de Arthur Suciu Prezint lucrurile foarte pe scurt. Problema nu-i dacă arta poate să fie socială, ci în ce fel se organizează strategiile discursive ale autorului în raport cu discursul ordinii sociale. Acest raport stă la baza discursului artistic, indiferent dacă autorul își dă seama sau nu de necesitatea lui. În cazul autorilor buni, el este conștientizat la nivel strategic, în sensul că putem afla exact de ce acești autori decid ca arta lor să fie una ”socială”, precum și de ce preferă un anumit univers social altuia. Raportarea poate avea în vedere, de exemplu, că ideologia oficială nu face nicio referire la problemele muncitorilor, ca și cum aceștia nici n-ar exista, sau că referirea este nerealistă, muncitorii fiind prezentați ca o clasă dominantă (ei fiind oricând o clasă dominată). În privința descrierii universului social, raportarea poate să meargă de la transpunerea realistă a ”vieții muncitorului” sau a celor ”umiliți și obidiți” până la prezentări excentrice ale monologului interior al ”boschetarilor”, al celor pe jumătate nebuni, al taraților etc. Evident, între muncitor și boschetar există o diferență de raportare, care, făcându-se simțită la nivelul strategic al discursului, generează ambiguități ideologice. E clar că minerii lui Zola sunt de stânga, dar ce se poate spune despre boschetarii lui Beckett? Sunt ei, cu adevărat, de stânga? De fapt, problema raportării este una complicată, ca dovadă că tocmai la acest nivel se joacă aproape întreaga miză a autorului unui discurs artistic. Ea nu poate fi niciodată confundată cu intertextualitatea și nici cu utilizarea ”stranie” a limbajului. Dimpotrivă, intertextualitatea și ”stranietatea” decurg din raportare, adică din luarea de poziție a autorului față de discursul ordinii sociale. Cum putem afla însă care este poziția autorului față de un anumit subiect? Din punctul meu de vedere, ea devine clară numai la nivelul strategic al ansamblului discursiv. Nicio analiză a textului romanului Castelul, de Franz In genere e diverso in base al . Kafka, nu va arăta care este raportarea lui Kafka la discursul ordinii sociale din vremea sa (adică din momentul producerii discursului literar). Această raportare poate fi clarificată numai dacă avem în vedere romanul în întregime, unitatea de discurs reprezentată de roman. Numai la acest nivel putem stabili dacă un discurs este ideologic, invitând la schimbarea ordinii sociale sau încercând să mențină statu quoul, sau este ironic, autosabotându-se prin autoreflecție. În măsura în care acțiunea de raportare strategică a autorului este o raportare la discursul dominant, ca discurs al ordinii sociale, arta este socială. Ea este astfel chiar și atunci și poate mai ales atunci când scopul ei este nu distanțarea, ci tocmai integrarea socială (a cititorilor). ”Estetismul”, criticat pentru absența raportării sociale, este de fapt o formă de raportare socială. Când, în loc să critice viața distrusă a indivizilor dintr-un sistem închis, un autor ”se retrage” într-o abordare estetică, el transmite prin ”absența” sa poziția strategică de integrare în sistem. Altfel spus, ceea ce pare distanțat, la nivelul limbajului (abordarea ”estetică”, ”înstrăinată”), este integrat la nivel strategic. Aceasta nu înseamnă că, în anumite condiții, ceea ce pare a afi ”estetism” nu poate avea valoarea unei distanțări strategice, că el nu poate exprima, de exemplu, degradarea generală a moravurilor sau a limbii, decăderea aristocrației etc. Ghepardul, de di Lampedusa, este un roman subversiv, care, prin ”estetismul” său, a
contracarat tocmai ”arta socială”, de fapt falsa artă socială neorealistă. Valoarea abordării strategice poate fi însă evaluată numai prin raportare la contextul producerii discursului de către un autor dat. Nu putem așadar confunda discursul ironic, care reprezintă o formă radicală de raportare distanțată, o formă eminamente subversivă în raport cu discursul ordinii sociale, cu ”estetismul”, ca absență a luării de poziție strategică a autorului. Dacă am face asta, Cervantes sau Boccacio, de fapt o mare parte a artei europene, ar putea fi acuzată de indiferență socială. Ceea ce ar fi o greșeală.