Freud după 1900, Robert C. Tucker psihanalizează anacronic cele două umanități kantiene: omul nefalsificat îl copiază pe Dumnezeu în această lume. Cel de-al doilea om, ce se manifestă exterior prin instincte, îl stânjenește pe primul, dând naștere unui complex de inferioritate, la un sentiment de jenă de sine, de scârbă pentru imperfecțiunea care suntem. Pentru Kant, apud Robert C. Tucker, zarurile au fost deja aruncate: rostul omului este perfecționarea de sine, deci zeificarea de sine.
Prin urmare, singura libertate la care putem să aspirăm la Kant este cea de a ne da reguli cât mai apropiate de voința divină. Autodeterminarea sinelui este numai un set de norme etice prescrise. Dictatura a ceea “ar trebuie” îl obligă pe om să realizeze ceea ce este, mai presus de sinele fals și, deci, mai aproape de ființa supremă. Robert C. Tucker ne înfioară cu un imperativ categoric monahal și aducând a autoflagelare morală doar pentru a extrage de aici o concluzie contrară: adevărata libertate nu poate fi autocompulsivă. Kant se înșeală. În ideea că omul trebuie sa îl imite pe Dumnezeu avem deja un orgoliu blasfemator. Omul se consideră pe sine drept Dumnezeu potențial. Libertatea kantiană este doar sclavie de nevropat. Toate acestea sunt raționamentele politologului Robert C. Tucker, iar angajamentul lor direct în filozofia kantiană nu depășește câteva frânturi de sintagme sau rânduri scoase din opera lui Kant ce, într-adevăr, probează conjecturile menționate.
Următorul pas va fi dezvoltarea hybris-ul kantian în dialectica hegeliană. Pentru Hegel și limbajul său stufos homo noumenon nu este imaginea enigmatică a lui Dumnezeu, ci, culmea sacrilegiului, chiar Dumnezeu însuși. Adevăr grăit-am vouă: omul este însuși Dumnezeu! Pentru Robert C. Tucker apele metafizicii sunt pe vecie despărțite: Hegel elaborează mișcarea Spiritului prin istorie din Fenomenologia spiritului ca pe cunoașterea spiritului că este spirit și, prin această autorecunoaștere, că spiritul istoriei este, din nou, nimeni altul decât Dumnezeu. Orice ce scapă sinelui omului este simțit de Spirit ca o negare din afară, în ciuda faptului că totul este Spirit. Prin negarea celuilalt din afara Spiritului, Spiritul se neagă pe sine (căci Spiritul vrea să fie tot, aidoma lui Dumnezeu, și nu tolerează nimic exterior sieși) și, din multiplele sale întruchipări ale posesiunii lumii, Spiritul sfârșește prin a nu vedea ceva ca fiind în afara sa, așa cum Dumnezeu nu se poate desprinde ca ființă de universul pe care l-a zămislit. Biserica condamnă trufia ca pe un păcat de căpătâi. Hegel, după Robert C. Tucker, nesocotește dogmele creștină și alunecă într-un hybris luciferic, în superbia satanică. Realizarea de sine a speciei umane în istoria a ceea ce aceasta înțelege prin Spirit constă într-o antropologie apoteotică. Libertatea hegeliana ultimă este conștiința sinelui ca o ființă infinită.
“Hegel’s conception of freedom is totalitarian in a literal sense of the world. The world-self must experience itself as the totality of being, or in Hegel’s own words must elevate itself to ‘a self-comprehending totality‘, in order to achieve the consciousness of freedom. Anything short of this spells alienation and the sorrow of finitude. As Hegel writes, ‘until and unless spirit inherently completes itself, completes itself as a world spirit, it cannot reach its completion as self-conscious spirit.’ Spirit must apprehend itself as absolute being, as das Ganze, in order to experience freedom in the consciousness of itself as that which really is. This is what Hegel means by spirit completing itself as a Weltgeist.” (pp. 54-55)
Omul este deci Dumnezeu ce nu știe că este astfel. Fiind alienat în raport cu sine, el vede Spiritul într-un altceva exterior. Prin negarea și înglobarea Spiritului sau ce se neagă pe sine, prin negarea negării, omul iese din înstrăinarea sa de sine și află că este Dumnezeu. Distrugându-se pe sine în obiecte, Spiritul se recapătă pe sine cu un plus. Ultimul pas este cel al conștiinței divine de sine ca substanță spirituală. Cunoașterea absolută se vrea a fi finalul și telos-ul istoriei.
Nu știm sigur dacă aceste bolboroseli sapiente, rupte de orice legatură biologică elementară și care par a fi frânturi din povestea unui ins ce a atins piscurile nebuniei, îi aparțin de drept germanului Hegel sau sunt reprezentările lor simplificate în imaginația istoricului Robert C. Tucker, dar rămâne totuși să luăm eseul americanului drept ceea ce este.
După moartea lui Hegel în 1831, universitățile germane colcăiau de expresia sistemului său filozofic. Marx, ca student eminent, a absorbit învățătura hegeliană prin toți porii. Cel puțin așa ne asigură Robert C. Tucker.
La un deceniu de la decesul maestrului întru autoglorificarea Spiritului ca Dumnezeu, un discipol de-al său, Ludwig Feurbach, publică Esența creștinismului. Conform lui Robert C. Tucker, Marx se lasă electrizat de Feurbach, de acest “izvor de foc” în care tânărul Marx se botează. Aflăm că Feurbach considera, într-o formulă la prima vedere justă, metafizica ca o “psihologie esoterică” (Nietzsche avea să o judece o generație mai târziu ca afirmarea voinței de putere a filozofilor) și religia ca exteriorizarea posibilităților latente din om atribuite unei ființe de dinafara sa. Transferând calități umane absolutizate unui Dumnezeu perfect, biata ființă umană se înstrăinează de sine. Feurbach decretează întreaga teologie ca o mistificare a ceva material, adică istoria speciei noastre ca antropologie spirituală. Ce nevoie mai avem de Dumnezeu dacă noi suntem ceea ce ipostaziem în el și, astfel, ne pierdem pe sine? Religia reprezintă alienarea de sine a omului. Eliberarea de Dumnezeu coincide cu ruperea lanțurilor înstrăinării spiritului uman de sine. Tot ceea ce ne închipuim a fi dincolo de noi constă în ceea ce am putea fi de pe acum. Nici vorbă de transcendență când imanența e atât de îndestulătoare, fiind chiar Spirit revelat. Grandoarea omului ca zeu nu mai are margini. Limitele se desprind ca odgoanele șubrezite ce lasă barca să plutească în gol pe apele pământului.
Dacă la Hegel omul va deveni Dumnezeu, Feurbach găsește intolerabilă aceastaătiranie teologică pretențioasă ce strivește ființa umană. Realizarea de sine a omului ca om și nu ca Dumnezeu ne va scuti de suferințe incomensurabile.
“For Hegel it is the self-realization of God in man; for Feurbach, the self-realization of man qua man after he has ceased to project himself as God. In the Feurbachian reformulation of Hegelianism, the goal of history is simply for man to become fully human. This is what Feurbach means by ‘humanism’.” (p. 93)
Prin urmare, Marx intră în scena cu filozofi germani luciferici chiar în următorul act al tragediei cu accente faustiene, fiind de acord cu aprecierea finală feurbachiană în chestiunea esenței creștinismului prin ochii lui Hegel. Conspectele sale din 1843 la Principiile filozofiei dreptului concordă cu aceste judecăți. Consecința directă va fi de a aplica cu înverșunare și fanatism critica alienării de sine a omului la orice aspect al vieții sociale: familie, proprietate, muncă, politică, stat, sistem juridic etc.
Economia pare a fi opțiunea ultimă a maturului Marx pentru a-și țese pânza anti-alienării antropologice. Metafizica încetează să fie doar un soi de psihologie esoterică și, conform spuselor politologului Robert C. Tucker, devine la Marx economie esoterică (sic!). Omul este în sine homo faber, cel care crează din imaginație obiecte de tot felul înainte de a le materializa în act. Munca sa de demiurg înnăscut este înstrăinată prin raporturile sociale de producție. Dacă produsul muncii sale nu i-ar fi alienat de către diviziunea muncii și tirania valorii de schimb, omul și-ar recăpăta libertatea obiectivă de sub apăsarea oricărui lucru exterior. Hegel coboară cu picioarele pe pământ prin Marx (parafrăzam un fragment celebru din întroducerea la Das Kapital). Foamea de acumulare a capitalului, sintetizată prin lăcomia capitalistului ca forță impersonală a capitalului generic, îl alienează pe om de adevărata sa chemare. Banul îi desparte pe oameni ca ființe reale și îi metamorfozează în forță de muncă abstractă, deci în cantități monetare virtuale și variabile.
Deși descrierea paradisului comunist constituie o latură infimă în scrierile lui Karl Marx, pe care a lăsat-o în manuscrise izolând-o de opera sa științifică, Robert C. Tucker se află în proces de a dovedi un mit ca fiind doar un mit, de aceea ridică utopia marxistă la rangul unei părți esențiale din tot ce a scris germanul. Firește că omul dezumanizat de înstrăinarea față de sine ca specie ajunge să fie răscumpărat prin controlul în comun al mijloacelor de producție. Pentru un gânditor perfecționist și minuțios ca Marx, raiul comunist este hipersărac în descrieri. Nici nu aflăm ceva despre organizarea economică a societății. Prea puțin și prea târziu: Robert C. Tucker a demonstrat ceea ce și-a propus încă de la bun început, într-o consecventă logică circulară. Marx e un Moise modern care scoate filozofic omenirea din sclavia dominației marelui capital și pune la dispoziție o existență estetică (ca să-l cităm pe Robert Tucker) în utopia comunistă. De parcă nu ar fi destul, Marx nu concede ameliorarea capitalismului prin politici economice redistributive ca social-democrații secolului al XX-lea.
Și totuși, “marxismul matur”, cel din Capitalul, îl stânjenește pe Robert C. Tucker. Toată glagoria de mai sus nu ar semnifica prea mult dacă cititorul nu crede că filozoful Marx și-a plănuit analiza ca una singulară de la început până la final. Marx este, eminamente, autorul unei singure cărți. Pentru Robert C. Tucker scrierea acesteia începe în 1844 și continuă să fie rescrisă în chipuri cât mai finisate până în anul 1867. Ce vrea să zică la urma urmei Capitalul? Robert C. Tucker simte că a înțeles. Degeaba s-au lăsat atâția înșelați de Marx și falsa sa teorie economică (care nici nu se poate chema astfel), inutil faptul că atâția istorici ai economiei i-au dedicat capitole sau chiar consistente volume, futilă matematizarea teoriei economice marxiste, istoricul american pune capăt misterului și mistificării: prin dezalienarea omului în societatea capitalistă din manuscrise Marx ajunge la dizolvarea diviziunii muncii în Das Kapital. Cu modestie, iar în această privință Robert C. Tucker nu pune la dispoziție nici un citat, mărturisim că nu am întâlnit nici măcar vag amintit acest subiect de-a dreptul metafizic în Capitalul. Americanul pare a fi convins de exact contrariul.
“Division of labour” seems on the face of it to be totally different from the ‘self-alienation’ or ‘alienated labour’. On closer analysis, however, it turns out that the transition is essentially a metamorphosis of one and the same basic idea. (p. 185)
În ultimă instanță, Karl Marx a scris o critică a economiei politice, ceea ce nu-l califică de economist. Robert C. Tucker a citit probabil altă carte decât Capitalul. Oricine frunzărește măcar o dată Das Kapital realizează că nu este Fenomenologia spiritului. Dimpotrivă, îndrăznim să afirmăm. Iar dacă Marx nu a scris niciodată un tratat de etică (de ce ar fi făcut-o, ne întrebăm), nu putem să nu observam, ne atrage atenția istoricul ideilor Robert C. Tucker, că marxismul repune în discuție lupta dintre bine și rău în domeniul economiei. Ne îngăduim să presupunem, în speranța că urmașii interpretării eseistului Robert C. Tucker vor lua aminte, că nici nu e nevoie să ai o morală cât timp religia epocii victoriene, căreia Marx, în pofida spiritului său critic, îi aparține, se cheamă creștinism. Oare ai nevoie de axiologie pentru a te indigna de ravagiile muncii în fabricile din Anglia secolului al XIX-lea (dar nu numai) sau pentru ziua de muncă de câte 1o ore pentru minori?
În concluzie, nici un marxist declarat şi nici unul cunoscut nu a adoptat, explicit sau implicit, nici una dintre pâcloasele concepții metafizice, ce nu se regăsesc deloc în Das Kapital, pe care Robert C. Tucker le descifrează în lucrarea sa de doctorat. Ca primul “teolog” american al idealismului german în etapa sa decadentă Robert C. Tucker merită întreaga noastră admirație. Din nefericire pentru acest tip de teologie seculară, Marx se găseşte dincolo de marginile un subiect atât de metafizic. Mizerile filozofiei încetaseră să-l mai intereseze în deceniul 1857-1867. Karl Marx se remarcă în mod special ca un economist de seama predecesorului său Adam Smith, iar orice încercare de a-l scoate doar și exclusiv filozof e cu adevărat o misitificare ce trebuie denunțată. Ni plus, ni moins.