Bifurcaţia

Gazele de şist…

Gazele de şist ca resursă (deci exploatată, de vreo 10 ani) fac parte din noile rezerve de gaz – alături de cele de petrol – descoperite atunci când era evident că rezervele de petrol şi gaze exploatate tradiţional se diminuează drastic şi definitiv. Mai înainte începuseră şi investiţiile în energia regenerabilă – apă, soare, vânt, nuclear, maree –, iar aceste investiţii au părut a conduce la un proces de reducere a emisiilor de carbon/ a încălzirii globale, deci la un răspuns la criza ecologică deja cunoscută şi a cărei cauză antropică principală este emisia de gaze în urma producerii şi folosirii industriale şi în transporturi a combustibililor fosili.

Ideea unor rezerve nesfârşite de combustibili fosili, opusă mai vechii teorii a finitudinii lor, a apărut odată cu descoperirea unor metode noi de exploatare a gazului şi petrolului aflat în locuri din care înainte, cu vechile metode, nu putuseră a fi scoase.

Diferenţele dintre combustibilii fosili convenţionali – adică exploataţi prin metode convenţionale – şi cei neconvenţionali, exploataţi prin fracturare hidraulică, stau şi în caracteristicile mai anti-ecologice ale ultimilor (producerea lor presupune emisii mult mai mari de carbon decât cele din urma combustibililor fosili convenţionali şi poluarea mai mare a terenurilor etc.) şi în caracteristicile mai anti-ecologice ale metodelor de producere a lor. Folosirea unei cantităţi mai mari de energie, a unei cantităţi imense de apă şi apoi contaminarea apei rămase sunt cele mai evidente consecinţe ale acestor metode.

Exploatarea gazelor de şist – acum cea mai arzătoare problemă a României – este, alături de întreaga exploatare a combustibililor fosili neconvenţionali, ca şi alături de întreaga exploatare neconvenţională a minereurilor – cum este aceea a aurului prin cianurare –, manifestarea capitalismului în criză de sistem. Capitalismul este prădalnic prin natura sa, dar până când atacul său asupra mediului nu a dus la o criză a sistemului ecologic al Pământului oamenii se mai puteau iluziona că disfuncţiile ecologice locale datorită exploatării intensive a unor resurse sau datorită poluării excesive sunt trecătoare şi vindecabile prin descoperiri ştiinţifice şi tehnice.

Constituirea ecologiei ca ştiinţă şi a crizei ecologice au avut loc nu doar după acumulări de fenomene critice şi de cunoştinţe, ci şi atunci când capitalismul intra în faza sa transnaţională. Au existat cele mai serioase şi întemeiate avertismente ale cercetătorilor pentru schimbarea politicilor economice. Dar euforia transnaţionalizării – a fuziunilor dar şi a outsourcing-ului, inclusiv a delocalizării industriilor poluante în ţările din Sud – şi punctul de vedere al reformelor privind implementarea treptată a criteriilor ecologice fără să deranjeze logica economică a profitului (ba chiar transformând „ecologismul” în sursă de profit, de exemplu prin obţinerea avantajului în urma promovării unor tehnici de reducere a poluării sau prin criticarea unităţilor concurente din ţări ca India şi China pe motive de poluare etc.) nu au dus decât la agravarea lucrurilor.

Iar evidenţierea crizei de sistem – cu toată întărirea capitalului transnaţional – nu a făcut decât să accelereze procesul în care goana după profit implică amânarea sine die a investiţiilor prioritare în energiile regenerabile: conform actualei logici capitaliste, investiţiile mondiale cumulate în combustibili fosili vor fi, între 2012 şi 2035, de 22.870 mii de miliarde, în timp ce cele pentru combustibili regenerabili – 7, 320 mii de miliarde de dolari[1].

Am arătat în  https://www.criticatac.ro/23504/ce-cu-independena-energetic/  că, dincolo de vorbe frumoase, „rezerva” capitalismului faţă de energia regenerabilă (ca şi de implementarea reală a noilor tehnologii bio-cibernetice[2] care ieftinesc radical costul vieţii, inclusiv al vieţii la standardele cele mai înalte ale demnităţii[3]) este determinată de conştiinţa clară că energia regenerabilă va autonomiza oamenii faţă de capital, adică – alături de IT ca bază pentru informaţia şi cunoaşterea ca bunuri comune –  va oferi mijloace pentru „ateliere cooperative sau comunale unde activităţile de producţie se vor putea combina cu învăţarea, experimentarea şi cercetarea…cu invenţia de noi forme de tehnici din agricultură, construcţii, medicină etc.”, ieşind de sub puterea monopolului capitalist asupra producţiei şi consumului[4].

…şi Roşia Montană

 Exploatarea tuturor resurselor prin transferarea toate riscurile asupra locurilor şi populaţiilor de unde sunt extrase este un semn al caracterului prădalnic – de „dă lovitura şi fugi” – al capitalismului. Dacă obiectivul cuceririi resurselor a fost permanent în istorie şi a reflectat raritatea bunurilor necesare traiului uman – ca urmare a precarităţii ştiinţei şi tehnologiei –, odată cu dezvoltarea formidabilă a acestora şi cu conştiinţa drepturilor şi libertăţilor omului, cu înflorirea civilizaţiei, acest obiectiv ar fi trebuit să fie filtrat de toate aceste achiziţii, nu? Ei bine, nu a fost filtrat deloc, ba chiar tocmai acum cucerirea resurselor este o prioritate: în „societatea cunoaşterii”. Întreaga frumuseţe a cercetării şi întregul „eroism” al investirii în cunoaştere sunt uitate atunci când în faţă sunt câştigurile imediate şi suculente din exploatarea şi vânzarea resurselor.

Asemănarea sau alăturarea celor două tipuri de exploatări şi pericole – a aurului prin cianurare, de la Roşia Montană şi a gazelor de şist din multe locuri din ţară – este rezultatul tocmai al modului de tratare a lor de către capital şi de către clasa politică internă ce i s-a aservit cu totul.

Situaţia de la noi nu este, din păcate, singulară. Iar acest fapt reflectă o dată mai mult criza de sistem. La primul nivel al analizei, ne apare asemănarea dintre începutul şi sfârşitul capitalismului: la fel de primitiv prădalnic. Mai departe, dacă ne întrebăm de ce se întâmplă asta, e cazul să fim atenţi tocmai la contextul nou în care nivelul actual al ştiinţei şi accesul la cunoaştere prin IT au făcut ca oamenii să se emancipeze cel puţin în gândire de capital. Ştiinţa are un caracter anti-capitalist prin esenţa sa: ea este rezultatul cooperării şi al criticii, deci are nevoie de caracterul public al cercetării şi de considerarea sa drept bun comun al umanităţii.  Iar accesul oamenilor la cunoaştere şi spargerea secretului impus de monopolul dominaţiei asupra ştiinţei au dus şi duc la autonomizarea lor faţă de putere: aceasta se mai ţine doar în acapararea resurselor – deci, practic, în proprietatea privată – şi în forţa de reprimare.

Iată de ce Roşia Montană şi gazele de şist constituie una şi aceeaşi problemă.

Şi este astfel şi pentru că „elita conducătoare” le-a tratat la fel, dezvăluindu-şi adevărata natură anti-patriotică şi anti-umană. A făcut şi o lege pentru a legaliza furtul avuţiei naţionale. A susţinut şi că exploatarea resurselor de către companii străine care urmau să ne vândă nouă gazul şi aurul ar fi cea mai bună soluţie. A încălcat şi nişte aparenţe care „trebuie păstrate”: şi atunci, fireşte că secretizarea şi multele elemente dubioase[5] au revoltat, mai mult sau mai puţin sincer, chiar şi pe unii v.i.p.

Aceştia consideră că rezolvarea aspectelor legale şi „comunicarea mai bună” vor rezolva problema exploatării aurului prin cianurare şi a gazelor de şist: poate chiar de către companii străine. Dar deocamdată ei înşişi nu au „comunicat” mai bine: deoarece nu ştiu ce să răspundă la problema pericolelor reale aduse de cele două exploatări.

Soluţii nu există de la cei care doresc doar o rocadă la putere. Ele vin „de jos” (vezi http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/solutia-romaneasca-fara-cianuri-despre-care-victor-ponta-nu-scoate-un-cuvant-documentele-prezentate-de-inventatori, sau http://www.cotidianul.ro/rosia-montana-un-cartof-prea-fierbinte-224922/), dar trebuie să aibă spaţiu pentru a se dezvolta.

Sistem şi geopolitică în problema transportului gazelor de şist

Acum, deoarece transportul gazelor de şist este partea cea mai costisitoare, este evident că firmele americane şi canadiene nu exploatează aceste gaze în Europa pentru a le consuma în SUA sau Canada. Ci pentru două motive.

Întâi, pentru că ele caută profit prin exploatarea resurselor naturale nu numai pentru că firmele din aceste ţări au fost pioniere în dezvoltarea tehnologiei specifice şi vor, desigur, să fructifice investiţiile în această tehnologie, ci şi pentru că exploatarea resurselor naturale este nu doar o sursă de profit între altele ci contracarează/balansează cumva pentru acele firme tendinţa generală de reducere a ratei profitului ca urmare a creşterii productivităţii. Adică: investiţiile mari în tehnologie au dus şi duc la creşterea formidabilă a productivităţii; produsul finit este mai mare, deci preţul obţinut este mai mare. Dar creşterea productivităţii nu înseamnă în acelaşi timp şi creşterea profitului, deoarece acesta din urmă se realizează în timpul de supramuncă (altfel spus, timpul lucrat şi după timpul necesar pentru a plăti cheltuielile de producţie – tehnologia, forţa de muncă, materialele etc. –). Or cu cât creşte nivelul tehnologiei, deci cu cât productivitatea – cantitatea/valoarea[6] produselor în unitatea de timp – creşte, cu atât scade timpul de muncă, deci şi cel de supramuncă. Soluţia capitalului a fost mereu de creştere a productivităţii…ducând la acea scădere a ratei profitului.

Dacă ar exista cerere solvabilă nesfârşită, atunci soluţia pentru capital ar fi producţia non stop: dacă, din nou, nu ar trebui să plătească atâta forţei de muncă. Cum ştim, capitalul s-a descurcat mereu: de la prelungirea timpului de muncă şi intensificarea muncii la organizarea muncii pe schimburi. În industria extractivă de petrol şi gaze îi este mult mai uşor: idealul de non stop este asigurat şi, în acelaşi timp, energia este un produs sine qua non.

Pentru că valoarea înmagazinată în tehnologie trebuie urmată mereu de o productivitate mai mare înfăptuită de către forţa de muncă (în procesul în care se foloseşte acea tehnologie), iar pentru că are loc generalizarea globală a tehnologiei – deci reducerea preţului pe unitatea de produs – şi, în acelaşi timp, o limitare a nevoilor solvabile/ sau a progresului constant a valorii nou create, după cum şi deoarece cantitatea de muncă vie scade, valoarea acestei munci trebuie să fie mereu mai mare pentru ca profitul să nu scadă.

Acest lucru este posibil, desigur, în unele industrii, dar în afara acestui aspect – care evidenţiază probleme variate de la cuantumul salariilor la diviziunea internaţională a muncii –, soluţia ca productivitatea dintr-un proces de producţie să crească în aşa fel încât să depăşească preţul tehnologiei folosite, al forţei de muncă şi al materialelor folosite este continuarea neabătută a acestui proces.

Aşa cum lucrătorul cu un ciocan – în care era înmagazinată o muncă şi o productivitate – producea o valoare mult mai mare şi cum lucrătorul cu o ustensilă de scris crea mult mai mult decât valoarea acelei ustensile, deci aşa cum un lucrător din faţa unui calculator produce mult mai mult decât cunoaşterea materializată în acest instrument, aşa şi tehnologia producerii energiei trebuie fructificată, adică trebuie să îi urmeze o valoare mereu mai mare. De aceea, pe de o parte, firmele din domeniu caută mereu noi locuri din care să scoată energia şi, pe de altă parte, presează politicul şi ideologicul pentru ca să se continue actuala economie consumistă/actuala cerere de energie. Sigur că firmele din energie nu sunt singurele în a face o asemenea presiune: ansamblul firmelor din toate domeniile este interesat să se continue economia consumistă – şi implicit risipitoare – pentru că numai o asemenea economie îi asigură capitalului cererea în profilul de astăzi şi, deci, profitul. Aşadar, creşterea timpului de exploatare/producţie este asigurată în industria extractivă energetică de petrol şi gaze de către tehnologie şi de către obiectul muncii, adică resursele energetice. Iar mediul economic „prietenos” cu un asemenea demers este asigurat prin presiunea menţionată.

Gazele de şist vor fi vândute în ţările unde se exploatează şi astfel firmele vor obţine profit. Este evidentă, deci, goana lor după obiectul muncii – noi perimetre şi noi ţări ce urmează să fie tranzitate de noi conducte –.

Al doilea motiv al exploatării avântate şi intensive a gazelor de şist este unul geopolitic. SUA au un nou mijloc de a lovi puterea ţărilor exportatoare de combustibili fosili convenţionali, atât în ceea ce priveşte diminuarea cererii către aceste ţări exportatoare, cât şi în ceea ce priveşte capacitatea lor de a constitui prin alianţele lor specifice contraponderi la tendinţa de dominare unipolară a lumii. Ca urmare, SUA consideră că exploatarea combustibililor fosili neconvenţionali ar reprezenta condiţia noii sale supremaţii mondiale[7].

Şi ca urmare, toate celelalte ţări vor căuta să exploateze combustibilii fosili neconvenţionali.

Societatea capitalistă a acestei vârste de criză senilă profundă – căci nu e o dovadă de senilitate expandarea emisiilor de carbon şi adâncirea crizei ecologice, atunci când deja se ştie periculozitatea maximă a acestei crize? – are o caracteristică ce nu trebuie ignorată. Aşa cum o trăim, această societate apare a fi foarte dinamică şi chiar progresistă (dincolo de orice ideologie euforică): toate se schimbă rapid, se insistă, cel puţin verbal, asupra libertăţilor individului şi ne copleşesc cele mai extraordinare gadget-uri. Dar, în acelaşi timp, sensul profund al societăţii este conservator: nu doar sub aspectul relaţiilor de putere cu manifestările sale autoritare, cu încăpăţânarea incompetenţei şi surzenia birocratică, cu aroganţa bolboroselilor umplute numai cu putere şi cu sfidarea tâmpă a hoţilor, ci şi sub acela al deciziilor de înnoire. Iată, urgenţa numărul unu este reducerea semnificativă şi progresivă a emisiilor de gaze – deoarece viitorul s-f cel mai formidabil pur şi simplu nu va mai avea teren de desfăşurare – şi totuşi astăzi s-a conturat deja „o nouă eră a carbonului”.

Şi nu, perioada actuală a boom-ului combustibililor fosili neconvenţionali – cu avântul companiilor de exploatare în noi zone ale globului şi cu schimbările antrenate acolo de aceste companii – nu este aidoma cu perioada boom-ului petrolier început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: deoarece, pur şi simplu, condiţia globală a mediului este astăzi diferită. Nu are rost să repetăm lozincile optimismului tehnic: exploatarea combustibililor fosili neconvenţionali va duce numai la creşterea emisiilor şi la accentuarea crizei ecologice globale. „Fără nici o îndoială, aceasta este formula catastrofei globale”[8].

De aceea, punctul de vedere tehnologic al efectuării a tot ce e posibil de efectuat ar trebui să se adecveze cel puţin acestei noi condiţii globale a mediului. Noul său imperativ este: nu tot ce se poate face trebuie făcut. Acesta nu duce defel la oprirea cercetării şi a visării, chiar le susţine atunci când le oferă o problemă şi o dificultate în plus: legate de corelarea tehnologiei cu nevoile colectivităţilor umane.

Oamenii nu mai pot fi păcăliţi

„el vrea loc de munca si nu-i pasa de dezastru ! acum s-a trezit el ca vrea sa munceasca !
cand a vandut Iliescu toata industria si agricultura , nu a zis nimic ! dimpotriva ! a aprobat “democratia originala” nu-l intereseaza pe el de ceanura si tot dezastrul ecologic ! el vrea locuri de munca pentru unii care nu vor sa munceasca ! si el are multe nickuri ca si nea vasy 51 !”, bum,  20.10.2013, 19:57, ziare.com la http://www.ziare.com/rosia-montana/protest/prima-duminica-de-proteste-dupa-indicatiile-lui-basescu-si-ponta-catre-jandarmi-live-1263572.

Aşadar, preţul plătit pentru ca „investitorii” să câştige – putând să vândă aurul, culmea, chiar statului român, cum propunea un susţinător al dezvoltării prin vânzarea resurselor naturale ale ţării; dar (şi nu e cazul să menţionez observaţiile BNR că, din motive tehnice, nu va avea rost să cumpere prea mult), în  primul rând, va vinde numai la preţul pieţii şi, în al doilea rând, a găsi deja cumpărător nu ne ajută pe noi, ci tocmai pe vânzător – este nu prea mare, ci de neacceptat, intolerabil: aruncarea în aer a munţilor, pericolul reprezentat nu doar de lacul cu cianură ci şi de sterilul infestat cu cianură, pericol pe termen atât de lung încât este nedefinit. Şi nu, cele câteva sute de locuri de muncă timp de 16 ani nu constituie un argument valabil, deşi corporaţia cu lăutarii ei năimiţi îl flutură obsesiv (http://www.ziare.com/rosia-montana/proiect/publicatie-canadiana-daca-gabriel-resources-da-gres-va-fi-vina-companiei-si-a-capriciilor-politicii-romanesti-1263651): deoarece exploatarea aurului prin cianurare de la Roşia Montană va duce la pierderea a mii de locuri de muncă în întreaga zonă[9].

În ceea ce priveşte exploatarea gazelor de şist, acelaşi „argument” dat de corporaţie şi de statul aservit, al locurilor de muncă şi al „dezvoltării”, ca şi aici cel al independenţei energetice de „veşnicul duşman, Rusia”[10], se repetă ca din partea unor surzi în faţa dovezilor de probleme insurmontabile date de către toţi oamenii care judecă:  apa, de unde se ia apa pentru fracturare?, astăzi când apa a devenit o problemă globală; distrugerea pânzelor freatice, calitatea dăunătoare a apei curăţate după utilizare, contaminarea apei potabile[11]; imposibilitatea agriculturii şi creşterii vitelor, etc.[12]  Şi nu, prin gaze de şist nu se vor reduce emisiile de CO2 – cum crede o analistă[13] –: dimpotrivă, vor creşte: în SUA producţia şi procesarea gazelor de şist a dus la creşterea cu 14% a emisiilor faţă de cele ale petrolului convenţional[14].  Ca urmare, preţul plătit pentru profiturile unei mari companii de petrol şi gaze  este nu prea mare, ci de neacceptat, intolerabil. Exemplele din SUA şi Canada nu au făcut decât să avertizeze populaţia. Ca urmare, proteste în ţările din Estul Europei unde companiile americane au concesionat terenuri pentru exploatarea gazelor de şist[15] şi chiar victorii ale protestatarilor: în Lituania[16], Bulgaria, chiar Polonia. À propos de aceste victorii: unde este media noastră liberă să transmită aceste informaţii? Ele apar doar indirect[17]. Dar au fost oare făcute publice protestele din SUA, Canada, Marea Britanie[18]? Deci nu e o minciună că aceste proteste ar avea loc doar la graniţa de est a UE[19]?

Nu sunt mulţi protestatarii? Câteva mii faţă de votanţii tuturor partidelor politice? Deocamdată nu sunt mulţi. Dar aici nu se pune problema majoritate-minoritate sau vot, adică dorinţă, ci a argumentelor raţionale şi imbatabile ale protestatarilor: ca şi, de altfel, ale instanţelor şi persoanelor calificate, Academia Română, Institutul Geologic etc. Dacă nu aceste argumente câştigă, ci forţa politică, înseamnă că dialogul social este subordonat forţei, iraţionale şi arbitrare. Deoarece logic este ca o dezbatere, iar acum ea este pe probleme de viaţă şi de moarte, să se încheie cu acceptarea argumentelor celor mai rezistente. Chiar UE s-a oprit din susţinerea sa pentru „orice” ar mări competitivitatea capitalului european[20].

Situaţia actuală relevă adevărul gânditorilor care au atras atenţia asupra deciziei capitalului asupra vieţii – a cine să trăiască şi cum –. De aceea, numai dezlegarea vieţii de această decizie o poate salva.

Ideea de „să sperăm că o să…”

„…pentru moment se poate si putin mai eco si cu mai putina coruptie. Dupa ce om face tot ce se poate face in cadrul actualului sistem, om mai vedea” ( https://www.criticatac.ro/24068/de-ce-se-oprete-ctpopescu-la-chevron/#comment-67155). Păi, din păcate, problema nu e numai să se interzică la noi exploatarea gazelor de şist şi a aurului prin cianurare. Este una globală: şi chiar dacă s-ar interzice exploatările de mai sus în fiecare ţară – dar vom vedea că sistemul nu acceptă – nu mai este suficient. Pentru oameni şi pentru viaţa pe Pământ, nu pentru nişte aiuriţi de idealişti. Este necesară o organizare socială care să asigure o politică ecologică sub toate aspectele, de la tratarea resurselor la consum. Aşa că, deşi se poate face câte ceva – dacă voinţa politică nu este total aservită capitalului, aşa cum este la noi, dar nu numai, sau, altfel spus, dacă voinţa politică reflectă şi o anumită inteligenţă politică de salvgardare a statu quo pe termen lung îndeplinind nişte cerinţe ale populaţiei  – şi în materie de ecologie şi în materie de reducere a corupţiei, nu mai este suficient.

Dar iată ce se întâmplă în Alaska: compania nu renunţă să exploateze aurul la suprafaţă, deci prin cianurare etc. http://www.ziare.com/international/america/indigenii-din-alaska-au-oprit-cel-mai-mare-proiect-aurifer-din-lume-1263761 (dar mai degrabă http://en.wikipedia.org/wiki/Pebble_Mine, http://usnews.nbcnews.com/_news/2012/05/18/11759425-huge-alaska-mine-could-impact-premier-salmon-fishery-epa-says,

http://bsnorrell.blogspot.ro/2013/01/no-gold-mercury-mine-in-alaska-protest.html,

http://www.theguardian.com/world/2013/oct/21/alaska-bristol-bay-gold-mine-pebble).

Adică, deşi energia fosilă neconvenţională descoperită pe plan mondial a dus la depăşirea temerii că omenirea ar intra în era lipsei de resurse energetice, dacă exploatarea acestei energii fosile neconvenţionale ar avea loc, rezultatul ar fi pur şi simplu malign pentru Pământ: ar duce la dezastre ecologice greu de stăpânit.

Da, prin fracturare hidraulică se obţine mult gaz, deci preţul scade[21] (aceasta e cauza ideii Germaniei de a permite exploatarea gazelor de şist) (dar scăderea preţului poate să nu fie semnificativă[22], şi nu se ştie cât de durabilă). Dar problema mare a economiei capitaliste este că externalizează costurile producţiei unei mărfuri. CE VA FI CU APA etc.? Nu cumva scăderea preţului gazului este mai mult decât contrabalansată de creşterea preţului apei şi a celorlalte consecinţe ecologice, deci umane? Într-adevăr, conform indicelui ERROEI (raportul dintre cantitatea de petrol şi gaze/energia folosită pentru a avea în formă finală petrol şi gaze), gazul de şist e foarte ieftin: dar numai dacă se exclud costurile consecinţelor, de cele mai multe ori ireversibile.

De aceea, dacă e posibil – prin cercetare – ca preţul energiei curate şi obţinute din surse regenerabile să fie asemănător cu acela obţinut din combustibili fosili (Clean energy switch possible by 2030, at fossil fuel prices, August 24, 2013, http://www.smh.com.au/national/clean-energy-switch-possible-by-2030-at-fossil-fuel-prices-20130823-2sgyc.html#ixzz2iRk2tSIu[23]), de ce să nu aşteptăm (desigur, cercetând, experimentând, producând energie regenerabilă) şi să cumpărăm energia neregenerabilă dar care ne păzeşte de impactul distrugător asupra mediului? Doar pentru „independenţă energetică”?

„Independenţa energetică” nici nu ne fereşte de şocurile economice din lume şi nici nu e un panaceu, din moment ce suntem dependenţi în cea mai mare parte a produselor de care avem nevoie de piaţa internaţională (vezi http://www.theatlantic.com/technology/archive/2013/04/what-unconventional-fossil-fuels-change-about-our-energy-picture-and-what-they-dont/275269/)şi din moment ce noi înşine participăm la această interconectare a producţiei.Deci trebuie să participăm mai degrabă la cercetarea şi dezvoltarea metodelor ecologice, inclusiv să susţinem comunităţile locale în acest sens[24].

De asemenea, deşi în ultimii ani preţul gazului a fost mult mai mic în SUA decât în Europa (deşi al petrolului a crescut), situaţia energiei nu a determinat ocolirea de către SUA a crizei economice, şi nici ieşirea reală din criză a acestei ţări.

Informaţie

Între ianuarie 1999 şi aprilie 2000 au avut loc în Bolivia proteste împotriva privatizării surselor de apă de către companii străine (şi împotriva creşterii preţului apei)[25]. De asemenea, între 2003 şi 2005 au avut loc în aceeaşi ţară proteste împotriva prădării resurselor de gaze naturale prin „legi” şi „contracte” de privatizare şi „explorare şi exploatare” cu societăţi străine şi semnate du entuziasm de politicienii liberali „naţionali”[26]. Cuvântul de ordine al politicii care l-a adus la putere pe Evo Morales a fost: naţionalizare, refacerea democraţiei, industrializare. În legătură cu resursele, nu e vorba de expropriere sau confiscări, cum vedeţi în referinţa citată. Ci de un proces în care statul – ca slujitor al întregii societăţi, şi nu doar a celor 1% sau 20” din vârf – primeşte cât se poate de mult pentru bogăţiile care îi aparţin, mult mai mult decât în urma tranzacţiilor neo-liberale ale birocraţiei politice „naţionale” corupte.

Odată cu transnaţionalizarea capitalului, cel puţin din anii 80 şi 90 ai secolului trecut a început şi fenomenul rapid şi agresiv – numit de mulţi drept unul de re-colonizare a bogăţiilor naturale ale ţărilor ce aveau înscrisă în Constituţie prevederea proprietăţii publice asupra resurselor naturale – de privatizare a acestor resurse: desigur, în principal, de către companii private străine. Nu este vorba de nici un naţionalism atunci când este scos în evidenţă acest aspect al privatizării de către companii străine: doar  capitalul intern din aceste ţări nu are atâţia bani încât să cumpere subsolul, nu? Iar dacă nu uităm că fără cozile de topor interne (Grigore Alexandrescu, Toporul şi pădurea, 1842) nimeni nu ar putea să distrugă averea şi puterea unor popoare şi unor ţări, aspectul menţionat apare drept o informaţie.

Pentru că este vorba chiar de distrugere. Deoarece: producţia de bunuri dă prea multă bătaie de cap prin relaţia cu salariaţii (dar nu cu statele, deoarece acestea, conduse de către stratul subţire comprador al burgheziei-birocraţiei naţionale, se concurează să dea facilităţi „investitorilor”), ea a fost delocalizată în ţări emergente/în curs de dezvoltare, cu forţă de muncă mult mai ieftină decât în ţările Centru. Marele capital şi-a păstrat în aceste ţări proprietatea asupra companiilor, deci inclusiv a celor de producţie, asupra brevetelor, a serviciilor financiar-bancare, de advertising şi media, asupra cercetării ştiinţifice[27]. Iar datorită poziţiei menţionate a „elitelor” naţionale, nici locurile de muncă obţinute astfel în ţările emergente nu asigură vreo creştere semnificativă a nivelului de trai (capitalul traduce problema nivelului de trai ca putere de cumpărare), ceea ce face ca marele capital să acţioneze mai alert pentru integrarea şi a ultimului  locşor de pe planetă în economia de piaţă: pentru a compensa, prin creşterea numărului de cumpărători, şi nivelul redus al puterii generale de cumpărare şi insistenţa acestor cumpărători pe aspecte fără valoare pentru capital (cunoaştere, cultură, relaţii interumane). Iar criza economică actuală nu face decât să evidenţieze valoarea umană redusă a consumismului şi, deci, să reorienteze alegerile.

Da, „fragmentarea geografică a producţiei şi disocierea funcţiilor productive”[28] este mereu mai mare, dar asta înseamnă totuşi pentru capital nu doar putere mai mare, ci şi vulnerabilitate mai mare, din moment ce relaţia dintre proprietatea asupra producţiei şi această producţie a devenit mai mediată decât înainte. Iar un mod de a contracara această situaţie este  înstăpânirea capitalului şi asupra resurselor naturale. Asigurată de către clicile conducătoare interne, privatizarea resurselor naturale – în bună parte de către marele capital internaţional – duce la subordonarea şi mai mare a statelor capitaliste faţă de interesele private. Această aservire totală a statelor – când clicile nu mai respectă nici măcar aparenţele de democraţie şi legalitate, chiar capitaliste – pare a face mai slabă posibilitatea populaţiei de intervenţie democratică. Dar, pe de altă parte, această aservire totală este atât de vizibilă încât nu mai poate fi ignorată de oameni. De aceea, singura soluţie a capitalului, a politicienilor aserviţi şi a instituţiilor dominaţiei este manipularea.

 „Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni!”[29] ?

E singurul lucru pe care-l putem face? Să plângem?

„Guvernul pe care il conduc este foarte hotarat sa sprijine toate explorarile de resurse neconventionale, gazele de sist, atata timp cat sunt indeplinite si respectate absolut toate standardele de mediu” (http://www.ziare.com/victor-ponta/guvern/ponta-guvernul-sustine-toate-explorarile-de-gaze-de-sist-1263789). Vorbe: căci aceste standarde nu au cum să fie îndeplinite acum[30] prin explorările neconvenţionale. Şi atunci?

Întreaga clasă politică – şi nu doar PSD bovin – susţine raderea munţilor, distrugerea apei, a întregului mediu, deci a agriculturii şi creşterii animalelor[31]. Doar că unii, mai liberali şi mai „în opoziţie”, vor redevenţe mai mari şi, într-un cuvânt, câştig mai mare. Dar poate fi acceptat orice câştig în schimbul raderii munţilor, a distrugerii apei, a întregului mediu, deci a agriculturii şi creşterii animalelor? Da, halul de hoţie şi de vindere primitivă şi agresivă a bunurilor ţării în schimbul puterii unei liote de ticăloşi a apărut respingător chiar pentru unii promotori ai unui „capitalism curat”, „fără corupţie” şi cu o aservire mai isteaţă de colonie: aceştia vor „transparenţă” şi respectarea legii, o „comunicare” mai bună – în urma căreia oamenii ar accepta raderea munţilor, distrugerea apei, a întregului mediu, deci a agriculturii şi creşterii animalelor – şi o „negociere cu ‘investitorii’” care să asigure câştiguri mai mari statului român. Dar oare poate fi acceptat orice câştig în schimbul raderii munţilor, a distrugerii apei, a întregului mediu, deci a agriculturii şi creşterii animalelor?

„Altfel nu sunt bani de pensii şi salarii”? Dar peste vreo 15 ani, când aurul şi gazul vor fi fost extrase, ce vom mai vinde? Deci, trebuie să se schimbe filosofia politică, modul de dezvoltare şi de distribuţie a veniturilor ţării: căci astăzi este o situaţie excepţională, ori se continuă drenarea bogăţiei spre unii cu orice preţ – inclusiv al raderii munţilor, a distrugerii apei, a întregului mediu, deci a agriculturii şi creşterii animalelor – ori se repartizează această bogăţie mai egalitar/se anulează privilegiile hoaţe şi, în acelaşi timp, se schimbă politica economică: obiectivele şi priorităţile. Nu „ne întoarcem la sărăcie şi subdezvoltare”: chiar dimpotrivă, prin eforturile de construcţie şi creaţie. Într-o situaţie excepţională sunt necesare măsuri excepţionale.

Iar dacă cei obişnuiţi cu privilegiile puterii vor fi împotrivă – şi o vor face, aşa cum au şi făcut-o şi o fac şi astăzi în lume, acoperindu-şi ochii cu vălul minciunii drapate în „libertate” – , ceilalţi oameni vor aduce în faţă argumentele raţionale: care sunt urmările averii de neconceput al unora şi ale bunăstării privilegiate şi, de cele mai multe ori, hoaţe a slujitorilor de orice fel ai puterilor? Raderea munţilor, distrugerea apei, a întregului mediu, deci a agriculturii şi creşterii animalelor, asasinarea unor întregi comunităţi umane. 

Mai mult chiar decât uciderea lentă a majorităţii oamenilor prin hrană proastă – deoarece, în goana după profit, calitatea naturală a hranei este înlocuită cu  suplinitori artificiali şi de asemenea pentru că  o bună parte din preţul ei este dată de cheltuieli de promovare a mărfii – şi acces limitat la asistenţă sanitară şi la cultură de calitate.

Dar oare, dacă totuşi se vor interzice şi exploatarea gazelor de şist şi exploatarea aurului prin cianurare, mai putem să acceptăm uciderea lentă a oamenilor ca preţ al bogăţiei şi puterii unora? Nu, gospodăria de la ţară sau apartamentul nu sunt proprietate privată, „la fel ca proprietatea de fabrici, mine, spitale sau edituri”. După cum, schimbarea repartiţiei bunurilor, ca primă soluţie excepţională într-o situaţie excepţională, nu se însoţeşte de dictatură; dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, libertatea individuală, libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, drepturile – la informaţie, la învăţătură, la cultură, la ocrotirea sănătăţii, la mediu sănătos, la asociere şi exercitare  a activităţii politice, la protecţia muncii, la moştenire – vor fi toate aplicate: şi mult mai bine decât astăzi.  

Iar dacă avem în vedere că este vorba de 1% din populaţie, sau de 20% dacă privim şi privilegiaţii, care transferă societăţii să plătească preţul pentru puterea lor – inclusiv asasinarea celorlalţi 80%, raderea munţilor, distrugerea apei, a întregului mediu, deci a agriculturii şi creşterii animalelor – atunci măsurile excepţionale, adică de schimbare a repartiţiei avuţiei naţionale şi de schimbare a priorităţilor economice, nu mai apar deloc ciudate.

Nu pledez pentru autarhie: iar companiile străine vor putea obţine profit în România prin, deocamdată, preţul mic al forţei de muncă. (Şi tocmai pentru că veniturile directe ale salariaţilor vor fi mici, sănătatea şi educaţia trebuie să fie gratuite). Profitul companiilor străine  va fi doar mai mic decât cel estimat pe baza prezumţiei de prădare intensivă a resurselor ţării: dar companiile vor veni – lăsând, desigur, la o parte, embargouri politice de orice fel – deoarece pur şi simplu trebuie să facă bani din bani.

După cum, nu va fi prohibită exploatarea resurselor: dar va fi privilegiată aceea care implică cele mai mici daune mediului. Până ce se vor descoperi metode nedăunătoare mediului pentru scoaterea la suprafaţă a resurselor ascunse adânc în pământ, nu sunt acceptabile metodele actuale de distrugere.

La fel, dezvoltarea va fi subordonată energiei regenerabile şi activităţilor cu impact negativ cât mai mic asupra mediului, deoarece altfel ne micşorăm chiar spaţiul de dezvoltare.

În sfârşit, în cazul unui atac economic al capitalului mondial – inclusiv al celui „românesc” ce îşi mută fondurile aiurea – nu se va accepta reducerea tuturor salariilor şi pensiilor cu aceeaşi proporţie: nu se va accepta polarizarea ce implică suferinţe induse social. Ceea ce nu înseamnă uniformizare: ci evidenţierea clară şi transparentă şi a calităţii, inerent diferită a, muncii, şi a necesităţii contribuţiei fiecăruia la bunăstarea socială, şi a caracterului deja primitiv al concentrării bogăţiilor. Nu uniformizare, ci „ora adevărului”.    

Resemnarea înseamnă moarte

Dacă protestele paşnice ale unor oameni raţionali şi informaţi, deci care au argumente de nerespins, nu au nici un rezultat[32], iar o politică malignă continuă, ce e de făcut? Mai suntem oare în situaţia în care ne putem iluziona că „nu e chiar aşa de rău” şi că viitorul va avea grijă să absoarbă tot răul făcut de oameni şi va da şi soluţiile? Ne putem retrage în critica cea frumoasă ca într-un joc, putem să evadăm în sarcinile grele şi în micile plăceri zilnice, căci nu ne-a mai rămas decât clipa? 1907 a fost înfrânt, ştim cu toţii, şi-atunci, dacă nu ne-a rămas nici răscoala, ce facem, ne resemnăm? Credem că „e normal ca protestele să diminueze şi să înceteze, aşa ca peste tot”?

Nu, protestatarii au arătat şi că: ei ştiu că obiectivele ecologice punctuale sunt de maximă importanţă pentru viaţă, şi ştiu că aceste obiective sunt legate de celelalte obiective sociale – de la eradicarea corupţiei la sănătate la cultură –. Adică, ei nu cred că soluţia ar fi reducerea luptei la obiectivele ecologice[33] şi ei ştiu că aceste obiective nu se mai pot înfăptui cu actuala clasă conducătoare.

Până acum, în modelul de comportament al nostru, al populaţiei, a existat elementul unei forţe instituţionalizate – un partid, de exemplu – care a reprezentat cel puţin speranţa de a rezolva marile probleme ale vieţii sociale. Anul trecut, deşi nimeni nu uitase minciunile şi hoţiile PSD, deşi PNL fusese la guvernare în primul mandat al preşedintelui Băsescu şi impusese continuarea arbitrarului pesedist, totuşi mulţi – dar să nu mai spunem „majoritatea”, deoarece au fost sub 25% din electorat – au mai votat o dată aceste partide: deoarece, dacă multe promisiuni nu urmau chiar să se înfăptuiască, una dintre ele era socotită deja drept îndeplinită în urma victoriei USL, deci era garanţia că cel puţin nu va fi mai rău. Această promisiune a fost anularea tuturor exploatărilor miniere periculoase.

Dar dacă acum nu mai există nici un partid pe care să ne sprijinim? Ei bine, trebuie să ne construim propria noastră forţă politică: dincolo de şi depăşind orice făcături activisto-securiste „la stânga PSD”. Nu e locul aici să discut această problemă: prin dezbatere raţională şi largă se poate desluşi şi se pot cristaliza variantele cele mai bune. Şi nu pentru totdeauna, nu dezvoltând o birocraţie a autorităţii intangibile. Dialogul popular, permis deja de nivelul tehnologic, este cel care va controla, chezăşui şi decide.

Majoritatea oamenilor are bun simţ, cu tot bombardamentul ideologic îndreptat demult asupra lor, deci cu toate filtrările bunului simţ. Ce înseamnă asta? Că oamenii au bună-credinţă: că dacă ei se comportă în limitele legilor şi ale comandamentelor morale unanim acceptate, şi dacă ei gândesc raţional cel puţin în ceea ce priveşte condiţiile esenţiale ale vieţii, atunci ei presupun că şi politicienii sau conducătorii fac la fel. De aceea, şi lăsând la o parte educaţia, oamenilor le e foarte greu să-şi imagineze un nou tipar social, în care îi înlătură de la conducere pe aceşti politicieni şi îşi asumă povara deciziilor sociale.

Dar ce e de făcut dacă tiparul social actual a ajuns primejdios chiar pentru viaţă? Iată, aici ne aflăm. Într-un moment de răscruce, cam ultimul: fie lumea va merge spre moarte – şi lumea nu înseamnă ceva abstract sau zone îndepărtate de satul, oraşul sau ţara noastră, ci le include în sensul cel mai concret posibil – fie spre salvarea vieţii. Căci problema Roşia Montană şi gazele de şist nu este doar o problemă românească, după cum multe şi vechi „Roşia Montană şi gazele de şist” din întreaga lume s-au acumulat în aşa fel încât Pământul nu le mai suportă. Distrugerea mediului nu mai poate fi contracarată de  capacitatea de regenerare a naturii, la fel cum furtul avuţiei publice şi minciuna nu mai pot fi absorbite de societate.

Ca urmare, dacă alegem viaţa, dacă nu hotărâm moartea pentru copiii noştri şi pentru copiii lor – căci nu avem dreptul să luăm o asemenea hotărâre – atunci viaţa ni se zdruncină: dar suntem datori să ne asumăm această zdruncinare. Trebuie să nu ne oprim să arătăm punctul de vedere popular despre viaţa socială: iar asta înseamnă a merge dincolo de proteste.

Nu la „anarhie”, nu la dezordinea ce face viaţa mai grea. Nu la o discontinuitate absolută – absurdă şi oricum imposibilă – ci la o transformare treptată, dar hotărâtă, a relaţiilor sociale: la  întronarea acelui bun-simţ amintit. Transformarea nu este impusă „de sus”, de la vreo avangardă, ci este rezultatul dezbaterii populare – nu de genul talk show-urilor nesfârşite şi rămase în coadă de peşte –: ci raţionale, a evidenţierii argumentelor ca răspunsuri la probleme sociale concrete şi arzătoare.

După cum, buna-credinţă înşelată este fondul şi cauza principală a indignării, protestelor şi scârbei faţă de politicienii mincinoşi. Toţi oamenii au dreptul la a doua şansă: dar înainte, ei trebuie să răspundă pentru încălcările de lege – din vremea lor – şi pentru încălcările de bună-credinţă.

Oricine şi fiecare are dreptul la a doua şansă: nu se va pune problema stigmatizării nimănui. Toţi vor avea acelaşi drept de a se bucura de viaţă, dând din ei cât pot mai mult. Dar asta înseamnă şi „ora adevărului”: în care vechi poziţii, activităţi şi autorităţi rezultate din raporturile de dominaţie-supunere vor fi destrămate, nu de către noi raporturi de putere, ci de către dezvăluirea conţinutului real al acestor poziţii, activităţi şi autorităţi. Mulţi se sperie de asta, chiar într-atât încât se alătură cu trup şi suflet celor care îşi apără puterea chiar cu preţul vieţii celor mulţi şi a Pământului. Ei bine, trebui să-i ajutăm să nu se sperie. Iar descoperirea noilor provocări şi activităţi va fi atât de interesantă, învăţarea permanentă şi adevărata mobilitate socială şi geografică vor fi atât de pasionante încât actualii aparţinători de cercurile „strâmte şi reci” (Eminescu) ale birocraţiilor vor da bucuros vechiul destin birocratic pe şansa manifestării creativităţii lor.

Condiţia

Atât timp cât modelul economic rămâne unul de creştere a profiturilor, şi nu unul de îndeplinire a nevoilor – în corelare cu situaţia resurselor – logica e una de sinucidere a umanităţii, adică de asasinare a ei de către capital. Căci doar acest model cere mai mult petrol pentru mai multe maşini mici şi reduce transportul public (cum face cu întreaga proprietate publică), doar acest model „deduce” salariile, pensiile şi ansamblul cheltuielilor sociale (deci şi a investiţiilor sociale) după ce se asigură profiturile capitalului, deci creşterea acestor profituri. Şi cum rata profiturilor se află deja de câteva decenii pe un trend descrescător – datorită generalizării tehnicii înalte, a productivităţii uriaşe a muncii şi a scăderii preţului pe unitate a produselor rezultate în urma acestei tehnici înalte, deci toate pe un fond de creştere formidabilă a concurenţei pe plan mondial –, este „normal”, nu?, ca profiturile să fie realizate cu orice preţ uman şi al planetei.

Susţin, deci, că singura soluţie pentru întregul glob este schimbarea modelului economic capitalist  cu unul de îndeplinire a nevoilor în corelare cu situaţia resurselor. Iar asta exclude drenarea mai binelui spre privilegiaţi de orice fel. Numai un control popular, deci deplina transparenţă a management-ului la toate nivelurile şi efectuat doar de specialişti – pe baza unor criterii raţionale, inteligibile de către toţi oamenii şi acceptate în urma dezbaterii populare în virtutea raţionalităţii acestor criterii (adică a celor mai mici daune şi pe termen mediu şi lung şi pe termen scurt, ceea ce presupune şi armonizarea intereselor comunităţilor între ele, ca şi armonizarea punctelor de vedere publice şi personale) – face imposibilă conducerea societăţii de către interese private, restrictive prin natura lor, deci dăunătoare dezvoltării umane de ansamblu.

Asta presupune, desigur, controlul popular –cum am arătat mai sus – asupra managerilor: sub aspect politic, adică sub aspectul alocării resurselor de orice fel şi sub aspectul deciziilor asupra obiectivelor şi traiectoriilor dezvoltării instituţiilor de orice fel. Ca urmare, orice alocare preferenţială de către birocraţii către ele însele este exclusă.

Nu vreau să folosesc nici un fel de concepte şi caracterizări ale acestui model alternativ de societate: nu e cazul să discutăm din nou că „nu vrem dictatură” – şi nu vrem, dar tocmai dominaţia capitalului mondial este dictatură –, că „istoria a arătat…” – şi nu a arătat nimic, deoarece, am mai spus aici, nu existau condiţii obiective, tehnologice, ştiinţifice, economice, pentru un model social bazat pe control popular şi, de aici (şi cu atât mai mult cu cât schimbarea modelului a avut loc în insule asupra cărora s-a revărsat întregul tsunami al capitalismului mondial) şi precaritatea condiţiilor subiective, a personalului conducător şi a conştiinţei sociale –; că „nu ştim cum să realizăm asta” – şi nu ştim decât în general pentru că: 1) oamenii nu au fost lăsaţi să se gândească la alternative, ci au fost copleşiţi de propaganda liberalo-conservatoare, şi 2) construcţia alterativelor este rezultatul inventivităţii oamenilor în funcţie de problemele concrete.

Ceea ce este esenţial şi urgent este că modelul capitalist nu mai poate funcţiona decât cu preţul distrugerii oamenilor şi a Pământului. Criteriul ecologist nu este unul exterior analizei relaţiilor sociale, nu este o găselniţă intelectualistă avansată din interese obscure şi la fel de privat restrictive. De aceea, a crede că o victorie în urma căreia s-ar exclude exploatarea gazelor de şist şi a aurului prin cianurare ar duce la un „capitalism prietenos cu mediul” şi „poate şi cu oamenii”, este o credinţă falsă.

Da, în numele luptei ecologiste punctuale – împotriva exploatării aurului prin cianurare şi împotriva exploatării gazelor de şist – trecem peste diferenţe ideologice. Ce bine-ar fi să fie victorioasă această luptă! Din păcate, deocamdată nu se întrevede o asemenea victorie, din moment ce oamenii doar protestează (atenţie încă o dată, orice comportament vandal este numai o diversiune, şi este contraproductiv protestelor şi protestatarilor), adică protestează doar pentru obiectivele de mai sus: asimetria dintre forţe este prea mare.

Ceea ce nu înseamnă că trebuie să ne resemnăm. „Protestul e necesar, indignarea – sfântă, dar…”, cam aşa sună mesajul celor de la Război întru cuvânt (http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2013/10/02/slate-cand-romanii-se-fura-alburnus-maior-ponta-basescu-lobby-rmgc-manipulari-sri-maior-gabriel-resources-basescu-vs-pippidi/).

Deci problema nu e doar critica – las la o parte ce fel, până unde, dacă se critică şi cauzele profunde, cum – ci soluţiile avansate. Iar soluţiile trebuie desigur mereu criticate: în procesul confruntării situaţiilor. Acestea, în corelarea lor holistă, trebuie să evidenţieze soluţiile, şi nu conceptele abstracte să-şi adecveze realitatea la ele. (Soluţia celor de la Război întru cuvânt este conservatoare, dar nu îşi critică soluţia şi nu o confruntă cu urmările aplicării ei. Potrivit autorilor, nu e cazul să fluturăm prea mult „…utopiile democraţiei totale…” (http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2013/09/20/cum-sa-pornesti-o-revolutie-film-documentar-gene-sharp/). Ba din contră, dacă nu avem o imagine de alternativă/alternative la societatea capitalistă, nu putem să facem nimic. Înainte de toate, singura forţă capabilă să înfrunte uriaşa maşinărie ideologică a acestei societăţi este tocmai idealul alternativelor. Numai acest ideal uneşte populaţia şi îi dă puterea.

Iar punctele de vedere conservatoare sunt false soluţii: ele sunt emanaţii ale unei societăţi reacţionare, deja existente, şi nu fac decât să îi accentueze acesteia caracterul învechit.

Apoi, neresemnându-ne şi încercând tot felul de proteste şi văzând că nu au nici un rezultat, în fond, ce trebuie să facem? Ce trebuie să facem când problema e distrugerea lumii? Să ne resemnăm şi să ne rugăm? Să credem că Dumnezeu o să ne ajute sau că dimpotrivă ne pedepseşte pentru păcatele noastre? Dar copiii ce vină au? Dar fructele creaţiei umane, întreaga cultură milenară, de ce să dispară? Iată de ce trebuie să înlăturăm orice iluzii întreţinute de voci ale „analiştilor” şi „consultanţilor”.

După cum trebuie să nu uităm argumentele ce arată urgenţa situaţiei ecologice globale[34].

De ce este urgentă această situaţie?

 Ce-i cu sistemul capitalist de este atât de urât de către stânga radicală sau, cu alte cuvinte, de către ecologismul radical? E cazul să reţinem trei aspecte esenţiale.

Primul[35] este acela al risipei de materie şi energie. Această risipă este, pe de o parte, rezultat al întreţeserii preţurilor de vânzare cu cele de producţie, manifestată din capitalismul monopolist încoace ca rezultat al concurenţei: risipa se vădeşte în introducerea costurilor exterioare producţiei – marketing, advertising, insurance – în preţul de producţie al mărfurilor. (Dar costul cercetării ştiinţifice nu este un asemenea cost exterior, sau în orice caz nu este un cost risipitor, din moment ce ştiinţa este o forţă de producţie.  Pe de altă parte, risipa este rezultatul producerii – în aceeaşi goană după profit în condiţii de concurenţă maximă şi, în acelaşi timp, de cerere solvabilă limitată – unor mărfuri inutile şi, de multe ori, chiar dăunătoare. În sfârşit, în al treilea rând, risipa este rezultatul înlocuirii unor produse naturale dar care cer munca omului cu produse sintetice care consumă energie tocmai pentru a reduce costurile capitalului cu forţa de muncă[36]. Nu este vorba în această ultimă explicaţie de vreo nostalgie luddistă şi de tehnofobie. Dacă citiţi referinţa, găsiţi demonstraţii ştiinţifice. Şi parcă alergăm cu toţii după produse naturale, nu?

Al doilea este cel al schimbului ecologic, şi nu doar economic, inegal între ţările dezvoltate şi celelalte: ţările de la periferia sistemului vând mai degrabă „daruri ale naturii” şi, datorită faptului că valoarea adăugată, adică în fond, munca omului, este mai mică aici, trebuie să vândă intensiv aceste daruri, devastând mediul.

Iar o ilustrare a acestui schimb economic şi ecologic inegal este constrângerea economică la care sunt supuse şi guvernele progresiste să accepte vinderea şi concesionarea pământului pentru exploatări distrugătoare de mediu şi de populaţii[37]: de exemplu, Ecuador a lansat în 2007 iniţiativa de a proteja jungla Amazonului şi cu ajutorul unor fonduri internaţionale. Cum acestea nu au venit, preşedintele a hotărât forarea – e adevărat, de către compania naţională de petrol – în acest loc[38]. Dar extractivismul  nu este o soluţie.

Al treilea aspect priveşte modul de concepere a logicii tehnologice: ca ruptă de aspectele ambientale (sociale, ecologice, culturale) în care are loc. Această concepţie este în bună măsură determinată de logica profitului: care ţine seama doar de costurile investiţiei private.   De aceea, are loc şi înfăptuirea a tot ce se poate face din punct de vedere tehnic.

După cum, de aceea are loc şi ignorarea riscurilor (lipsind „sensibilitatea” faţă de posibilitatea dezastrelor[39]).

Lecţie întârziată pentru umanişti

 Conceptul de mod de producţie este chiar foarte util pentru activitatea de previziune a evoluţiei sociale. Desigur că el, ca şi celelalte concepte sociale (mai ales cele de acest nivel), ajută la evidenţierea şi înţelegerea doar a tendinţelor: deoarece societatea este formată din oameni, şi nu din corpuri neînsufleţite.

Modul de producţie este constituit din forţele de producţie şi din relaţiile de producţie. După cum se ştie, primele includ omul în calitate de forţă de muncă şi mijloacele de producţie: acestea din urmă înseamnă tehnica (şi ştiinţa) – sau mijloacele de muncă –, inclusiv organizarea muncii, şi obiectele de muncă (pământ, resurse naturale, deci materii prime, şi materiale deja rezultate din procesul de muncă). Rapid spus, nivelul istoric al tehnicii (ceea ce înseamnă, în fond, al mijloacelor de producţie, a dus şi la nivelul de calificare a forţei de muncă. În timp ce relaţiile de producţie – de proprietate asupra forţelor de producţie, chiar dacă odată cu modernitatea şi mai ales astăzi vorbim numai de proprietatea asupra mijloacelor de producţie, de repartiţie şi de schimb – sunt relaţiile economice dintre oameni, de la primele momente de concepere şi organizare a muncii până la vânzare şi consum, schimb şi decizie economică.

În ultimă instanţă, raportul dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie este raportul de a determina forţa de muncă să producă cât mai mult. Această determinare se poate face în două feluri: prin cointeresare şi prin constrângere[40].

Acum, ce e aşa formidabil în conceptele acestea ale lui Marx? Ele au permis demonstrarea evoluţiei sociale: deşi, desigur, societăţile presupun n interacţiuni, cauze, motivaţii, interese, transpuse în n imagini care complică aceste interacţiuni prin acest proces de mediere, dacă se pleacă de la prima nevoie a oamenilor, aceea de a trăi – deci de a-şi asigura condiţiile de existenţă – atunci (şi dacă se are în vedere că îndeplinirea unei nevoi naşte altele noi, deci evoluţia motivaţiilor) este plauzibil raportul proporţional între nivelul tehnicii/mijloacelor de producţie şi felul determinării forţei de muncă, ceea ce înseamnă relaţiile de producţie. Astfel, începutul, comuna primitivă, s-a caracterizat printr-un nivel foarte jos al tehnicii. Dar comunităţile umane erau foarte slabe, foarte vulnerabile faţă de mediu. Ca urmare, relaţiile care s-au dezvoltat în comună au fost „comuniste”, adică proprietatea era a întregii comunităţi iar repartiţia „după nevoi”: dacă ar fi fost altfel, atunci comunităţile ar fi slăbit până la autodistrugere, căci dacă unii membri ar fi mâncat în mod obişnuit sub necesarul fizic, pur şi simplu ar fi murit. Determinarea la muncă a oamenilor a avut loc în esenţă prin cointeresare.

Pe măsura dezvoltării mijloacelor de producţie, a inteligenţei, a schimburilor (deci a civilizaţiei) – ceea ce înseamnă pe măsura sedentarizării şi a limitării, astfel, a resurselor pentru repartiţie  – au crescut şi nevoile şi, evident, şi „criza societală” (ghilimelele sunt puse pentru că ea nu a fost conştientizată): contradicţia dintre relaţiile „comuniste” şi tehnica slabă nu se putea rezolva decât prin trecerea de la cointeresare la constrângere.

Sigur că niciodată nu există numai cointeresare sau numai constrângere. Dar în logica sistemelor care s-au succedat, pe măsura dezvoltării tehnicii constrângerea a fost împletită cu mai mult cointeresare. Iobagul o duce mai bine decât sclavul iar muncitorul modern are, faţă de iobag, libertăţi politice şi juridice.

Ceea ce ne îngăduie să conchidem: nivelul formidabil al tehnologiei de astăzi nu este numai constrâns de către relaţiile capitaliste de proprietate şi urmărire a profitului, ci chiar permite un nivel superior al libertăţii forţei de muncă, adică al populaţiei în ansamblu. Acest nivel este cel al libertăţii economice, adică al libertăţii faţă de capital: dar această libertate nu se poate realiza decât prin desfiinţarea relaţiilor de capital.

Nivelul tehnicii ne poate spune, deci, la ce să visăm. După cum, corelarea tehnică-relaţii de producţie, mod de producţie – ne arată şi cum.

Toate se leagă de toate

Perspectiva holistă şi ecologistă actuală nu este oare puţin diferită de „tot ceea ce ştim despre stânga, cu mânia ei proletară pentru salarii etc.”? Ei bine, imaginea despre stânga a reflectat momentele ei istorice şi, în acelaşi timp, a fost interpretarea partizanilor capitalismului. Teoria stângii a fost însă de la început sistemică. Iar punând pe primul plan viaţa oamenilor – căci eu socotesc teoria lui Marx o formă specială de filosofie a vieţii – credeţi că această teorie ar exclude mediul natural dintre considerentele sale?

Iar dacă nu trebuie să uităm că Marx a menţionat şi exploatarea sălbatică a naturii, deci până la epuizarea resurselor şi inducerea dezechilibrelor, ca manifestare a goanei capitalului după profit, dacă nici el şi nici fondatorii pozitivismului nu au socotit că ştiinţa ar însemna supunerea naturii, deci ignorarea consecinţelor relaţiei om-natură, atunci putem să înţelegem că politicile concrete din „socialismul real” care s-au îndepărtat de la această logică a armoniei om-natură au fost determinate, în esenţă: de faptul că acest „socialism real” a avut loc în oceanul capitalist în care trebuia să reziste – inclusiv prin preluarea tiparelor economice (de a vinde cât mai mult, mai ieftin etc.) – şi de faptul că el însuşi nu a fost decât un izotop al capitalismului, pentru că în acele timpuri încă nu au existat condiţiile obiective pentru socialism. Ceea ce înseamnă, totuşi, că situaţia relaţiei om-natură a fost contradictorie: pe lângă vicierea naturii a existat şi respectul faţă de ea şi de om.

Dar problema noastră nu este acum istoria socialismului, ci prezentul. Iar dacă trebuie să învăţăm din istorie, asta nu înseamnă să preluăm modele, ci a crea răspunsuri la desfăşurările de astăzi.

Dar ce e cu această aplecare spre ecologie, dacă stânga înseamnă social?

Deoarece toate se leagă de toate. Distrugerea naturii[41], organizarea capitalului, financiarizarea, „autonomia” băncilor centrale faţă de state, concentrarea puterii în democraţia din ce în ce mai nereprezentativă, arbitrarul, secretizarea informaţiilor, lipsa de transparenţă, corupţia, neruşinarea publică, hoţia şi impostura academică, privilegiile deşănţate, alocarea arbitrară a resurselor până la modul cel mai ticălos şi sfidător[42]. Toate.

Iar soluţia vizează acţiunea concomitentă – doar suntem mulţi oameni, deci creativitatea este mare – peste tot şi asupra tuturor aspectelor.

Nu are rost să mai privim lucrurile separat. Iar asta e valabil şi pentru locurile de muncă, salariile şi pensiile decente şi cheltuielile sociale pe care oamenii le cer. Adică nu mai are nici o valoare focalizarea pe revendicări sociale – care sunt, cum ştiţi, cerute separat, prin greve sau manifestaţii punctuale, izolate (învăţământ, metrou etc. dar toate separate unele de altele) – şi să nu le legăm de toate aspectele.

Şi, pentru că înţelegem uşor – şi înainte să vină „forurile competente” să explice „implicaţiile  politice, economice, sociale şi ecologice” ale exploatării gazelor de şist – că distrugerea resurselor de apă, contaminarea ei şi, implicit, îmbolnăvirea populaţiei nu sunt simple „implicaţii ecologice” puse mereu la sfârşitul discursurilor, vedeţi vreo altă cale de a ajunge la respectarea ecologiei şi a sănătăţii populaţiei decât schimbarea clasei politice? Spuneţi, căci numai dezbaterea democratică a argumentelor ne asigură drumul. Oare vedem vreo schimbare în obiectivul capitalist al economiei (acest obiectiv fiind măsurat şi cântat ca acea „creştere economică” ce aduce bunăstarea pentru toţi, dar care este doar creşterea necesară capitalului)? Oare vedem corporaţiile mai responsabile faţă de mediu decât faţă de acţionari? Oare vedem vreo diminuare a reclamei pentru escaladarea consumismului, toate acestea cerute de cei mai „ne-marxişti” şi respectabili oameni de ştiinţă[43]?

Încă un moment de geopolitică

Din punctul de vedere al marilor jocuri globale de forţă, are şanse un asemenea proiect de recâştigare de către popoare a bunurilor şi puterii lor? Doar transnaţionalizarea capitalului a dus şi, mai ales, duce şi la împletirea transfrontalieră a intereselor categoriilor conducătoare ale statelor, dincolo de orice concurenţă. După cum, duce şi la migrarea puterii, iar rezultatul nu are nevoie în continuare de „stabilitate şi predictibilitate”? Depinde ce fel de stabilitate şi predictibilitate.

Nu este hazardat să ne gândim la un avânt al schimburilor comerciale şi investiţiilor, atunci când orientările unei ţări sunt multilaterale[44] şi reuşesc să ocolească subordonarea unilaterală faţă de noduri de putere. Şi nu este hazardat să ne gândim că, atât timp cât se respectă contractele corecte şi ţara dă totuşi nişte avantaje partenerilor, după cum desigur că respectă drepturile omului, nu există nici un motiv de respingere a ei. Deoarece tendinţe ecologiste există şi în politica UE[45].

Ar fi, în acelaşi timp, trist şi păgubos să fim folosiţi într-o acţiune de „îndiguire” a ţărilor actuale exportatoare de petrol, inclusiv a celor din Orientul Mijlociu. Mai folositor pentru noi este nu să fim veşnicul aliat supus în războiul de expansiune a combustibililor fosili, ci să ne folosim varietatea bogăţiilor pentru a ne dezvolta într-adevăr.

Deci: trebuie să protestăm. Poate ca într-un nou „front popular”. Dar fără să ne arătăm opoziţia la spolierea de către capital a mediului şi a vieţii noastre[46], nu facem decât să ne încolonăm spre moarte. Protestele arată formidabile convergenţe între categorii diferite ale populaţiei. Protestele arată că epoca tăcerii şi a înfrângerii a trecut. Protestele arată că trebuie să se meargă dincolo de proteste.

URGENŢELE CONCRETE, ACUM

1. Să se menţină în noua Constituţie prevederea ca subsolul să rămână proprietate publică. Altfel, corporaţiile vor cumpăra hectarele ţăranilor bătrâni şi vor avea, potrivit „sfântului” drept de proprietate, libertatea de a face cele mai mari dezastre ecologice, şi deci sociale.
2. Dar corporaţiile pot concesiona pământul direct de la „agenţiile şi fondurile naţionale şi autorităţile locale”, ceea ce determină o altă prevedere urgentă: ca nici o concesionare de către orice instanţă să nu fie realizată înainte de supunerea motivelor acestei concesionări dezbaterii publice.
3.   Politica să susţină proprietatea de stat în industria minieră, deoarece altfel ţara rămâne spoliată –pentru că îşi va cumpăra resursele la preţul pieţii/la preţuri internaţionale  de la agenţi privaţi (care, în mare parte, au acaparat acele resurse în mod fraudulos cu sprijinul birocraţiei politice „naţionale”). Controlul direct sau indirect dar serios al statului – excluzând desigur corupţia birocraţiei prin controlul popular al birocraţiei – aduce statului venituri mult superioare celor rezultate în urma înstrăinării resurselor[47] şi îl îndepărtează de „geopolitica extractivismului” şi de „acumularea prin de-posesiune”[48].
4. Dezvoltarea agriculturii în cadrul unei „abordări ecologice intensive”, singura capabilă să răspundă provocărilor actuale[49].
5. Condiţiile politice pentru aceste urgenţe.