Mă întreb cît de larg trebuie să fie mijlocul spiritului (minţii, inteligenţei) pentru a-i încăpea pe toţi cei care se revendică de la el. Nici prea îngust, deşi, cum se ştie, uşa-i îngustă, dar nici prea larg nu trebuie să fie, sub ameninţarea pierderii reperelor. Marius Ghilezan a prins texte mai bune de cînd publică în Observatorul cultural. Nu trebuie să fi fost excelente, în orice caz, pentru a sta deasupra acestui „Pumnul stîngii are un deget ridicat” din numărul 289 (21-27 octombrie), titlu inspirat sub care stă un tricotaj din care se-nţelege foarte puţin. Faptul că ziaristul e împotriva stîngii e clar, dar asta mai degrabă la nivel expresiv decît argumentativ. Ceea ce autorul reuşeşte să reproşeze grupului de la www.criticatac.ro (mulţumim pentru publicitate, oricum) se reduce la incriminarea unui text semnat de Dan Ungureanu pe blogul revistei Cultura (care nu e www.criticatac.ro) , chestiune asupra căreia cel mai nimerit ar fi să revină chiar antropologul. Desigur, Marius Ghilezan putea să se limiteze la o critică punctuală, dar nu face asta. El vrea să îmbrăţişeze mai mult, cu braţe prea scurte, însă. Să-i vedem gesturile.
Prima încercare a jurnalistului este prostească: CriticAtac ar fi un grup de prestigiu în formare. De unde i s-a năzărit ideea? Singurul răspuns deductibil: de la nevoia de protecţie a intelectualului Marius Ghilezan, ale cărei contribuţii în materie de discurs intelectual se materializează în volumele de răsunet teoretic intenaţional, subtil intitulate Hoţia la români şi ImpostURA, dar şi, recent, într-un text găzduit de antologia coordonată de Mona Momescu şi Sorin Matei Adam Idolii forului (toate cărţile apărute la editura Corint). Juralistul se simte mai apărat de autorii ultimului volum decît de sine însuşi, aşa că încearcă să acuze grupul CriticAtac cu argumente luate din panoplia sociologiei lui Sorin Adam Matei. Domnul Ghilezan şi-a spus că ar fi drăguţ să acuze ambiţia CriticAtac de a deveni un grup de prestigiu, o „sectă”, pe modelul „boierilor minţii”. Ok, dar cum poţi demonstra aşa ceva? Nu ştie. Şi pentru că nu ştie, nici n-o face. CriticAtac este un grup de prestigiu nu pe baza vreunui argument, ci pentru că aşa s-a gîndit domnul Marius Ghilezan. Faptul că acest grup „încearcă o acţiune sectară de opoziţie, fără a-şi asuma un program-alternativă” n-are nici o legătură cu transformarea sa în grup de prestigiu (presupunînd acuzaţia întemeiată), dar asta n-are importanţă. Dacă românu-i hoţ, de ce n-ar fi Ernu şi Rogozanu, poate şi eu, boieri spirituali?
A doua încercare, la de patetică, nu e dusă pînă la capăt: CriticAtac ar fi împotriva lui Vladimir Tismăneanu; Vladimir Tismăneanu fiind „un gînditor de opţiune liberală”, rezultă că grupul e anti-liberal, deci totalitar. Cu toate astea: Marius Ghilezan nu ridică un deget în favoarea „gînditorului liberal”, iar pe de altă parte îi numeşte membrii grupului „socialişti-caviar” (adică viaţa mea curge luxos aici în Balta Albă şi tocmai de aia îmi permit eu coţcăreli din astea stîngiste) şi îi consideră mai degrabă literaţi decît ideologi („grupul doreşte să se afirme literar, nu ideologic”). Mai apar: acuzaţii de anti-semitism, care cică descind din naţional-comunism şi sugestia apropierii dintre grup şi FSN-PSD.
Pînă îşi schiţează jurnalistul planul de apărare a lui Vladimir Tismăneanu fără a intra în coliziune cu propria sa opinie anti-Băsescu, să ne oprim asupra unui detaliu: cel de limbaj. Jurnalistul ne ceartă (da, „ne”) pentru că nu sîntem „intelectuali ideologici” (adică cineva „care angajează grupuri sociale într-un proiect major”). Chestiunea că nici domnia sa nu e un astfel de intelectual păleşte în faţa evidenţei că nu are meşteşugul cuvintelor. Sau, spus mai blînd, îl are cu carenţe; dar nu-l are în general pe cel al frazelor sau pe cel al paragrafelor argumentative. Cum poţi ajunge „intelectual ideologic” dacă nu reuşeşti să scrii coerent? La această întrebare ar trebui domnul Ghilezan să reflecteze cu maturitate, pornind de la două exemple grăitoare pentru calibrul culoarului pe care evoluează. Unu: FSN „a guvernat, mai bine de cincisprezece ani, sub diverse forme structuraliste, bazate pe acelaşi filon ideologizant”. Greu de crezut că un autor al Observatorului cultural n-a auzit niciodată de „structuralism”, fie acest autor imun la sirenele marxiste şi adept responsabil al discursurilor liberale. Doi: următoarea alăturare argumentativă idee-ilustraţie: „Pentru a ne convinge şi mai bine în privinţa ritualurilor „grupului de prestigiu“, de sub pumnul ridicat al stîngii, Alexandru Matei e vădit nostalgic, deşi nu a trăit acele vremuri descrise: „Mai bine să ne întoarcem la „Serenadă pentru etajul 12”, un film cu Toma Caragiu din 1976 (regia Carol Corfanta), unde utopia comunistă e găzduită de o scară de bloc nou, acolo unde vecinii fac cunoştinţă, se conversează, se întrajutorează şi unde, la un moment dat, doi tineri studenţi se îndrăgostesc“. ” Trunchierea citatelor n-ar fi un păcat intelectual, ci doar moral, dar nu acesta este obiectul replicii mele. Ofer totuşi contextul: „Dar poate vreţi să vă povestesc despre cartierul chinezesc de la Vitry, cu clădiri de zeci de etaje, ca-n filmele hong-kong-eze. Mai bine să ne întoarcem la „Serenadă pentru etajul 12”…” Aşadar, iată cum Marius Ghilezan reuşeşte să aducă în prim-planul gîndirii un hermeneutical turn: fraza mea citită ca ritual…
În consecinţă, eu văd trei consecinţe alternative ale acestei luări de poziţie a domnului Ghilezan. Unu: reuşeşte să demonstreze că Vladimir Tismăneanu este un intelectual absolut onest de orientare liberală şi intră rapid în IICCMER, pocăit, ca purtător de cuvînt; doi: reuşeşte să-şi controleze limbajul şi continuă să publice articole coerente şi (uneori) hazlii despre actualitatea socială şi politică; trei: se crede intelectual ideologic, defineşte sintagma, o consacră şi devine liderul celei de-a patra căi (a treia e deja luată de Ovidiu Hurduzeu). Şi acum, foarte serios: cred că n-ar trebui să-şi piardă timpul cu prima şi cu ultima.
Text apărut şi în nr.290 al săptămînalului Observatorul Cultural