În învăţământul românesc renasc vechile tensiuni dintre profesori şi minister sau, dacă vreţi, dintre cadrele didactice şi sistemul politic în general. Divergenţele au aceleaşi pretexte de când lumea mioritică: se cer condiţiile civilizate de predare, alocarea a minim 6% din PIB pentru învăţământ şi, vechea obsesie, creşterea salariilor. Dacă Nicolae Iorga, la întrebarea „ce să facem?” a unui învăţător exasperat de neplata salariilor cu lunile, i-a răspuns cinic „aruncaţi-vă în mare!” (Iorga era la mare când a primit delegaţia dascălilor), la ce ne putem aştepta de la platul şi anostul Pricopie sau, mai mult, de la arogantul, deopotrivă uimit şi îmbătat de propria-i ascensiune, Ponta Viorel? În fine, asta este o altă discuţie. Să revenim la fondul problemei şi la ce-i de făcut.
Inconsecvenţa sindicală
Păi şefii sindicatelor (şefii sindicatelor? cât de patologic sună formularea asta!) au decis să consulte cadrele didactice dacă sunt sau nu de acord cu un protest de amploare. Perfect democratic, am putea spune, profesorii sunt invitaţi să-şi spună opinia şi, dacă sunt nemulţumiţi, să declanşeze greva generală. Prin urmare, li se cere celor din învăţământ să repete a nu ştiu câta oară ce se ştie de multă vreme: că sunt prost plătiţi şi că vor nu ştiu ce condiţii mai bune de predare. Este vreo noutate aici? Niciuna. Certitudine care se iţeşte din această abordare sindicalistă este una singură: că sindicatele şi şefii acestora sunt inconsecvente cu ele însele şi cu profesorii pe care, chipurile, îi reprezintă, că militantismul lor de paradă pentru decenţă şi onestitate vizavi de munca profesorilor este o propagandă ieftină menită să le mascheze incompetenţa sindicală şi interesele oculte pe care le apără. Să explicăm de ce. Sunt nenumărate exemple de inconsecvenţă sindicală, prea multe pentru a putea fi trecute la categoria omisiuni sindicale. Să contabilizăm şi să judecăm.
În 2010, tăierea salariilor bugetare (inclusiv pe cele ale profesorilor) a adus în atenţia publică două tipuri de specii sindicale: protestele anemice, cvasiinexistente şi, colac peste pupăză, dansul pinguinului ca semn al tragicei suferinţe prin care trecea corpul bugetar românesc. După asemenea reprezentaţii jalnice, regizate în scârbă de şefii sindicatelor, s-a aşternut liniştea (ţara trecea printr-o criză economică gravă şi, pe filiera Boc-Băsescu, cu ajutorul neţărmurit oferit de sindicatele autohtone, ţara trebuia stabilizată economic). Asta una la mână. Suplimentar, în vremea marilor reţele clientelare (nu că acum nu ar fi înfloritoare) din perioada silfidicelor discursuri băsesciene pline de înţelepciune macroeconomică, politizarea învăţământului ajunsese la paroxism (toţi lacheii ce pupau poala partidului se cocoţau în vârful inspectoratelor sau deveneau subit manageri în şcoli şi licee; şi acum e la fel), iar mult prea lăudatul ministru al învăţământului din vremea respectivă punea umărul vârtos la ascensiunea învăţământului privat şi finanţarea acestuia din surse publice. Totul în numele mult-trâmbiţatului neo-liberalism. Ce făceau pe atunci sindicaliştii noştri dragi din învăţământ? Tăiau frunză la câini şi contemplau cerul înstelat, că lumea morală din ei reprezintă o ecuaţie cu o necunoscută încă nerezolvată. Asta doi la mână.
Renovarea fluviu a şcolilor şi clasa prădalnică
Există o risipă enormă în modernizarea şcolilor din România. A câta oară se repetă propoziţia asta devenită un banal truism? Se ştie că aşa-zisa dotare şi modernizare a şcolilor reprezintă o sursă inepuizabilă de îmbogăţire pentru liderii partidelor politice şi pentru aşa-numiţii oameni de afaceri ce spoliază un sistem educaţional deja putred. În lumea românească, un primar cunoscut face figură de om al urbei, dedicat problemelor cetăţeneşti, decepţionat de socialismul promovat de vechiul partid din care făcea parte, mai mult, este un fel de înţelept al urbei, de pe panouri agăţate în sectorul domniei sale, sfătuieşte cetăţenii, îndemnându-i să nu dea mită şi să nu fie corupţi că, nu-i aşa?, nu-i frumos. Un fel de lupul moralist.
În schimb, de la primăria pe care cu onor o conduce de mulţi, foarte mulţi ani, se scurg sume enorme de bani în numele renovării anuale a unităţilor şcolare (e banal să repetăm, cele mai multe şcoli nu au nevoie de nicio reparaţie, sunt bine, numai că oamenii de afaceri din jurul partidelor nu pot rămâne fără activitate economică, dacă nu există le-o creează primăria). Să luăm cazul unei şcoli din Bucureşti, pe care eu unul o ştiu bine (este doar un exemplu, sunt sute de asemenea exemple de-a lungul şi de-a latul ţării). Aici se tot renovează la infinit, şcoala fiind în fond mutilată de-a dreptul: avea mozaic monumental pe podea, mozaic ce arăta impecabil din toate punctele de vedere; au venit demolatorii de la primărie şi urgent au transformat-o într-o imensă toaletă cu gresie şi faianţă peste tot. Trivial. În vremea asta, în alte zone, la ţară, şcolile stau să cadă şi în toaletele acestora încă se mai îneacă copiii (http://videonews.antena3.ro/video/romania/scoala-in-care-o-fetita-a-murit-inecata-in-fosa-septica-este-neschimbata.html) – nu sunt bani de reparaţii! Autonomia locală favorizează şmecheriile de tipul renovării fluviu a şcolilor din cartierele şi sectoare bogate. Despre defavorizaţi cui îi pasă? Funcţia solidarităţii umane mai poate sta în stand by, noi aici suntem doar vajnici contemplativi ai clasei prădalnice (Thorstein Veblen). Ce făceau, ce fac sindicatele în faţa unei atare situaţii? Asta trei la mână.
Deunăzi, ministrul delegat pentru Învăţământul Superior, Cercetare Ştiinţifică şi Dezvoltare Tehnologică, Mihnea Costoiu, afirmă că România este datoare să transforme universităţile în poli de cercetare, dezvoltare şi inovare, aceasta fiind singura şansă de dezvoltare a acestei zone a Europei. Mai an, când abia se instalase în funcţia ministerială, domnul Costoiu a găsit de cuviinţă să taie drastic din fondurile de cercetare, iar competiţia aflată la acel moment în desfăşurare şi-a schimbat regulile în cursul jocului şi ceea ce fusese precizat într-o metodologie a fost şters cu buretele, în contrară contradicţie cu ce declară ministrul delegat acum. La ce bun să fii consecvent atâta vreme cât în spaţiul nostru drag nimeni nu-ţi atrage atenţia vizavi de debilităţile perorate pe ici, pe colo? În numele unei austerităţi bună la minciunile de tot felul debitate de politicieni obtuzi, s-a lovit puternic în firava cercetare românească creată pe principii competitive generoase de vechea echipă managerial. Ce au făcut sindicatele atunci? Asta patru la mână.
Scamatorii şi tupeu – româneşti
La concursurile de ocupare a posturilor didactice, metodologia este
viciată de norme de un arbitrar grotesc. Spre exemplu, dacă un cadru didactic care a dat concurs în 2012 şi a obţinut nota 10, la repartiţia din 2013 el este plasat în grila de împărţire în spatele unui candidat care la concursul din 2013 a obţinut nota 5.00. Nu valoarea, ci
ultimul concurs. Prin urmare un 5.00 din 2013 este mai mare ca un 10.00 din 2012. Scamatorie românească? Prostie şi tupeu? Ce au făcut sindicatele într-o asemenea situaţie? Simplu, au votat cu braţele deschise această metodologie plină de anomalii, cinică şi necompetitivă. Asta cinci la mână.
Sunt multe asemenea aspecte esenţiale care ţin de sistemul de învăţământ românesc şi care, în ritmul general al muncii sindicale (să-l aducem în discuţie şi pe Platonov), sunt importante. A le enumera cere un spaţiu mult prea larg şi un efort care devine redundant, problemele expuse aici fiind unanim cunoscute în spaţiul românesc. Le-am înşirat pe câteva în măsura în care putem să observăm duplicitatea clasei sindicale româneşti, o obtuzitate care subminează orice cale de real progres în sistemul despre care spun şefii sindicali că îl păstoresc şi îl ajută.
Nu că aş avea ceva împotriva mişcării sindicale. Zic şi eu, ca R. H. Tawey, „fericită naţiunea al cărei popor nu a uitat cum să se revolte”. Numai că, privind la vajnicele noastre sindicate, nu avem cum să fim fericiţi. Aceleaşi platitudini debitate o dată la câţiva ani nu pot remedia maladia spiritului educaţional. Este nevoie de mult mai mult tovarăşi ca să deveniţi, dragi lideri de sindicate, cu adevărat sindicalişti, şi nu doar nişte biete jucării în angrenajul istoriei.