Colegii au grijă. De asta le mulţumim. Dar textul domnului Bocancea, cu care de altfel am şi fost coleg la Iaşi, mi-a amintit involuntar de o aventură importantă din viaţa mea. Era toamna anului 1989. Un amic mă sună că e o urgenţă: să ne vedem la deja mitologica cafenea „Fulguşor” din central Chişinăului.
Acolo ne petreceam veacul în anii 87-90. Între Fulguşor şi Moldova. Se punea de un „pichet”, cuvînt magic pe atunci. Ideea era simplă: facem nişte bannere şi pliante şi ne afişăm dis-de-dimineaţă în faţa Ministerului de Interne. Ştiam ce avem de scris. Data stabilită era 10 noiembrie (1989). Pentru cine a uitat: Chişinăul era capitală de Republică Unională care făcea parte din URSS, iar comunismul nu dădea semn să pice. De unde să ştie un copil născut în URSS că va muri în UE? Nici kremlinologii nu ştiau. Doar bunica mea ştia. Ea avea o zicală: familia mea
a trăit în 3 (între timp 4) ţări şi nu a părăsit niciodată satul. Dar să revenim. De ce 10 noiembrie şi de ce în faţa Ministerului de Interne nu are rost să povestesc. Făcea parte dintr-o strategie concretă cu semnificaţie clară. Ce riscuri presupune acest fapt? Nu cred că eram conştienţi: prea tineri, prea neînfricaţi, prea revoltaţi. Cert este că am reuşit să ne mobilizăm fix 7 persoane. Am sosit dimineaţă, ne-am plasat în faţa Ministerului, am pus pancartele şi am început să strigăm diverse lozinci pregătite din timp. S-a întîmplat ce era de aşteptat: am fost ridicaţi de miliţie şi duşi cu duba undeva… A urmat o întreagă nebunie, cu manifestări de stradă de solidaritate, cu cerinţe de eliberare şi cu violenţe fără precedent pentru acele vremuri. La presiunea străzii am fost eliberaţi. Manifestaţiile au continuat, însă, mult. Sorin Bucătaru, unul din participanţi, cred că are şi filmuleţe ale protestelor ce au urmat. Cine are nervi poate citi aici. Dar nu despre asta voiam să povestesc. Nu am scris despre aceste evenimente pentru că sînt chestiuni intime şi nu-mi place să le utilizez şi să mă legitimez, aşa cum se practică prin zonă. (Despre „originile mele sănătoase” am mai povestit aici pe îdelete).
Cum a decurs povestea îmi amintesc destul de vag. Timpul şterge amintirile, dar rămân anumite senzaţii. Încă îmi amintesc foarte bine interogatoriul şi modul în care a început să ne prelucreze un politruc. Îmi amintesc tonul, puţin răstit, cu nuanţe isterice şi tipul de injurii: „Ţara, Patria a cheltuit bani pe voi să vă crească şi educe şi voi nu-i sînteţi mulţumitori!!!”? Din „troţkişti, proşti şi fascişti ” nu ne mai scoteau. ŞI cel mai grav: „sînteţi vînduţi şi faceţi jocul imperialiştilor”… Înjurătura maximă: „extremiştilor”! Aveam 18 ani. Frazele cadenţate şi replicile mînioase le aud foarte bine şi azi. Vremurile au trecut, regimurile s-au schimbat, iar eu nu m-am schimbat prea tare: am îmbătrînit puţin fizic, dar am rămas mai anarhist de felul meu.
Citeste mai mult aici