Integru.org și ideologia demascării plagiatelor românești

de Bogdan George Popa Dacă sistemul românesc de educație are probleme importante, în special cele legate de plagiarismul la nivelul acordării de doctorate, este important cum se fac intervențiile publice pentru corectarea defectelor. Site-ul Integru.org este un site de acțiune civică, orientat către expunerea cazurilor de plagiat în educația superioară. El s-a implicat în denunțarea unor plagiate în cazurile Victor Ponta, Ecaterina Andronescu, în plagiate legate de granturi mari cum ar fi un grant de 465.000 de euro al unor universitați mari din România, sau plagiate ale unor profesori cum sunt Liana Mos sau Olesia Mihai. Integru.ro pare să constituie o contrapondere necesară la corupția academică, și ne arată cum poate fi curățată educația românească de impostori. Dacă site-ul face salubrizare civică, în articolul de față mă interesează să descriu câteva din efectele negative ale intervenției celor de Integru.org. De fapt, ce fel de intervenție produce site-ul în sistemul românesc? Cât de politică este acțiunea lor, ce efecte are, și ce tip de retorică susține? Scopul lui Integru.org este să nu facă acuzații sau să ofere dovezi pentru procese juridice, și autorii văd misiunea lor ca o acțiune care are ca scop susținerea integrității academice și a valorilor etice. Redactorii lui sunt anonimi și pagina web este destinată unei audiențe vorbitoare de engleză. Deși are o opțiune pentru limba romănă, ea nu funcționează. Pentru un site care este interesat de mediul academic în România, evitarea traducerii mi se pare problematică și îmi sugerează un tip de atitudine față de subiecții expunerilor publice. Ei par să fie un pretext pentru un act mai amplu de curățenie morală. Problema principală a lui Integru.org este că scopurile și acțiunile redatorilor sunt în conflict. Site-ul nu este doar un spațiu neutru, apolitic, cât este un instrument politic care face intervenții active în diverse contexte și instituții. El face acuzații, produce efecte importante și are consecințe grele în viața unor oameni. De pildă, unul din succesele majore ale site-ului a fost ca profesoara Olesia Mihai, profesoară la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, și-a dat demisia în urma acuzei de plagiat. Mă puteți întreba: este rău până la urmă că un plagiat major a fost denunțat? Nu este asta un progres într-o societate coruptă? Pentru mine, a pune problema doar în termeni morali–de rău și bine–evită o analiză mai amplă a unei astfel de intervenții. De pildă, spre deosebire de Ecaterina Andronescu, care este în continuare profesoară deși a fost acuzată în termeni similari, Olesia Mihai a fost suspendată din funcție. Diferența de răspuns între cele două cazuri este că acuza de plagiat a produs efecte politice și umane diferite. Diferența de răspuns, dacă pot să speculez, este dată și de poziția diferită a doi oameni în rețelele de putere și instituționale din România. O să mă întrebați din nou: este asta vina autorilor de pe Integru.org? Ei își fac datoria, nu, și nu este responsabilitatea lor ce se întâmplă mai departe. Ei bine, redactorii nu pot să își vadă contribuția lor ca fiind doar morală, pentru că ea este pe deplin politică. Dacă efectele acțiunilor lor sunt diferite (de pildă, un acuzat a fost pedepsit în timp ce altul nu și-a pierdut locul de muncă) ei trebuie să își asume faptul că ceea ce fac este folosit pentru a disciplina și corecta. Apărarea lor este că ei sunt deontologic corecți și că sunt interesați doar de forma unei lucrări de plagiat. Ceea ce nu vad ei este că ei folosesc un anumit tip de ideologie pentru a-și susține scopurile. Ideologia lui Integru.org este că ei participă la procese de curățare morală de pe poziția unui judecător imparțial. În recenziile pe care le cer ei pentru acuza de plagiat, evaluările sunt facute de profesori la universități din Statele Unite sau Europa. De obicei, evaluările sunt făcute cu argumente de tipul la universitatea unde sunt eu, asta nu se poate întâmpla sau daca se întâmplă, este imediat sancționată sau oriunde am predat eu, codul etic interzice o astfel de metodă profesională . De acord, unde predau și eu, codul profesional îmi interzice o astfel de măsură. Problema intervine atunci când profesorul care lucrează la o universitate americană este chemat să se pronunțe în legătură cu un document, în condițiile în care nu cunoaște contexul în care este folosită evaluarea. Iată cum își expune poziția profesorul Andrew Galloway, rugat să se pronunțe asupra cazului Olesia Mihai. El spune că deși înțelege că problema plagiatului este diferită în contexte istorice diferite, până la urmă este surprins de tipul și de amploarea plagiatului. El este fără îndoială corect în evaluarea lui.Tehnic are dreptate. Dar nu trebuie el să fie atent la ce tip de intervenție face prin denunțarea unui plagiat? Nu se poate gândi la ce tip de retorică participă, și ce tip de politică susține o astfel de evaluare? Intervenția celor de pe Integru.org are și efecte benefice. Andrew Galloway și mulți dintre cei care intervin sugerează intervenții care pot să fi pozitive, de tipul consultări între studenți doctoranzi și profesori, sau un accent pus pe experiment în redactarea unei lucrări de doctorat. Dar îngrijorarea mea este că profesorii implicați în evaluarea plagiatelor deja au pus un verdict pe cultura instituțională din România. Titlul intervenției lui Galloway, de pildă, este „cultura dizertațiilor plagiate în România.” Mă întreb dacă un specialist în literatura medievală poate evalua cu nuanțele necesare fenomene care nu sunt numai tehnice, dar și politice, într-un spațiu care nu îi este familiar. Profesorii evaluatori de la universitățile din străinătate nu se întreabă de ce nu fac o astfel de evaluare a cazurilor de plagiat în Statele Unite. Poate mă înșel, dar cred că nu sunt chemați să se decidă asupra valorii unor astfel de documente în Germania, de pildă, unde sunt cazuri de plagiat la nivel de profesori. Pentru că site-ul este în engleză, și pentru că evaluatorii nu sunt profesori în universitățile românești, se presupune că există o falie între profesorii din România, care nu sunt evaluatori, și cei de la universitățile din afară, mulți dintre ei de origine romănă, care sunt singurii care pot oferi evaluări imparțiale. Retorica străinului care este imparțial este una familiară de acum în România, unde multă vreme Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internațional și alte organizații au fost privite ca obiective. Ceea ce se uită în retorica de acest tip este că există forme de putere exercitate de astfel de instituții și că ele au interese anume. După mine, Galloway și colegii lui întrețin o anumită retorică a vinei, unde anumite spații academice, cum este cele din România, sunt considerate ca inferioare. Este normal, de pildă, ca să fii chemat să te pronunți asupra unui plagiat într-o țară din Est. Gestul normalizator, care deja sugerează o inferioritate, nu face decăt să producă subiecți care trebuie să fie judecați din exterior, obiectiv, strict tehnic, pentru actele lor. Ideologic, profesorii devin birocrați impersonali care se pot pronunța ca tehnicieni asupra unui plagiat in Siria, România, Spania sau Brazilia. Un contrafactual cred că ne poate lămuri mai bine asupra problemei pe care o descriu. Să spunem că un profesor de la o universitate din România ar fi invitat să se pronunțe asupra unui caz de plagiat din Statele Unite. Cazuri de acest tip există, și de multe ori generează scandaluri publice. O astfel de invitație ar fi considerată bizară. Întrebarea este de ce o invitație la evaluare profesională făcută unui profesor american în România este considerată, fără discuție, normală? Ce se ascunde în faptul că luăm de la sine ca fiind normală invitația? Sugestia mea este următoarea pentru Integru.org. Ei pot să își înțeleagă mai bine rolul în producerea unei anumite reprezentări a cercetării academice în România care este de la început suspectă de un posibil furt. Ei pot să înțeleagă că un anumit tip de retorică a imparțialității maschează interese care sunt politice și care produc rezultate umane diferite. Ei întrețin o retorică a culpabilității, unde profesorii obiectivi, vestici, judecă corupția în România. Mai grav, retorica lor implicită se potrivește cu o retorică a statului de drept și corupției articulată de dreapta in România, care nu i-a în considerare alte realități ale politicii românești cum sunt inegalitatea socială sau un anumit tip de colonialism vestic. Există profesori în universități românești care sunt la rândul lor implicați în forme de contestare a imposturii academice. Din păcate, site-ul, prin retorica lui, sugerează că eforturile lor, locale, implicate ambivalent de multe ori în relații de putere, nu contează. Ce contează aici este producerea unui profesor obiectiv, vestic, care se poate pronunța detașat asupra vinii. Iluzia vestului moral superior este din nou întreținută, și mediul academic romănesc este din nou disciplinat de polițistul care își pedepsește de la distanță subiecții.