Alegeri Europene

Cu formarea noului guvern, Franţa a păşit cu hotărâre în campania pentru alegerile europene. Cele din urmă nu stârnesc, în general, decât un slab interes. E o greşeală şi ar fi un şi mai mare păcat să fie la fel la noul soroc. Miza acestor alegeri nu e mică. Ea va hotărî alegeri electorale care vor fi, fără tăgadă, grele şi delicate. Se cuvine reamintit aici că alegerile privesc de fapt Uniunea Europeană şi nu Europa însăşi. Ne putem simţi din punct de vedere cultural şi istoric europeni şi să respingem instituţia care şi-a însuşit numele de „Europa”, fără ca el să i se potrivească prea mult. O Uniune Europeană în derivă Astăzi, chiar şi cei mai înfocaţi apărători ai Uniunii Europene admit că ea este în derivă şi că slujeşte, tot mai mult, ca acoperire, doar intereselor Germaniei[i]. Continuarea politicii de austeritate, puse în practică în mod explicit pentru a „salva euro”, fără a impune cheltuieli însemnate Germaniei o subliniază. Această politică mână azi ţările Europei de Sud către ruină şi mizerie. Dar, într-un mod mai general, UE suferă şi de pe urma unor numeroase defecte ce ies la iveală tot mai puternic cu trecerea timpului. Este politic obeză, este prea deschisă şi fără altă direcţie de politică industrială decât vestita „concurenţă liberă şi nefalsificată”, despre care orice economist cât de cât cinstit trebuie să admită că este o contradicţie în termeni. Ea nu garantează nici siguranţa

economică popoarelor ţărilor membre şi nici măcar siguranţa politică; fiind prizoniera unor interese care o împing de acum înainte către o confruntare cu Rusia, aşa cum s-a putut vedea în cazul crizei ucrainiene. Cu acest prilej, conducătorii UE, care se mândresc că respectă drepturile omului, n-au şovăit să sprijine grupări fascizante precum „Pravy Sektor” sau SVOBODA. Să ne reamintim că UE a fost cu totul neputincioasă în preîntâmpinarea crizei financiare din 2007-2008 şi aceasta în ciuda tuturor discursurilor de tipul „Europa protectoare”. Aceeaşi politică se vrea dusă mai departe prin semnarea viitorului „Tratat transatlantic”, care stabileşte condiţile unui liber-schimb generalizat cu Statele Unite şi care, de fapt, impune ca normele noastre sociale şi sanitare să se alinieze după cele din Statele Unite. Nu mai vedem, atunci, ce ar mai putea îndreptăţi menţinerea unei „Uniuni Europene” în faţa acestei noi abdicări în faţa Washingtonului. Uniunea Europeană poate de altminteri să fie considerată organizaţie criminală prin politica dusă de ceea ce în Grecia şi în alte ţări se numeşte „Troica”. Cu siguranţă, ea nu este singură. „Troica” este alcătuită din BCE, Comisia Europeană şi FMI. Însă suntem nevoiţi să recunoaştem că FMI-ul s-a împotrivit cu regularitate politicilor duse de „Troică” pentru că prevedea şi măsura urmările ei. Răspunderea pentru nenorocirile uriaşe ale acestor politici, traduse printr-o sporire puternică a mortalităţii în Grecia şi de câteva luni şi în Portugalia – şi de aceea folosim calificativul de criminal – o poartă doar şi în totalitate Comisia şi BCE. UE mai poartă şi responsabilitatea pentru intrarea mişcării neonaziste Zori Aurii în Parlamentul grec. Şi aceasta va trebui sancţionat la alegeri. Zădărnicia discursului „să schimbăm Europa” În acest context, este limpede că nimeni nu va mai apăra UE „aşa cum este” şi că discursurile despre necesitatea „schimbării Europei” se vor înmulţi. Dar cât adevăr este în ele? Uniunea Europeană funcţionează cu prea mulţi membri pentru ca proiectele însemnate să se poată împlini. Este o realitate că o alianţă este mereu mai înceată şi mai slabă decât o singură ţară. De altfel, natura liberală a Uniunii Europene nu numai că este înscrisă de la început în proiectul european, însă corespunde cursului logic al negocierilor. Când căutaţi un compromis, va fi întotdeauna mai uşor să-l găsiţi într-o atitudine de non-intervenţie, fie în domeniul economic, fie în cel social. Orice act pozitiv dă naştere unor târguieli nesfârşite care, în schimb, conduc la noi dispute. În afară de greutatea ideologiei liberale, presiunea

intereselor particulare ale marilor firme care sunt bine reprezentate la Bruxelles, trebuie ştiut că în logica unei negocieri „punctul ei focal”[ii] se găseşte foarte adesea în măsura cea mai „liberală”. Uniunea Europeană nu este o instituţie decontextualizată. Ea se mişcă într-un univers în care, şi din interes personal şi din ideologie, funcţionarii care o alcătuiesc şi care în mare măsură hotărăsc ordinea de zi a reuniunilor, sunt de partea ideologiei celei mai liberale. Ne vom aminti că persoanele în discuţie trăiesc cu salarii dintre cele mai confortabile (pe care nu le-a trecut prin minte să le scadă din solidaritate cu popoarele pe care le asupresc). Să pretinzi schimbarea Uniunii Europene înseamnă să pretinzi că vrei să stabileşti un alt context şi implică voinţa de conlucrare a majorităţii ţărilor. Este cât se poate de limpede că din pricina nesincronizării ritmurilor politice din principalele ţări, acest lucru nu este acum cu putinţă. Ni se va spune atunci că aceste neajunsuri vin din natura interguvernamentală a UE şi că ele sunt temeiul pentru care trebuie mers către o Europă federală. Însă acest raţionament stă pe fundamente greşite. Mai întâi, nu există popor european, fie din princina unor reprezentări politice prea deosebite, fie din pricina greutăţii unor istorii prea adânc înrădăcinate. Doar soluţia interguvernamentalităţii este posibilă, dacă vrem să păstrăm un minim de democraţie. De altfel, soluţia federală ne-ar cere azi să prelevăm masiv din venitul celor mai bogaţi (al germanilor ca să simplificăm lucrurile[iii]) pentru a alimenta „bugetul federal” dorit de unii. Federalizarea Europei este un nonsens atât politic, cât şi economic. În sfârşit, haideţi să ne uităm cine pretinde că „schimbă Europa”. Acest discurs va fi rostit de cele două mari partide franceze, atât de UMP (Uniunea pentru o Mişcare Populară), cât şi de PS (Partidul Socialist). Or, niciunul dintre aceste partide nu şi-a arătat vreo dorinţă în această direcţie de mai bine de douăzeci de ani. Singurul fel de a „schimba Europa” în mod real ar fi să provocăm o criză gravă, blocând procesul decizional, fie Franţa singură, fie împreună cu alte ţări, până ce vom fi obţinut satisfacţie, cel puţin parţial. E ceea ce a făcut generalul De Gaulle în anii 1960 prin „politica scaunului gol”. Însă nici UMP-ul, nici PS-ul nu propovăduiesc o astfel de politică, ceea ce ne conduce la o îndoială radicală privitoare la voinţa lor reală de „a schimba Europa”. Se poate face aceeaşi observaţie în legătură cu partidul centrist UDI (Uniunea Democraţilor şi Independenţilor), cu dizidenţii socialişti din Noua Orânduire (Nouvelle Donne) sau cu ecologiştii de pe listele EELV (Europa Ecologie Verzii). Să mai adăugăm că aceste partide sunt slab structurate, pradă înfruntării ambiţiilor personale şi conflictelor de egouri. Ar trebui să fi nebun ca să crezi că posibilitatea unei schimbări s-ar putea ivi de aici. În realitate, discursul despre „schimbarea Europei” se arată a fi, fie în intenţie, fie ca şi consecinţă a mijloacelor propuse, un discurs mistificator. Nu schimbăm nimic, dar pretindem că vrem să schimbăm pentru a legitima poziţionări care în fapt nu vor schimba nimic. Nici măcar nu e ca-n Il Gattopardo a lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa „totul se schimbă pentru ca nimic să nu se schimbe”. Până la urmă, nu avem nevoie de „schimbarea Europei” ci de schimbarea de Europă. Şi pentru aceasta, trebuie început prin nimicirea a tot ceea ce în UE împiedică orice mişcare. Două puncte critice Presiunea poate fi puternică, în aceste condiţii, pentru a refuza alegerile. Este poziţia unora, printre care Jacques Nikonoff şi M’PEP (Mişcarea Politică de Emancipare Populară). Este o poziţie onorabilă, însă greşită. Într-un proces electoral, în afara situaţilor în care pot împiedica material ţinerea alegerilor sau pot obţine o rată de neparticipare de peste 90%, absenţii nu au niciodată dreptate. Trebuie aşadar definit ce anume va motiva votul şi care ar fi listele spre care l-am putea îndrepta, ştiind a priori că niciuna din cele mai sus menţionate, nici UMP, nici UDI, nici PS, nici EELV, nu sunt opţiuni veritabile. Alegerile vor ţinti în realitate două puncte. Primul este celebrul „Tratat de liber-schimb transatlantic”. Tratatul este păgubos sub mai multe aspecte, fie că e vorba de retragerea competenţei statelor de a trata asupra unor puncte esenţiale cum este suveranitatea alimentară sau trasabilitatea în materie de medicamente (atingând astfel două puncte cheie care sunt alimentaţia şi sănătatea), fie pentru că organizează un abandon abia ascuns a tuturor normelor franceze şi europene. Acest tratat, a spus Michel Sapin, actualul ministru de finanţe, într-o declaraţie din 2 aprilie 2014, nu va fi supus unui referendum. El trebuie oprit din faşă şi aceasta nu se poate face decât la alegerile europene. Al doilea punct este, desigur, euro şi politica de euro-austeritate pe care o antrenează. Vreme de numeroase luni de zile, am dezvoltat toate problemele, atât conjuncturale, cât şi structurale pe care le ridică euro[iv]. Din 2012, numeroşi economişti şi oameni politici au ajuns la aceste concluzii[v]. Dezbaterea este azi generalizată şi de desfăşoară din Italia în Portugalia, trecând prin Germania[vi]. Trebuie să spunem din nou că singurul fel de ieşi din cercul vicios al austerităţii şi îndatorării este de a dizolva euro. În luna februarie, Partidul de Stânga (Parti de Gauche) şi-a înclinat în mod semnificativ poziţia spre o ieşire din euro pe baza acestui argument. Atunci şi ţinând cont de natura scrutinului, se cuvin susţinute şi votate, conform preferinţelor politice personale, toate listele care se vor pronunţa fără ambiguitate împotriva acestor două puncte. Doar o înfrângere limpede şi categorică a listelor europeniste (UMP, UDI, PS, „Noua Orânduire”, şi EELV) poate permite clarificarea politică de care avem nevoie în Franţa şi în Europa. Trebuie să refuzăm trimiterea în Parlamentul European a persoanelor care nu vor face decât să prelungească o politică în curs deja de prea multă vreme. Traducere de Claudiu Gaiu