Poate că, în roata pentru hamsteri care au devenit zilele noastre, n-ar strica să consemnăm cele petrecute la Cluj vinerea trecută (21 februarie 2014). Nu mă gîndesc doar la dubla lansare de carte (Carte de muncă de Costi Rogozanu şi Sînt un om de stînga de Vasile Ernu). Sau nu în primul rînd la ea, chiar dacă am, se înţelege, un mare respect pentru munca depusă de cei doi de-a lungul anilor. Aş vrea totuşi ca aici să reţinem mai degrabă ceva în legătură cu întrebarea cu care au încercat ei – împreună cu Florin Poenaru, Andrei State şi Alex Cistelecan – să dea drumul la dezbatere, şi anume: „De ce parte eşti?”, fiind vorba, dacă am înţeles bine, de un semnal de alarmă, de un fel de nevoie de a găsi din nou punctele cardinale, după perioada de uşoară debusolare care, cu ocazia recentelor proteste din România, a amestecat fortuit şi, uneori, chiar violent etnonaţionalismul cu accente fascistoide şi anticapitalismul „de stînga”, dînd astfel impresia că – sub forma unei griji ecologice – aceste paralele perfecte s-ar putea cumva întîlni într-un fel de: „Ce contează ideologiile? Importantă e cauza şi, mai ales, rezultatele!” (sic!).
Un subiect destul de just, fără îndoială.
Cu toate astea, discuţia a arătat o anumită oboseală. Uneori chiar cu aerul că a trebuit reluat abecedarul, adică explicat că, da, doamnelor şi domnilor, există părţi, nu ne ţinem cu toţii de mînă şi cîntăm în cor cumbaya cu cei care urăsc alte etnii sau alte rase, de pildă. Că e important să iei poziţie într-un mod clar. Să ştii pînă unde te amesteci cu unii şi cu alţii.
Într-un fel, discuţia n-a reuşit să decoleze de la acest nivel, asemănător cu ceea ce, în legătură cu forumul informal din primăvara lui 2013, în care s-au întîlnit la Cluj diverse grupuscule şi organizaţii de orientare mai mult sau mai puţin social-liberală, Costi Rogozanu a numit: „nişte creştini care se creştinează unii pe alţii”. Ei bine, nici de data asta nu s-a întîmplat altceva la Cluj.
Poate însă că gustul amar cu care au rămas unii din această cauză (nicidecum eu) poate fi convertit într-un fel de „cîştig” politic dacă e citit cum se cuvine.
De ce zic asta?
Pentru că aspectul acesta „răsuflat” e, de fapt, o oglindă mai justă a situaţiei obiective în care se regăseşte orice „om de stînga” (a naibii etichetă! un veritabil brand, ce mai! cadou otrăvit primit tot din limbajul dreptei care vorbeşte, cum se şţie, de „oameni de cultură”, „oameni de film”, „de teatru” şi alte formule din astea pompoase şi găunoase). Orice „om de stînga” pe „scena” lui, bineînţeles (căci „un teatru este lumea…”). Şi cu atît mai mult în afara scenei. În forul său interior şi în viaţa sa privată, dacă priveşte de acolo – serios şi sobru – înspre politic.
Va trebui, aşadar, să începem iar.
Cu ce? Cu asta:
Stînga care ne interesează nu există. Ea trebuie inventată. Stînga tradiţională – sindicalistă, consilistă, etatistă, parlamentaristă – e ceva prin care am mai trecut. N-a fost totul doar eşec, dar nu e ce vrem. Nu e de ajuns.
Cînd numele de „stînga” a fost uzurpat de partide ori gesticulanţi de nişă care, nominal, şi-o revendică, o minimă nevoie de claritate trebuie să te facă să nu te declari de stînga pur şi simplu, cel puţin nu fără ghilimele, fără diacritice, fără toate nebuniile grafice şi lexicale de care te poţi simţi în stare. Asta e valabil, de altfel, şi pentru comunism şi alte nume similare, pur şi simplu ilizibile politic pentru masele cărora li se adresează. (Din acest punct de vedere, loviturile de imagine bazate pe diverse forme de nostalgie după estul aşa-zis comunist sau pe reciclări ale iconografiei acestuia mi se par tot mai kitsch şi, de aceea, clar păguboase.) Nimic nu e simplu. Nu trebuie să dăm impresia că totul ar fi o apă şi-un pămînt la stînga.
Şi tocmai aici cîştigă ideologia – de altfel, există numai una singură – atunci cînd pune la zid orice formă de exprimare mai complicată, care e aşa, atunci cînd e serioasă şi justă, tocmai pentru că încearcă să arate cum stau împreună detaliile pe care ni le furnizează lumea, adică pentru că încearcă să stea în adevăr – în chiar măţăraia maşinăriei prin care capitalul s-a făcut lume (= tot). E vorba de acelaşi mecanism prin care, de pildă, un jurnalist din The Guardian poate vărsa lacrimi suave în legătură cu soarta unei fetiţe din Coreea de Nord, într-un nou proces de sensibilizare a opiniei publice occidentale al cărui scop patent e acela de a reanima diferenţa (tot mai spectrală) dintre un pol occidental („delicat” şi „umanist”) şi un pol cvasioriental (sau mai curînd: rezultat dintr-un nou orientalism), „inuman” şi „brutal” (din care ar face parte Rusia, Iranul, China, Siria şi alte cîteva ţări). De parcă Guantanamo (şi alte mii de cazuri: închisori, războaie, experimente ştiinţifice ilegale) nici n-ar fi existat.
Căci există o maşinărie (ăsta e primul lucru care nu trebuie uitat niciodată!): militară, economică, mediatică, socială, politică şi, bineînţeles, social-politică (sute de mii de comisii, organizaţii – unele chiar de binefacere –, think tanks, voluntari, ministere, politicieni, actori, birouri, telefoane, e-mailuri, călătorii, întîlniri la vîrf). Toate în slujba menţinerii a ceea ce este şi a instalării sale şi mai bune, mai ferme în el însuşi. Toate în slujba falsului numit „proprietate privată” – care leagă în aparenţă un bun de o persoană, dar în realitate leagă toate persoanele de umflarea (cu orice preţ!) a unei entităţi pe care n-o poate deţine nimeni: capitalul social total în principiul său de acumulare infinită.
De cînd am început să înţelegem cît de cît ce se petrece (pentru mine asta a început cam prin 1996-1997), contextul s-a schimbat profund, atît în România, cît şi peste tot în lume: sfera publică s-a ghetoizat; există tabere cît ochiurile de baltă; discuţia publică e fragmentată (ca experienţele noastre cotidiene, de altfel), iar asta pentru ca nimeni să nu se mai prindă de nimic ori, dacă se prinde, asta să nu conteze deloc, să nu schimbe nimic.
În condiţiile astea, e clar că nu ajunge o stîngă care doar să pună degetul pe relele sociale. Presa şi televiziunea – în hiperrealismul lor – ne-au sufocat deja cu relele sociale pe care ni le scuipă în gură sub formă de „fapt divers”: o explozie aici, o soţie sugrumată acolo, totul amestecat cu accidente auto – cît China, din nefericire – şi girafe care se cheamă Marius şi sînt folosite la a hrăni leii dintr-o grădină zoologică. Ce Roşia Montană? Ce Pungeşti? În culorile plate şi perfect clare prin care priveşte poporul realitatea totul e aceeaşi pastă. Rămîn doar frustrările proprii, cotidiene, de viaţă. Ceva înjurături. Alcool. Droguri. Tot ce te face să te simţi mai bine fără să-ţi schimbe defel condiţia obiectivă.
„ – Ai soluţii?”
„– N-am, normal…”
Cu asta mi se pare că rimează mai bine stîngăcia noastră, discuţia noastră răsuflată. Ea măcar ne obligă la modestie. Dar asta nu înseamnă însă că am ghicit ce ar fi de făcut. Poate că, pe moment, ajunge că ne batem capul cu chestiile astea. N-avem cum să ne grăbim dacă istoria stagnează: şi devine tot mai clar că, de la o vreme încoace, ea a început să repete la nesfîrşit acelaşi prezent, aceeaşi zi, în care n-avem timp, în care totul se pierde, în care naiba ştie ce-o să fie mîine… Eşecul discuţiilor noastre e semn că imaginile virile ale Subiectului colectiv care schimbă totul în bine sînt doar imagini. Fantasme chiar. Cum ar trebui să arate o formă de organizare care schimbă lucrurile? Problema majoră: de ce se mobilizează, de fapt, atît de puţini împotriva relelor sociale (inclusiv Roşia Montană, Pungeşti)? Ce preştiinţă ştie că asemenea mobilizări sînt sortite eşecului? De ce nu ne înfurie mai mult condiţia noastră? Ce anume ne paralizează? Ce anume anesteziază simţul nostru politic? Nevoia de supravieţuire individuală. Calculul raţional al sacrificiilor. Ipocrizie – necinste! – obiectivă. Imposibilitate a eticii. Stînga să fie posibilă oare numai sub forme culturale? Artă, ştiinţă, filosofie, (pseudo)jurnalism? Adică sub formă de autorlîc (tot o formă de productivism)?
Ce pot face însă cei puţini în masa inertă a maselor de toate felurile? Ce pot face textele, discuţiile? Vedem că ele în niciun caz nu lărgesc foarte mult numărul celor care-şi bat capul cu asemenea chestiuni, chiar dacă aceştia sînt funciarmente nonelitişti. Iluminismul, educaţia nu contaminează. Dar noi nu prea ştim să facem altceva. Şi poate că nici nu prea avem chef de altceva. Propagandă prin fapte? Ne-am apuca oare de zugrăvit (de pildă) – gratis, evident, şi în timpul nostru liber – pentru cauza unei schimbări sociale? Da, aţi auzit bine, să dăm un anunţ în ziar că zugrăvim casele oamenilor şi, între timp, ne-am putea întreţine cu ei despre baiurile lor şi ale noastre.
(Oricum, lumea are grijă să nu prea avem timp liber pentru asemenea „nebunii” – şi noi trebuie să trăim tot dintr-un salariu. Şi noi trebuie să ne refacem forţa de muncă. Putem, în schimb, în mod ciudat, să petrecem ore întregi pe net, în bulă, tripînd. Căci asta „relaxează”. Căci, pe lîngă televiziune, care e mai nou doar pentru cei mai în vîrstă şi pentru cei care nu ştiu cum se foloseşte un calculator, internetul e în mod clar noul algocalmin al maselor! Şi nu spun ceea ce spun în paranteza asta pentru a linişti reaua-conştiinţă a cuiva. E ceva ce ţine tot de obiectivitate.)
Trebuie totuşi să găsim forme de comunicare cu societatea largă. Clasa intelectualilor (sau, cum o alint de ceva vreme, „clasa artistică”), de fapt, un precariat declasat de la lower middle class la un fel de underclass, cel mai adesea – şi cu cîteva excepţii – extrem de neo-mic-burgheză, se mişcă prea mult în propriu-şi mediu. N-are contact cu celelalte straturi ale populaţiei, şi mai ales nu cu lipsa de interes radicală şi glacială pe care o arată the working class pentru TOT ce are să-i spună „clasa intelectualilor” (dreapta y compris).
În schimb, cînd începi o conversaţie unu la unu aproape cu oricine, ceea ce se arată întîi şi întîi – înainte chiar şi de şovinismul antiunguresc sau antiromânesc, răspîndit încă masiv pînă şi în rîndurile tineretului aşa-zis „progresist” (de ambele părţi) – e tocmai sentimentul cel just, acela care se distanţează dezamăgit sau exasperat de politicianisme (dar şi de sindicalism, de pildă, iar asta spune ceva şi despre ce-au devenit sindicatele). Nu zic că nu există şi excepţii. Nu zic că unii nu sînt orbiţi de cîte un personaj politic sau altul. Nu zic că unii nu pun botul la cuvintele de ordine ale zilei. O fac. Dar majoritatea parcă simte că direcţia în care mergem nu e cea bună. Şi ştie şi că nu partidele politice ne vor scoate din situaţia asta.
De aceea cred că lucrul de care ar avea nevoie stînga nealiniată nu e un partid în sensul clasic al cuvîntului, ci un partid în afara sistemului de partide. Un partid extraparlamentar; un nou pol care să orienteze. Abia aşa s-ar putea răspunde cu sens la întrebarea „De ce parte eşti?” Căci răspunsul trebuie să fie mereu acelaşi: de partea celor fără parte.
Bineînţeles că de cînd politica e făcută de şi din bani, nimic de felul acesta nu va avea şanse să apară, decît poate ca blazon – de luptă şi provocator – al unei corăbii a nebunilor. Dar pînă şi asemenea gesturi de frondă sînt astăzi sterile (un pic masturbatorii).
Să ne întrebăm deci iar: care e sarcina stîngii care nu există?
Răspuns: să se inventeze pe sine.
Întrebare: cum să facă asta?
Învăţînd din propria sa istorie că nu există algoritm anticapitalist: o practică perfectă care să ducă automat la sfîrşitul nedreptăţii structurale absolute. Doar momentul potrivit – întîlnirea fericită dintre disperare şi disperare – poate pune capăt mîrşăviei actuale şi ghici o altă formă de luare în primire a faptului că sîntem în mai mulţi pe lume (şi nu de unii singuri; ceea ce s-ar putea numi: politicitatea de bază a existenţei). Iată de ce e bună frustrarea. Ea ne face să conştientizăm nevoia, mai mult sau mai puţin radicală, care ajunge să-şi exhibe golul (in-satisfacţia) în felul acesta. Iată de ce sînt bune discuţiile răsuflate, care sînt aşa nu pentru că ar fi plicticoase, ci pentru că se vede bine că un singur acord e imposibil, că trebuie să învăţăm că, prin liniile rapide pe care le desenează dezacordul, se vede o imagine tot mai clară, care face discuţiile noastre să semene cu proiecţiile astrale ale realităţii aflate în chestiune (ceea ce înseamnă şi că ele sînt încă uşor ideologice: nu în sensul liberal-burghez al ideologiei, respectiv ca doctrină politică, de data asta, ci în sensul marxian strict, de imagine cu capul în jos). Dar asta nu e rău deloc. Nu cred că există vreo altă modalitate de a obţine cunoaşterea de care vom avea nevoie pe viitor. E clar însă că, pe moment, ea trebuie să fie una negativă, uşor incertă, ca toate deciziile de viaţă. Ştim mai degrabă ce nu vrem… Deşi.