Stadiul reformist al radicalismului? Bineînţeles că e bailout!

Am senzaţia stranie de episod Scooby-Doo în care Florin Poenaru şi-a tras masca de Liviu Voinea. Cum să nu fie bailout măsura de reducere a ratelor bancare propusă de guvernul Ponta? Însuşi Adrian Vasilescu, consilierul lui Mugur Isarescu, afirmă că cei vizaţi sînt creditorii care „se sufocă”, cei care sînt în pericol de a intra în imposibilitate de plată. Pe urmă el insistă răspicat că măsura nu e de stînga, din contra, e recomandată în cărţile economiştilor de dreapta. Voinea susţine că e apolitică[1]. Florin Poenaru se arată cumva de acord cu cel din urmă, sugerînd că măsura nu e de stînga, dar e progresivă. Sic. Încerc să comentez pe rînd ideile sale:

• „Ce trebuie specificat imediat este că în baza acestui program nici un leu nu se duce de la stat la bănci.“

Din punct de vedere pur formal domnul Poenaru are dreptate. Însă el omite să ne spune e că programul cu pricina comportă două operaţiuni. În primul rînd e vorba de privatizarea impozitului în favoarea băncilor, în cazul gospodăriilor îngreunate de credit. În al doilea rînd, statul îşi externalizează o parte a serviciilor fiscale pe spezele datornicilor cu risc ridicat de neplată. În realitate aşadar, banii se duc de la stat la bănci, doar că într-un mod uşor indirect.

• „Astfel, observând că există un surplus de lichidități la bănci, ideea că acestea ar necesita un bail-out este un nonsens. În principiu, bailout-ul este necesar când o bancă rămâne fără lichidități.“

Dimpotrivă, surplusul curent de lichidităţi a fost făcut posibil şi menţinut în creştere printr-un bailout constant. Şi nu e vorba aici doar de operaţiunile care au purtat eticheta de bailout în mod faţis, ci în primul rînd de programele de „uşurare cantitativă“ (quantitative easing – QE), faţă de care cele dintîi sînt minuscule. După crahul din 2008 pieţele financiare nu au mai putut funcţiona in mod „normal“ decît prin ajutoare din partea băncilor centrale care injectează în pieţe triloane de dolari pe an împreună cu credite foarte ieftine. Din cauză că în asemenea condiţii e mult mai profitabil a nu investi în producţie (şi prin urmare în consum), marile instituţii financiare au preferat să se izoleze mai mult în propriul lor joc aşteptînd doza lunară cu garoul strîns. De aici a şi rezultat aşa-zisul „surplus de lichidităţii” care pentru ele nu reprezintă nici o problemă. Cel puţin, nu pe termen scurt.

• „Rolul proiectului este de a găsi o formulă pentru încurajarea consumului prin mărirea venitului disponibil. Altfel spus, este o măsură ce vizează stimularea cererii.“

Cerere de ce anume? Cel mai probabil presupuşii beneficiari vor „consuma“ restul ratei, cu atît mai mult cu cît doar principalul face obiectul reducerii. Chiar dacă presupunem prin absurd că va creşte consumul de mărfuri în rîndurile unor oameni deveniţi peste noapte, din „sufocaţi“, risipitori, e greu de crezut că efectul va stimula piaţa română să ceară mai multă forţă de muncă, rezultînd slujbe, deci mai mult consum ş.a.m.d.

• „Cum am spus, băncile acumulează lichidăți cu care nu au ce face pentru că nimeni nu mai poate lua credit“

Nimeni în afară de state, bunăoară. Săracele bănci cu prea multe lichidităţi…Atîta vreme cît există QE si alte forme de bailout, nu prea interesează pe bănci că „nimeni (a se citi masele salariate – n.m.) nu mai poate lua credit“. În plus, după cum bine ştim, băncile nu se ocupă numai cu operaţiuni de creditare. Că doar nu degeaba avem capitalism de cazinou.

• „În primul rând ar fi trebuit observat că avem de-a face cu un fel de keynesianism low-cost. Statul nici măcar nu cheltuie vreun ban, pur și simplu nu mai încasează acel procent din impozitul pe venit care devine creditul fiscal. Aici întradevăr trebuie recunoscut, cu ironia de rigoare, că măsura este una creativă. “

Cum ziceam, măsura asta e o formă de privatizare a impozitului, combinată cu o formă de outsourcing. Practic, avem de-a face cu un soi de redirecţionare a impozitului, către bănci în loc de organizaţii non-profit sau unităţi de cult. Sînt perfect de acord că măsura este ingenioasă. De bunavoie şi din interes, debitorul riscant va plăti creditorului său privat taxele datorate statului. Argumentul costului scăzut îi vine ca o mănuşă. În loc de a le da apă la moară, mă aşteptam ca vechiul Florin Poenaru să le dea cu tifla celor care zbiară că statul îi fură pe capitalişti prin taxare. E adevărat, discută impozitarea progresivă ceva mai tîrziu, dar aflăm că efectul ei ar fi scăderea taxelor pentru săraci. Să înţelegem că e vorba numai de o progresie descendentă? Capitalul rămîne neatins?

• „…azi ne aflăm într-o criză de supra-acumulare de capital, din motive istorice mai mult sau mai puțin clare. Practic, sume imense de capital se află în posesia unei grup restrâns de oameni, în timp ce populația și –ceea ce se uită adesea – statele sunt la limită financiar. Altfel spus, capitalul și munca nu se întâlnesc pe piață (din motive diverse ce nu pot fi amintite aici), rămân separate unul de altul, cu efecte negative pentru ambele părți. Capitaliștii nu mai fac profit ci doar dispun de sume mari de bani cu care nu prea știu ce să facă, în timp ce oamenii abia supraviețuiesc fără joburi sau cu slujbe precare.“

Cu toate că se stabileşte o corelaţie între acumularea uriaşă de profituri post-2008 şi starea economică tot mai precară a majorităţii forţei de muncă, concluzia neaşteptată e că munca şi capitalul nu se întîlnesc pe piaţă. Atunci cum numim faptul că statele au folosit bani publici pentru a salva şi menţine în priză jocul financiar (devenit drept urmare tot mai profitabil, mai sigur şi mai măsluit, vezi scandalul LIBOR), iar apoi i-au servit mîinii de lucru pachete de concedieri, tăieri, falimentări (Detroit) şi alte măsuri de austeritate pentru a-şi „echilibra“ bugetul? Nu e asta cea mai brutală întîlnire dintre capital şi muncă? Povestea cu sărmanii capitalişti care nu mai fac profit pare o glumă bună. Băncile americane au avut profituri record în prima jumătate de an, şi au terminat pe plus şi în a doua după ce au plătit niscai milarde pentru „ciocu’ mic“[2].

Pînă în momentul de faţă credeam că Florin Poenaru cunoaşte, în mare măsură, toate aceste lucruri. Încă mai cred, dar se pare spectrul lui Liviu Voinea îl amăgeşte cum că proiectul ordonanţei de urgenţă nu implică un bailout, ci că efectul său benefic, deşi vizează o clasă anume, se va prelinge (trickle-down) pînă la clasa antagonică. Fantasma pare puternică şi adînc înrădăcinată; altfel, de ce ar conchide că sarcina necesară este:

• „de a regândi un mecanism de producție și schimb în care capitalul și munca să se reîntâlnească pe piață, de preferat în condiții cât mai avantajoase pentru muncă. Asta înseamnă în mod simultan reinventarea unui nou mod de producție, dar mai ales, reinventarea pieței. Asta nu se poate face însă nici în cadrul logicii capitalismului, nici la nivel local.“ ?

Cu alte cuvinte: capital fără capitalism. Dar cu muncă. Din păcate, impresia care se impune e că socialismul domnului Poenaru s-a radicalizat într-o asemenea măsură încît a ajuns să bată înspre social-democraţie. Motivul Obamacare-drept-compromis vine cumva să întărească această senzaţie. Iritarea resimţită din cauză că PSD e înjurat mai mult decît PD-L, aidoma – o problema la fel de relevantă ca dilema din bancul stupid: cu vazelină sau fără vazelină? Mă întreb dacă alegerea expresiei oximoronice „reinventarea unui nou mod de producţie“ nu e simptomatică, dat

fiind faptul că reinventarea noului constituie tocmai trăsătura particulară a capitalismului. În fine, sper totuşi ca masca să fie abandonată şi, odată cu ea, şi spectrul. Precum în Scooby-Doo.