Interviu realizat de Rade Dragojević
1. Avem nişte asociaţii ale veteranilor de război foarte puternice [active] din punct de vedere politic. Mai ales în ultimul timp. Acest tip de organizaţii este activ mai mult sau mai puţin în zona dreaptă a spectrului politic. Care este rolul organizaţiilor veteranilor de război în actualitatea noastră politică?
Organizaţiile veteranilor de război au jucat un rol decisiv după Primul Război Mondial în Europa Centrală şi de Sud. În Germania, fiecare partid avea propriul său grup de veterani – naţional-conservatorii aveau Stahlhelm-ul, social-democraţii aveau Reichsbanner Schwarz-Rot-Gold, comuniştii, Roter Frontkampfer-Bund, sau Rotfront, iar naziştii, bineînţeles, SA-ul (Sturmabteilung). Apariţia asociaţiilor înarmate este întotdeauna un semn al descompunerii puterii regulamentare a statului. Această descompunere este, însă, de două feluri: una este o disoluţie anarhică, revoluţionară, a ordinii dominante, care ţinteşte eliberarea, iar cealaltă nu reprezintă decât diseminarea unor fragmente de putere în rândul diverselor nuclee ale vechilor clase conducătoare, şi are ca finalitate războiul civil şi dictatura ce urmează, de regulă, acestuia. Acest gen de situaţie este bine-cunoscut în Europa încă de la prăbuşirea vechii republici romane, distrusă tot de grupuri de veterani înarmate – ca multe alte state de atunci încoace. Dacă se pune capăt monopolului statului asupra coerciţiei fizice, domnia legii devine imposibilă, iar conflictele ajung să fie soluţionate prin forţă.
Dacă vrea (sau vor) să supravieţuiască, statul croat – şi celelalte state din fosta Iugoslavie – trebuie să desfiinţeze aceste grupuri cu maximă duritate. Ideologia profesată de aceste asociaţii anti-constituţionale n-are absolut nicio importanţă.
2. Care este principalul motiv al slăbiciunii guvernelor social-democrate din Europa de Est în faţa provocării constituite de mişcările naţionaliste; care sunt motivele dezorientării lor politice?
Motivul e unul cât se poate de simplu: majoritatea acestor guverne NU sunt deloc social-democrate. (Ceea ce e valabil şi pentru mare parte dintre omoloagele lor occidentale). Ele sunt dominate de forţe neoliberale, pro-europene ca orientare de ansamblu, favorabile reformelor de piaţă radicale, la mii de kilometri distanţă de sindicate, fidele aliaţilor lor NATO şi destul de imune la ocazionala nostalgie stângistă ce mai transpare, uneori, din discursul lor. Acestora le sunt opuse nişte partide de dreapta ce reprezintă un soi de capitalism naţionalist etatist, şi care, prin intervenţiile lor dirijiste în economie şi discursul găunos despre Popor, se pretind uneori a fi moştenitoarele Vechii Stângi. Cum actuala criză este considerată – în mod greşit – un rezultat al politicilor neoliberale, partidele neoliberale, de orice culoare ar fi, sunt nepopulare. Deşi neoliberalismul nu ajută, ar trebui să ştiţi că această criză este una structurală, care nu prea are nimic de-a face cu politicile guvernamentale, oricare ar fi ele. Nici keynesianismul tardiv nu e foarte folositor. Cât priveşte rivalul cu care ne confruntăm, acesta NU este naţionalismul (naţionalismul a fost supra-etnic, iar pentru a înţelege asta, e suficient să comparaţi “iugoslavismul” cu “cehoslovachismul”), ci etnicismul, care nu doreşte asimiliarea “străinului” şi care îl va exclude în loc să-l includă prin politci asimilaţionaiste, cum s-a întâmplat în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX. Pretutindeni în Europa, partidele de extremă dreaptă, anti-imigraţie, sunt în ascensiune. Potrivit sondajelor, la apropiatele alegeri europene vom avea parte de anti-europeanul şi xenofobul UKIP, în Marea Britanie, iar în Franţa, de semi-fascistul Front National, care va deţine cea mai puternică poziţie de la dreapta. În atât de social-democrata Suedie, partenerul mai mic din coaliţia aflată la putere este anti-imigraţionistul, xenofobul, etnicistul şi fascizantul Partid Progresist. Iar inamicul acestora nu este doar imigrantul “de culoare”, ci mai ales muncitorul itinerant din Europa de Est.
3. Care este principala cauză a eşecului partidului socialist în Ungaria? Să nu fi contribuit cu nimic slăbiciunea acestuia la ascensiunea Fidesz? Mass-media de la noi a anunţat deja că liderul opoziţiei, Karamarko, va deveni noul Orban al Croaţiei, şi că mişcarea noastră social-democrată se află într-un declin asemănător celui al mişcării lui Gurcsany.
Cazul Partidului Socialist Maghiar este cât se poate de tipic. Odată ajuns la putere, s-a comportat ca orice altă banală formaţiune neoliberală, axată pe privatizări, măsuri de austeritate, fundamentalism al pieţei şi o atitudine pro-occidentală. Deşi n-a luat măsuri decisive pentru soluţionarea problemei rromilor (ţiganilor), a respins rasismul şi antisemitismul, încercând să fie prietenos cu vecinii şi să nu ia în considerare perspectivele revizioniste sau iredentiste. Accentuarea sărăciei şi intensificarea sentimentelor rasiste anti-rroma (care au făcut atât liberalismul de piaţă CAT ŞI generoasele măsuri sociale redistributive să devină nepopulare) – dar şi personalitatea flamboaiantă a domnului Ferenc Gyurcsany, care, dintr-o figură extrem de populară, s-a transformat într-una ridiculizată şi urâtă (şi care, între timp, a şi părăsit Partidul Socialist, întemeiându-şi propriul grup radical liberal) – au contribuit la istorica sa înfrângere, care e foarte probabil să se repete şi la anul. Faptul că domnul Tomislav Karamarko provine din mediile poliţieneşti şi ale serviciilor secrete nu-l face să fie pe placul vecinilor Croaţiei, dar asta nu înseamnă că, dacă chestiunea Vukovarului continuă pe acelaşi curs dezastruos, n-ar putea să devină viitorul prim-ministru al ţării.
4. Unii lideri de opinie de-aici, din Croaţia, compară situaţia de azi, de la Vukovar, cu situaţia de-acum 23 de ani, din fosta Iugoslavie. Dar astăzi, un război pare mai puţin probabil. De ce? Din cauza Uniunii Europene? Sau….?
Dacă va fi sau nu un alt război e imposibil de prevăzut, deşi, nici eu nu cred că astăzi ar mai fi posibil, şi nu atât din cauza Uniunii Europene sau a NATO, ci din pricina epuizării generale a popoarelor slave din sud. Scandalul provocat de indicatoarele cu litere chirilice de pe străzile Vukovarului – pe care îl găsesc cu-adevărat înspăimântător şi de rău augur – n-ar fi nimic mai mult decât un caz banal de intoleranţă etnică (etniciştii croaţi consideră că prezenţa publică vizibilă a minorităţii sârbe nu poate fi tolerată) dacă n-ar fi strâns întrepătruns cu teribila amintire a celor întâmplate aici cu doar câţiva ani în urmă (1991 – 1998). Nici nu-i de mirare că reconcilierea dintre sârbi şi croaţi nu s-a desăvârşit. O reconciliere reuşită ar necesita un efort uriaş din partea ambelor naţiuni, efort de care niciuna dintre ele nu pare capabilă acum. A opri ostilităţile ar fi o realizare eroică, mai eroică – cel puţin din punct de vedere psihologic – decât orice război. Nouă, celor care ne considerăm prieteni atât ai sârbilor, cât şi ai croaţilor, ne revine sarcina să facem un apel la moderaţie, la iertare şi la curajul de a uita. Dacă majoritatea croată acceptă că sârbii din Krajina pot trăi alături de ei într-o Croaţie democrată, trebuie să accepte – chiar dacă e greu – şi că vor avea o prezenţă vizibilă acolo, adică scriere cu alfabet chirilic şi alte simboluri publice. Probleme oarecum similare cu indicatoarele bilingve şi steagurile pot fi întâlnite şi în Transilvania, dar acolo – în lipsa acestor amintiri atroce – e puţin probabil ca ele să se intensifice, deşi niciuna dintre tabere nu duce lipsă de politicieni demagogi şi iresponsabili. Sentimentalii vor propovădui obligaţia de-a ne aduce aminte. Ceea ce-i o prostie. Trebuie să uitaţi războiul din Iugoslavia, dacă nu vreţi să-l repetaţi.
5. Aici există o dispută mai mult sau mai puţin permanentă între publicul liberal şi cel de stânga în legătură cu natura conflictului social în general. Principala întrebare este, care este cauza acestei crize – clasele sau antagonismul între naţiuni? Naţionalismul e o chestiune esenţială sau ţine doar de conjunctura politică?
Aceste întrebări nu au răspuns. Problemele etnice/rasiale, confesionale(religioase), de clasă şi gen există dintotdeauna şi pretutindeni, şi sunt întotdeauna întrepătrunse. Inegalitatea socială tinde să fie etnicizată. Etnicitatea e adesea legată de diferenţele confesionale (de cult sau religioase), atât de importante în Balcani. În Imperiul Austro-Ungar, spre exemplu, au existat “naţiuni de ţărani”, dat fiind că românii, sârbii, slovacii sau slovenii, spre deosebire de nemţi, unguri şi, parţial, şi de croaţi, n-au avut propria aristocraţie şi burghezie. În acele vremuri, mişcările de eliberare naţională ale românilor, sârbilor şi slovacilor aveau un caracter plebeu, fiind, într-o oarecare măsură, “progresiste”, caracter ce n-a supravieţuit victoriei aliate din Primul Război Mondial şi disoluţiei Austro-Ungariei prin tratatele de la Saint-Germain şi Trianon. În acest caz, dominaţia de clasă şi oprimarea etnică au coincis pentru un timp. Astăzi, mişcările feministe se poziţionează la stânga pentru că femeile continuă să se afle într-o poziţie subordonată, cu salarii mai mici pentru acelaşi tip de muncă şi fără o reprezentare politică corespunzătoare. Interesele femeilor sunt legate de lupta minorităţilor etnice oprimate şi a dezmoşteniţilor de toate felurile, cum ar fi proletariatul sau precariatul. Dar nu-i sigur că va fi mereu aşa. Naţionalismul sau, mai degrabă, etnicismul este “autentic” atâta vreme cât inegalităţile persistă. Ideea originară a “comunismului” cuprindea eliberarea de clasă, de gen şi pe cea etnică simultan şi din aceleaşi raţiuni. Nu sunt de acord cu marele Otto Bauer, când spunea Rassenkampf ist Klassenkampf. Conflictul etnic nu este şi nu ar trebui să fie dedus din cel de clasă. ( Şi nici invers.) Dar nici nu pot fi separate. Se-ntâmplă foarte rar ca minorităţile să nu sufere discriminări sociale şi economice.
6. Ce se întâmplă cu partidele de stânga în general, în partea noastră de Europa? Şi ce răspuns pot ele da acestei aparente “re-patriotizari” care se produce atât aici, cât şi în Ungaria?
În Europa de Est nu există partide de stânga. (Ar fi interesant de văzut ce s-ar întâmpla cu o eventuală coaliţie între social-democraţii şi comuniştii din Cehia. Ar fi o premieră după 1989 – chiar şi-atunci, însă, aş avea dubiile mele. În orice caz, n-ar fi genul meu de stânga.) O stângă autentică ar trebui să fie internaţionalistă, ceea ce, în practică, înseamnă că ar trebui să sprijine minorităţile şi imigranţii. Şi dacă ar face-o, ar însemna să lupte. Sistemul capitalist este, o spun din nou, unul discriminator, rasist, xenofob, etnicist şi adept al oricărei forme de excludere. Clasa muncitoare şi subclasa – sărăcimea – au fost abandonate de Stânga oficială, dreapta radicală oferindu-le debuşeul urii etnice şi religioase. Acest fenomen ar trebui contracarat, nu acceptat. Odinioară, naţionalismul a fost duşmanul mişcării socialiste internaţionale, astăzi, adversarii noştri sunt rasismul şi etnicismul. Dacă nu ne opunem lor din toate puterile, celelalte năzuinţe ale noastre – egalitate de clasă şi gen, un mediu sănătos, drepturi pentru copii – vor fi la rândul lor înăbuşite.