#LaSalida? Venezuela la răspîntie

de George Ciccariello-Maher

Ucraina. Bosnia. Venezuela.

Gaze lacrimogene. Măşti. Tunuri de apă.

Trăim într-o epocă a revoltelor şi rebeliunilor, a autoinventării radicale pe străzile încărcate: Indignados din Spania, mişcarea Occupy, Yo Soy 132 din Mexic şi, fireşte, Primăvara arabă. E firesc să ne entuziasmăm atunci cînd vedem oamenii în stradă şi poate că pulsul ne creşte la vederea măştilor, geamurilor sparte şi a flăcărilor, fiindcă asemenea imagini au reprezentat multă vreme cioburile vechii lumi, prin care puteam întrezări noul. Protestele recente din Venezuela împotriva succesorului lui Chávez, Nicolás Maduro, par a fi, aşadar, pur şi simplu ultimul act al unei acceleraţii de proporţii istorice globale.

Dar să nu ne grăbim.

În ciuda hashtag-urilor precum #SOSVenezuela şi #PrayForVenezuela şi a mesajelor retrimise pe Twitter de @Cher şi @Madonna, aceste proteste vizează mai degrabă întoarcerea elitelor economice şi politice la putere, decît prăbuşirea lor.

“Revoluţia bolivariană” a Venezuelei a apărut ca urmare a unei ciocniri istorice între mişcări sociale radicale şi un stat represiv neoliberal. Acum 15 ani, Hugo Chávez a fost ales Preşedinte al Venezuelei în contextul prăbuşirii vechiului sistem bipartidic, însă “revoluţia” pe care a prezidat-o are rădăcini mai adînci. Timp de decenii, gherile înarmate, ţărani şi muncitori, femei, afrovenezueleni şi populaţii indigene ale Venezuelei, studenţi şi sărăcimea urbană s-au luptat împotriva unui sistem care era democratic doar de formă. Aceste mişcări revoluţionare la nivel local, pe care le-am documentat în We Created Chávez (http://www.dukeupress.edu/Catalog/ViewProduct.php?productid=19397), au spart ceea ce Walter Benjamin ar fi numit continuumul istoric, printr-o imensă revoltă anti-neoliberală care a început pe 27 februarie 1989.

Acest eveniment, numit Caracazo, a cărui aniversare de 25 ani are loc săptămîna aceasta, a împărţit în mod ireversibil istoria Venezuelei într-un înainte şi după. Importanţa sa nu se reduce doar la rezistenţa împotriva capitalismului pe care a întrupat-o, ci e dată şi de masacrul cu care a luat sfîrşit. Cifrele ne înşeală adeseori cu falsele lor echivalenţe, însă uneori clarifică anumite lucruri: aprox. 3000 oameni au fost ucişi în 1989, mulţi fiind îngropaţi sumar în gropi comune. Cu toate acestea, mişcările au continuat, formînd adunări populare în barrios şi adresînd cereri tot mai militante unui stat violent, care a răspuns cu asasinate comandate şi masacre. Primarul Caracasului, Antonio Ledezma, care se prezintă azi ca oponent al represiunii, a prezidat peste uciderea a zeci de studenţi care au ieşit în stradă la începutul anilor 1990, ca să nu mai spun de masacrul notoriu din închisoarea Retén de Catia, în 1992.

Chávez a apărut în această rană istorică deschisă, dintîi printr-o lovitură de stat eşuată, în februarie 1992, apoi cu victoria electorală, şase ani mai tîrziu. Chiar şi atunci încă nu existau “chavişti”, ci doar “bolivarieni”, sau mai simplu: “revoluţionari”. Revoluţia a început înainte de Chávez şi a însemnat mereu mai mult decît figura individuală a acestuia; la fel stau lucrurile azi, în cazul lui Maduro. Statul a devenit un teren important al luptei pentru hegemonii, însă nu e nici pe departe unicul tranşeu, iar cei care au resimţit violenţa statală în trecut nu s-au convertit în mod miraculos în adepţii săi naivi din prezent. De fapt, mişcările au continuat alături şi uneori în conflict cu guvernul: l-au sprijinit pe Maduro, în timp ce construiau spaţii autonome pentru participarea populară. Protestele care au explodat recent în oraşele venezuelene şi care pot fi identificate cu apelurile #LaSalida, adică plecarea lui Maduro de la putere, nu au nimic în comun cu acest dificil proces de edificare a unei noi societăţi. Deşi motivele protestelor sînt penuria economică şi lipsa de siguranţă – care sînt probleme reale, să fie clar – acestea nu explică de ce au izbucnit protestele chiar acum. Dincolo de aparenţe, protestele arată slăbiciunea opoziţiei din Venezuela, nu puterea sa. Vechi tensiuni au reapărut după pierderea electorală serioasă de la alegerile locale din decembrie, spulberînd unitatea temporară, în spatele candidatului la preşedinţie Henrique Capriles Radonski, cel care fusese învins de Maduro în luna aprilie a anului trecut. În contextul mişcărilor de culise specifice acestei opoziţii, anumite voci mai dure l-au depăşit pe Capriles pe dreapta, exprimîndu-şi lipsa de răbdare cu jocul electoral: Ledezma, María Corina Machado şi Leopoldo López.

Departe de a reprezenta o gură de aer proaspăt, toate aceste nume sînt binecunoscute, nu doar datorită istoriilor lor politice, ci şi pentru că reprezintă felia cea mai subţire a păturii superioare din Venezuela. Machado e faimoasă pentru semnarea “decretului Carmona”, care a susţinut lovitura de stat din aprilie 2002 împotriva lui Chávez şi pentru întîlnirea prietenoasă din 2005 cu George W. Bush. López e cel mai bun exemplu, atît pentru intransigenţa acestei opoziţii, cît şi pentru încercările sale palide de a comunica cu majoritatea săracă. López e însăşi imaginea privilegiului: într-o ţară unde elitele au considerat că Chávez avea pielea prea întunecată pentru a fi acceptabil, López a fost educat în Statele Unite, de la şcoala preparatoare pînă la Kennedy School, Harvard, fiind un adevărat moştenitor al elitei.

Partidul politic în care s-au format atît López, cît şi Capriles, Primero Justicia, a apărut la intersecţia dintre corupţie şi intervenţia străină: lui López i-a fost retras dreptul de a ocupa o poziţie publică după ce a fost acuzat că a primit fonduri din partea mamei sale, un înalt funcţionar al companiei naţionale de petrol. Mai concretă e o dezvăluire făcută posibilă de FOIA, legea libertăţii informaţiei din Statele Unite [http://www.amazon.com/The-Chavez-Code-Intervention-Venezuela/dp/1566566479], care arată că partidul a primit fonduri semnificative din partea unor anexe ale guvernului SUA, precum National Endowment for Democracy, USAID, şi Institutul Internaţional Republican. López nu e străin de violenţa stradală şi nici nu ezită să ia calea extra-instituţională: în timpul loviturii de stat din 2002 – de care a declarat că e “mîndru” [http://www.youtube.com/watch?v=SVlDco4DAto] – a condus vînători de vrăjitoare pentru a descoperi şi aresta miniştri chavişti, din mijlocul unei mulţimi opozante violente [http://www.youtube.com/watch?v=KdMM793V-Hk].

Mulţumită unei regii inteligente, López s-a aşezat în fruntea acestor demonstraţii recente, cîştigînd titlul de “lider al opoziţiei”, atît în presa internaţională, cît şi în cea internă. Dar încotro se îndreaptă protestele? De la început, numerele nu au fost foarte impresionante conform standardelor venezuelene, mobilizînd un număr de oameni sub capacităţile opoziţiei. Încă mai problematică e compoziţia socială a protestatarilor şi geografia previzibilă a protestelor, care au avut loc în cele mai bogate cartiere. Chiar şi ferocele blogger antichavist Francisco Toro a declarat sec [http://caracaschronicles.com/2014/02/17/34988/]: “Protestele clasei mijlocii, în zonele clasei mijlocii, pe temele clasei mijlocii nu constituie o ameninţare la adresa sistemului puterii chaviste”. Capriles însuşi a declarat [http://cnnespanol.cnn.com/2014/02/17/capriles-si-el-mensaje-es-vete-ya-la-mayoria-de-este-pais-no-se-incorporara-a-la-protesta/], în mod asemănător, că opoziţia va eşua dacă nu reuşeşte să atragă “oamenii simpli, oamenii din barrios” şi că solicitarea debarcării extra-constituţionale a lui Maduro e un pas greşit în această direcţie. Cu alte cuvinte, pînă şi mulţi dintre oponenţii lui Madurio recunosc că această “ieşire” anunţată de telefoanele Blackberry nu e altceva decît o fundătură, callejón sin salida [http://caracaschronicles.com/2014/02/11/lasalida-is-not-a-strategy/].

Hiperbola pare a domina ambele tabere, iar colectivos ocupă primul loc printre exagerările înfricoşate ale opoziţiei. Deşi desemnează, în mod oficial, cele mai radicale sectoare organizate ale chavismului, semnificanţii plutesc liber în funcţie de teama pe care o reprezintă, iar termenul colectivos e aplicat oricărui individ care se plimbă pe motocicletă, poartă tricou roşu, arată prea sărac sau are pielea întunecată. Nici asta nu e ceva nou: în 2002, termenul echivalent fusese “cercurile terorii”, un peiorativ calomnios folosit pentru a denigra adunările populare la nivel local, care constituiseră rezistenţa principală împotriva loviturii de stat nondemocratice. Organizatorii acestor mişcări populare la nivel local constituie de fapt cea mai directă şi organică expresie a damnaţilor pămîntului Venezuelei, cel mai politizat segment al unei mase umane dispreţuite, de care opoziţiei nu i-a păsat nici o clipă.

Nici chavismul nu e scutit de ura profundă pentru rezidenţii din barrio pe care o exprimă astfel de termeni, iar sentimentul e reciprocat, pînă la un anumit nivel. Spre deosebire de perspectiva caricaturală, conform căreia organizaţiile populare radicale de tipul colectivos sînt fie credincioase pînă la orbire, fie cumpărate ieftin, în realitate, acestea sînt printre cele mai independente sectoare ale revoluţiei, cele mai critice la adresa greşelilor şi ezitărilor guvernului, cele mai familiare cu forţa represivă a statului şi cele care cer, mai presus de toate, ca transformarea socială actuală să se realizeze mai repede.

Aceste victime perpetue ale statului se bazează în prezent pe utilitatea acestuia, sau cel puţin susţin că alternativa – înmînarea maşinăriei statale înapoi elitelor tradiţionale şi reîntoarcerea benevolă la o viaţă petrecută în rezistenţă – nu e de fapt o alternativă. Aceasta nu e o decizie mînată de disperare sau nostalgie, ci de cel mai puternic optimism voluntar, care nu se bazează pe încrederea în conducătorii individuali – deşi sînt unii care merită această încredere – ci pe pariul că susţinerea guvernului bolivarian înseamnă şi susţinerea poporului, încrederea în capacităţile creatoare ale săracilor, care reuşesc mereu să le depăşească pe cele ale statului.

Rămîn în continuare multe întrebări, dar puţine pot fi separate de aceste schimburi de

amploare între revoluţie şi reacţie, ce se întind timp de decenii. Experienţa din aprilie 2002 ne-a învăţat cel puţin să evităm explicaţiile facile alimentate de imaginile mediatice. Fiecare zi întăreşte această lecţie: hiperbola de ieri devine exagerarea discreditată de azi, pînă şi numărul regretabil al morţilor, de ambele părţi, e mult mai redus decît ceea ce se vehicula pe Twitter. În ciuda acuzaţiilor de muşamalizare ale opoziţiei, un oficial al Sebin, agenţia guvernamentală de informaţii, a fost arestat pentru că a tras cu arma din dotare, iar directorul agenţiei a fost concediat. Anumite conversaţii răsuflate în public sugerează conspiraţii pentru o lovitură de stat, iar însăşi soţia lui López a admis pe CNN [[http://www.youtube.com/watch?v=AArLbOwfvZw#t=26]] că guvernul venezuelean a luat măsuri pentru protecţia sa şi a soţului său în urma unor ameninţări credibile.

Problema instituţiilor media va intra în dezbatere în următoarele zile, pe măsura intensificării conflictului între guvern şi CNN. Şi aici, rolul de vîrf pe care l-au avut mediile private în lovitura de stat din 2002 umbreşte eforturile de a asigura echilibrul între libertatea presei şi responsabilitatea mediatică (o tensiune care nu poate fi evitată prin ignorarea existenţei sale). Aceste probleme nu neagă relevanţa acută a acelei expresii folosite de revoluţionarii locali pentru cei care i-au guvernat odată, şi care încearcă azi să o facă din nou, indiferent de numărul morţilor: no volverán, nu se vor întoarce.

Venezuela se află într-adevăr la o răspîntie. După cum spune intelectualul militant Roland Denis: llegado al llegadero, a ajuns la ceea ce era inevitabil [http://venezuelanalysis.com/analysis/9357]. E momentul în care însuşi procesul bolivarian – socialism într-o societate capitalistă, propăşirea democraţiei directe într-o cochilie de democraţie liberală – nu poate supravieţui fără mişcări decisive într-o direcţie sau cealaltă: mai socialist, mai democratic – pe scurt, mai radical. Nu e doar o răspîntie între cele două forme posibile de guvernare, Maduro sau alternativa ipotetică de dreapta. Fie va fi continuată sarcina de a construi o societate revoluţionară, fie va fi înmînat viitorul celor care nu pot concepe altceva decît trecutul şi care vor încerca să replieze dialectica istorică, cu bătaie şi sînge dacă e necesar.

Unica ieşire, salida, e prima, cea reprezentată de cele mai mult de 40.000 de consilii comunale de pe toată suprafaţa Venezuelei, consilii ale muncitorilor, organizaţii populare, mişcări afrovenezuelene, indigene, ale femeilor şi tuturor genurilor. Aceste mişcări se luptă să facă din Venezuela, pentru a folosi cuvintele lui Greg Grandin, “cea mai democratică ţară din emisfera vestică” [http://www.thenation.com/article/173212/legacy-hugo-chavez]. Aceste mişcări, care pun umărul la roata istoriei, constituie unicii garanţi ai progresului.

Traducere de Ovidiu Ţichindeleanu

George Ciccariello-Maher e profesor de ştiinţe politice la Universitatea Drexel University din Philadelphia, autor al cărţii We Created Chávez: A People’s History of the Venezuelan Revolution (Duke, 2013).

Publicat original aici: http://www.thenation.com/article/178496/lasalida-venezuela-crossroads#