Comisiile de arbitraj

de Matthew Kolasa

Comisiile de arbitraj propuse în cadrul negocierilor pentru semnarea Parteneriatului Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii (TTIP) vor fi, într-o anumită măsură, similare actualului Organ de Reglementare a Diferendelor,[1] al Organizaţiei Mondiale a Comerţului de la Geneva, sau altor blocuri comerciale, cum este NAFTA (Acordul de liber schimb nord-american). Comisiile de arbitraj compuse din trei membri (de regulă, avocaţi specializaţi în drept comercial internaţional cu o îndelungată experienţă în domeniu) numiţi de statele membre vor audia cazurile care le-au fost înaintate. Diferenţa va consta, însă, în faptul că nu doar ţările vor avea posibilitatea să propună subiecte de dezbatere pe agenda comisiilor, ci şi corporaţiile private. Ceea ce va da naştere unei cu totul alte dinamici decât cea din cadrul Organului de Reglementare a Diferendelor, al OMC.

Dacă multinaţionalele vor putea sesiza comisia, le va fi mai uşor să influenţeze în mod direct schimburile internaţionale, fără să mai aibă nevoie de medierea guvernelor. Şi totuşi, corporaţiile se bucură deja de suficientă influenţă atât asupra guvernului american, cât şi asupra celor europene. Rămâne de văzut cât de semnificativ va fi impactul acestei schimbări în rolul jucat de influenţa corporatistă asupra guvernării. Pe de-o parte, entităţile corporatiste vor fi mai puţin înclinate să construiască legături trainice cu guvernele în vederea încurajării depunerii de plângeri împotriva modificării unor taxe vamale sau impunerii altor bariere comerciale. Pe de alta, capacitatea de a se adresa direct unui organism internaţional ar putea afecta comerţul internaţional în moduri pe care niciun guvern nu şi le-ar dori, fie din raţiuni economice, diplomatice sau de politică internaţională.

Ne putem imagina un scenariu în care depolitizarea sistemului de reglementare a diferendelor ar fi legalizată. Dacă multinaţionalele pot intenta propriile acţiuni, ceea ce, în actualul cadru al OMC-ului, nu se poate întâmpla, statele membre ale acordului TTIP nu vor mai putea fi jucători selectivi în sistemul de soluţionare a diferendelor. În cadrul OMC, pe baza diverselor considerente politice sau a dezacordului lor cu diferite aspecte ale tratatelor OMC, ţările aleg în mod constant dacă să înainteze sau nu acţiuni. Din contră, în cadrul TTIP, ţările nu vor mai avea posibilitatea să joace astfel de jocuri. Dacă o companie energetică americană alege să intenteze o acţiune care să anuleze reglementările româneşti de mediu, reprezentantul comercial al Statelor Unite nu va putea stopa procedura, indiferent de efectul pe care aceasta l-ar putea avea asupra relaţiilor bilaterale dintre cele două ţări. Corporaţiile se vor simţi mai în siguranţă  acţionând într-un mediu internaţional mai previzibil, ferit de influenţa jocurilor politice guvernamentale.

Drept urmare, sistemul de reglementare a diferendelor din cadrul TTIP s-ar putea dovedi a fi mai robust şi mai puţin influenţat de politic decât actualul sistem al OMC. În următoarele luni, pe măsura evoluţiei negocierilor, vom vedea ce excepţii vor fi prevăzute pentru sănătate, mediu şi chiar unele probleme culturale care ar putea fi considerate riscuri de către unii membri semnatari ai tratatului. O plasă de siguranţă privitoare la reglementarea unor astfel de externalităţi negative şi alte aspecte de acest gen nesoluţionate de înlăturarea barierelor comerciale va exista cu siguranţă, rămâne de văzut, însă, ce formă ar putea avea ea sau cum vor fi interpretate aceste excepţii de arbitrii desemnaţi.

Una dintre cele mai interesante chestiuni este cum se va modifica relaţia membrilor semnatari cu OMC. Statele Unite şi Uniunea Europeană vor avea, probabil, o cu totul altă relaţie faţă de OMC şi organismul său de arbitraj. Multe dintre disputele comerciale dintre Statele Unite şi Uniunea Europeană, de la tarifele vamale pentru textile până la drepturile de proprietate intelectuală, au fost soluţionate la OMC, cele două uniuni fiind cele mai active utilizatoare ale acestui sistem de arbitraj.

Un caz ipotetic ne va demonstra cum se va desfăşura o astfel de procedură de arbitraj în cadrul sistemului propus: să presupunem că firma Ford contestă reglementările germane privitoare la emisiile de gaze poluante, pretinzând că acestea blochează pe nedrept accesul americanilor la piaţa auto germană. În cadrul actualului sistem, Ford Motors ar trebui să facă lobby pe lângă guvernul american pentru ca acesta să intenteze o acţiune la Organismul de Reglementare a Diferendelor de pe lângă Organizaţia Mondială a Comerţului de la Geneva. În cadrul sistemului propus de TTIP, Ford va putea să depună o cerere de arbitraj în baza tratatului fără să consulte guvernul american. Guvernul german va răspunde că reglementările de acest tip sunt utile pentru sănătatea publică şi protecţia mediului (presupunând că forma finală a TTIP va cuprinde şi astfel de prevederi). În replică, Ford poate pretinde că nişte standarde de emisii mai stricte nu reprezintă altceva decât o formă de protecţie faţă de concurenţa străină acordată producătorilor de automobile germani. Prima opţiune ar fi o înţelegere între guvern şi companie încheiată în afara curţii de arbitraj.

Dacă nu se poate ajunge la o astfel de înţelegere, o comisie formată din trei avocaţi specializaţi în drept internaţional audiază cazul şi fie respinge plângerea producătorului american de automobile, fie obligă guvernul german să accepte importuri de automobile construite după criterii de emisii mai permisive. Dacă, după judecarea apelului, guvernul german continuă să refuze aplicarea deciziei comisiei, Comisia Americană pentru Comerţ Internaţional[2] poate da curs propriilor măsuri compensatorii, la fel ca în sistemul OMC,[3] pentru a aduce la ordine guvernul german şi a-l forţa să permită aceste importuri. Din moment ce fiecare ţară europeană va face parte, în acelaşi timp, atât din TTIP, cât şi din Uniunea Europeană, supunându-se reglementărilor de ansamblu pe care le-a negociat ca entitate colectivă, rezultatul unui astfel de caz nu va afecta doar Germania, ci întreaga Uniune.

Detaliile procedurii de arbitraj vor depinde de ceea ce Statele Unite şi Uniunea Europeană decid la finalul actualelor negocieri, care, pentru moment, n-au fost date publicităţii. Europenii vor să-şi protejeze legislaţia mai restrictivă şi probabil că vor pune accentul pe un limbaj ferm, care să specifice clar toate excepţiile necesare pentru a reduce impactul asupra legislaţiei interne, păstrând o justă balanţă între suveranitatea naţională şi acordurile regionale.

Cu toate acestea, însăşi natura comisiilor va afecta comerţul internaţional. Actuala propunere optează pentru comisii ad hoc în locul unei curţi permanente, cu judecători titularizaţi. Deşi un astfel de aranjament ar putea fi mai puţin costisitor de întreţinut, există temerea creării unui circuit paralel între jurisprudenţa corporatistă şi arbitrajul diferendelor de la TTIP. Apariţia unui astfel de mecanism ar putea da naştere unor comisii părtinitoare, care să decidă în favoarea clienţilor corporatişti care intentează cel mai des astfel de acţiuni.

Corporaţiile care dau statele în judecată: curţi şi părţi private

Guvernele Statelor Unite şi Europei au deja experienţa unor cazuri în care actori nestatali pot da guvernele în judecată. Rezolvarea diferendelor între state şi investitori funcţionează deja sub incidenţa capitolului 11 al Acordului de liber schimb Nord-American (NAFTA)[4], iar din 2009, de la semnarea Tratatului de la Lisabona, prevederea se aplică şi Uniunii Europene.[5] Asta va oferi guvernelor experienţa necesară pentru a negocia înţelegeri cu corporaţiile şi a construi strategii juridice împotriva acestora.

Cu toate acestea, între sistemul care există astăzi şi cel propus de TTIP există o diferenţă. Comisiile TTIP vor fi similare comisiilor OMC prin faptul că vor utiliza avocaţi particulari, nu judecători titularizaţi, a căror independenţă este deja asigurată. Pe de altă parte, arbitrajul TTIP se va asemăna şi celui al Curţii Europene de Justiţie pentru că va permite unor părţi private să intenteze acţiuni. În acest sens, TTIP a preluat aspectele private ale ambelor organisme. Un motiv serios de îngrijorare pentru toţi cei care se tem pentru independenţa deciziilor de arbitraj într-un sistem funciarmente nedemocratic.