Fragment din volumul: Karl Polanyi, Marea transformare. Originile politice şi economice ale epocii noastre, traducere de Ciprian Şiulea, cuvânt înainte de Joseph E. Stiglitz, introducere de Fred Block, postfaţă de Cornel Ban, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2013.
Textul apare cu permisiunea Editurii Tact (http://editura.imaginetact.ro/).

CAPITOLUL XII

Naşterea crezului liberal

Liberalismul economic a fost principiul de organizare al societăţii angajat în crearea unui sistem de piaţă. Născut ca simplă înclinaţie pentru metodele non-birocratice, el a evoluat într‑o veritabilă credinţă în mântuirea seculară a omului prin intermediul pieţei autoreglementate. Un astfel de fanatism a fost rezultatul agravării bruşte a sarcinii căreia el ajunsese să i se dedice: amploarea suferinţelor care trebuie induse unor persoane nevinovate, precum şi domeniul vast al schimbărilor interconectate implicate în instituirea noii ordini. Crezul liberal şi‑a preluat fervoarea evanghelică doar ca reacţie la nevoile unei economii de piaţă pe deplin constituite.

A antedata politicile de laissez‑faire, cum se întâmplă adesea, până la momentul în care această expresie memorabilă a fost folosită pentru prima dată, în Franţa de la mijlocul secolului al XVIII‑lea, ar fi cu totul anistoric; se poate spune fără riscul de a greşi că abia două generaţii mai târziu liberalismul economic a devenit mai mult decât o tendinţă spasmodică. Abia în anii 1820 el s‑a pronunţat pentru cele trei teorii clasice: că munca trebuie să îşi găsească preţul pe piaţă, crearea banilor ar trebui supusă unui mecanism automat şi bunurile ar trebui să fie libere să circule dintr‑o ţară în alta fără obstacole sau privilegii; pe scurt, o piaţă a muncii, etalonul aur şi comerţul liber.

A‑i atribui lui François Quesnay imaginarea unei astfel de stări de lucruri ar fi de‑a dreptul fantezist. Într‑o lume mercantilistă, fiziocraţii nu cereau altceva decât liberul export de cereale, pentru a asigura un venit mai bun fermierilor, arendaşilor şi moşierilor. În ce priveşte restul, ordre naturel a lor nu era altceva decât un principiu director de reglementare a industriei şi agriculturii de către un stat presupus atotputernic şi omniscient. Maximele lui Quesnay erau menite să îi furnizeze unui astfel de stat punctele de vedere necesare traducerii în politici practice a principiilor din Tableau, pe baza unor data statistice pe care el se oferea să le furnizeze periodic. Ideea unui sistem autoreglementat de pieţe nici măcar nu‑i trecuse prin cap vreodată.

Laissez‑faire a fost interpretat şi în Anglia într‑un sens îngust; acesta însemna libertatea faţă de reglementare în producţie; comerţul nu era inclus. Manufacturile de bumbac, miracolul acelei epoci, trecuseră de la insignifianţă la principala industrie de export a ţării – însă importul de stofe de bumbac cu imprimeuri rămânea interzisă printr‑o reglementare clară. În ciuda monopolului tradiţional al pieţei interne, o primă pentru exportul de stambă şi muselină a fost aprobată. Protecţionismul era atât de înrădăcinat, încât manufacturile de bumbac din Manchester au solicitat, în 1800, interzicerea exportului de aţă, deşi erau conştiente că asta însemna o pierdere pentru afacerile lor. În 1791 a fost adoptată o lege care extindea sancţiunile pentru exportul de unelte utilizate în manufacturarea bunurilor de bumbac şi asupra exportului de modele sau tehnologii. Originile liber schimbiste ale industriei bumbacului sunt un mit. Libertatea faţă de reglementare în sfera producţiei era tot ceea ce îşi dorea această industrie; libertatea în sfera schimbului era considerată încă un pericol.

S‑ar putea presupune că libertatea producţiei s‑ar extinde în mod natural de la domeniul pur tehnologic la cel al angajării forţei de muncă. Totuşi, doar relativ târziu a emis Manchesterul solicitarea pentru o forţă de muncă liberă. Industria bumbacului nu fusese niciodată supusă Statutului Meseriaşilor şi, în consecinţă, nu era afectată nici de evaluările anuale ale salariilor, nici de regulile de ucenicie. Vechea Lege a Săracilor, pe de altă parte, căreia liberalii de ultimă oră i se opuneau cu atâta ardoare, era un ajutor pentru manufacturieri; nu doar le furniza ucenici din parohii, dar le şi permitea să se debaraseze de responsabilitatea faţă de angajaţii lor concediaţi, aruncând astfel o mare parte din povara şomajului pe seama fondurilor publice. Nici măcar sistemul Speenhamland nu a fost la început nepopular în rândul manufacturierilor din industria bumbacului; atâta vreme cât efectul moral al alocaţiilor nu reducea capacitatea productivă a lucrătorului, industria putea foarte bine să fi considerat asistarea familiei ca un ajutor pentru sprijinirea acelei armate de rezervă de lucrători de care era urgent nevoie pentru a satisface fluctuaţiile extraordinare ale comerţului. Într‑o vreme în care angajarea în agricultură se făcea încă pe un termen de un an, era de foarte mare importanţă ca un astfel de fond de forţă de muncă mobilă să fie disponibil pentru industrie în perioadele de expansiune. De aici atacurile manufacturierilor asupra Legii Rezidenţei, care stânjenea mobilitatea fizică a forţei de muncă. Însă abia în 1795 a fost adoptată reforma acelei legi – doar pentru a fi înlocuită cu mai mult, şi nu cu mai puţin paternalism în ceea ce priveşte Legea Săracilor. Pauperismul rămânea încă preocuparea moşierilor şi a zonei rurale; şi până şi critici aspri ai Speenhamlandului, precum Burke, Bentham şi Malthus, se considerau nu atât reprezentanţi ai progresului industrial, cât susţinători ai principiior sănătoase ale administraţiei rurale.

Abia în anii 1830 liberalismul economic a izbucnit ca pasiune prozelitistă, iar laissez‑faire‑ul a devenit un crez militant. Clasa manufacturierilor făcea presiuni pentru amendarea Legii Săracilor, întrucât aceasta împiedica formarea unei clase muncitoare industriale care să depindă în privinţa veniturilor ei de realizări. Magnitudinea demersului implicat de crearea unei

pieţe libere a muncii devenea acum evidentă, ca şi amploarea mizeriei care urma să fie impusă victimelor ameliorării. În consecinţă, pe la începutul anilor 1830, o schimbare radicală de dispoziţie era manifestă. O reeditare din 1817 a Dizertaţiei lui Townsend conţinea o prefaţă ce elogia clarviziunea cu care autorul îi venise de hac Legii Săracilor, solicitând abandonarea ei completă; dar editorii avertizau în privinţa sugestiei lui „grăbite şi precipitate” ca ajutorul fără internare la azil a săracilor să fie abolit într‑un termen la fel de scurt precum cel de zece ani. Principiile lui Ricardo, care au apărut în acelaşi an, insistau asupra necesităţii abolirii sistemului de alocaţii, dar îndemnau cu tărie ca aceasta să se facă doar foarte gradual. Pitt, un discipol al lui Adam Smith, respinsese un astfel de demers în virtutea suferinţei nevinovate pe care ar fi antrenat‑o. În 1829, Peel încă se „îndoia dacă sistemul de alocaţii poate fi înlăturat în siguranţă altfel decât gradual”[1]. Însă după victoria politică a clasei de mijloc, în 1832, Proiectul de Amendare a Legii Săracilor a fost adoptat în cea mai extremă formă a sa şi aplicat în grabă, fără nicio perioadă de graţie. Laissez‑faire‑ul fusese catalizat într‑un elan de ferocitate neînduplecată.

O potenţare similară a liberalismului economic, de la un interes academic la un activism fără limite, s‑a petrecut în două alte domenii ale organizării industriale: moneda şi comerţul. În privinţa ambelor, laissez‑faire‑ul a devenit un crez întreţinut cu fervoare, atunci când inutilitatea oricăror altor soluţii în afara celor extreme a devenit evidentă.

Chestiunea monedei a fost pusă pentru prima oară în comunitatea Angliei sub forma unei creşteri generale a costului vieţii. Între 1790 şi 1815, preţurile s‑au dublat. Salariile reale au scăzut, iar afacerile au fost lovite de un declin al cursului valutar. Însă abia odată cu panica din 1825 moneda stabilă a devenit un principiu al liberalismului economic, i.e. doar atunci când principiile ricardiene erau deja atât de adânc imprimate deopotrivă în minţile politicienilor şi a oamenilor de afaceri, încât „etalonul” a fost menţinut în ciuda numărului enorm de victime financiare. Acesta a fost începutul acelei credinţe de nezdruncinat în mecanismul de dirijare automată al etalonului aur, fără de care sistemul de piaţă nu ar fi putut niciodată să se pună în mişcare.

Comerţul liber internaţional nu implica altceva decât un act de credinţă. Consecinţele sale erau cu totul extravagante. El însemna că Anglia avea să depindă în ce priveşte aprovizionarea cu hrană de surse din străinătate, avea să‑şi sacrifice agricultura, dacă era necesar, şi să intre într‑o nouă formă de viaţă în care să fie parte integrantă dintr‑o unitate mondială gândită ambiguu a viitorului: că această comunitate planetară va trebui să fie una paşnică sau, dacă nu, va trebui pentru Marea Britanie să fie transformată în una sigură de forţa Marinei sale, şi că naţiunea engleză se va confrunta cu perspectivele unor dislocări industriale continue, cu credinţa fermă în capacitatea ei inventivă şi productivă superioară. Cu toate acestea, se credea că doar dacă cerealele întregii lumi puteau să se reverse liber spre Britania, atunci fabricile acesteia ar fi în măsură să vândă sub preţurile întregii lumi. Din nou, măsura hotărârii necesare a fost stabilită de magnitudinea propunerii şi de vastitatea riscurilor implicate în acceptarea ei completă. Însă o acceptare mai puţin decât completă prevestea dezastru sigur.

Izvoarele utopice ale dogmei laissez‑faire sunt înţelese doar incomplet atâta vreme cât sunt privite separat. Cele trei principii – piaţă a muncii concurenţială, etalon aur automat şi comerţ liber internaţional – formau un întreg. Sacrificiile implicate de realizarea oricăruia dintre ele erau inutile, ba chiar mai rău, dacă celelalte două nu erau la rândul lor asigurate. Era totul sau nimic.

Oricine îşi putea da seama că etalonul aur, de exemplu, însemna pericolul unei deflaţii mortale şi, poate, al unei stringenţe monetare fatale în cazul unei panici. Manufacturierul putea spera, prin urmare, să îşi apere poziţia doar dacă era asigurat pentru o scară mai mare a producţiei la preţuri rentabile (cu alte cuvinte, doar dacă salariile scădeau cel puţin proporţional cu scăderea generală a preţurilor, în aşa fel încât să permită exploatarea unei pieţe mondiale în continuă expansiune). Astfel, Proiectul de Lege Împotriva Porumbului din 1846 a fost corolarul Legii Bancare a lui Peel din 1844, ambele vizând o clasă muncitoare care, începând cu Legea de Amendare a Legii Săracilor din 1834, era obligată să dea tot ce putea sub ameninţarea foametei, astfel încât salariile erau reglementate de preţul cerealelor. Cele trei mari măsuri formau un întreg coerent.

Adevăratele consecinţe ale liberalismului economic pot fi surprinse acum dintr‑o privire. Numai o piaţă autoreglementată la o scară mondială putea asigura funcţionarea acestui mecanism uluitor. În afara cazului în care preţul muncii depindea de cele mai ieftine cereale disponibile, nu exista nicio garanţie că industriile neprotejate nu vor sucomba sub strânsoarea normatorului voluntar acceptat, aurul. Expansiunea sistemului de piaţă în secolul al XIX‑lea era sinonimă cu răspândirea simultană a comerţului liber internaţional, a pieţei concurenţiale a muncii şi a etalonului aur; acestea ţineau unele de altele. Nu e de mirare că liberalismul economic s‑a transformat aproape într‑o religie odată ce marile pericole ale acestei aventuri au devenit evidente.

Laissez‑faire‑ul nu avea nimic natural; pieţele libere nu ar fi putut lua fiinţă niciodată doar prin lăsarea lucrurilor să îşi urmeze cursul. Aşa cum manufacturile de bumbac – industria dominantă a comerţului liber – fuseseră create de ajutorul tarifelor protecţioniste, prime de export şi subvenţii indirecte pentru salarii, laissez‑faire‑ul însuşi a fost impus de stat. Anii treizeci şi patruzeci au cunoscut nu doar o explozie a legislaţiei ce abroga reglementări restrictive, ci şi o creştere enormă de funcţii administrative ale statului, care era acum înzestrat cu o birocraţie centrală capabilă să îndeplinească sarcinile trasate de adepţii liberalismului. Pentru un utilitarist tipic, liberalismul economic era un proiect social care putea fi pus în aplicare spre cea mai mare fericire a celor mulţi; laissez‑faire nu era o metodă de a realiza un lucru, era lucrul care trebuia realizat. E adevărat, legislaţia nu putea face nimic în mod direct, cu excepţia abrogării restricţiilor dăunătoare. Dar asta nu însemna că statul nu putea face nimic, mai ales în mod indirect. Dimpotrivă, liberalul utilitarist vedea în stat marele agent de realizare a fericirii. În privinţa bunăstării materiale, credea Bentham, influenţa legislaţiei „este ca şi inexistentă” în comparaţie cu contribuţia inconştientă a „ministerului poliţiei”. Dintre cele trei lucruri de care era nevoie pentru succesul economic – înclinaţie, cunoaştere şi putere –, persoana privată poseda doar înclinaţia. Cunoaşterea şi puterea, considera Bentham, pot fi administrate mult mai ieftin de către stat decât de către persoanele private. Era sarcina executivului de a strânge statistici şi informaţii, de a încuraja ştiinţa şi experimentul, precum şi de a furniza nenumăratele instrumente destinate reuşitei finale în domeniul guvernării. Liberalismul benthamist însemna înlocuirea acţiunii parlamentare cu acţiunea prin intermediul organelor administrative.

Existau ample posibilităţi pentru aceasta. Reacţiunea nu guvernase în Anglia – precum în Franţa – prin intermediul metodelor administrative, ci utilizase exclusiv legislaţia parlamentară pentru a pune în aplicare represiunea politică. „Mişcările revoluţionare din 1785 şi din 1815‑1820 au fost combătute nu prin acţiune ministerială, ci prin legislaţie parlamentară. Suspendarea Legii Habeas Corpus, adoptarea Legii Calomniei şi cea a celor «Şase Legi» din 1819 au fost măsuri coercitive severe; dar ele nu conţin nicio probă a vreunei tentative de a da un caracter continental administraţiei. În măsura în care libertatea individuală era distrusă, era distrusă de şi prin aplicarea Legilor Parlamentului.”[2] Liberalii economici abia apucaseră să câştige influenţă asupra guvernării, în 1832, când situaţia s‑a schimbat complet în favoarea metodelor administrative. „Rezultatul net al activităţii legislative care a caracterizat, chiar dacă cu grade diferite de intensitate, perioada de după 1832, a fost construirea treptată a unui dispozitiv administrativ de mare complexitate, care joacă rolul nevoii constante de reparaţie, renovare, reconstrucţie şi adaptare la noi cerinţe a funcţionării unei manufacturi moderne.”[3] Această creştere a administraţiei reflecta spiritul utilitarismului. Fabulosul Panopticon al lui Benhtam, cea mai personală utopie a lui, era o clădire în formă de stea din al cărei centru gardienii puteau ţine cel mai mare număr de puşcăriaşi sub cea mai eficientă supraveghere, cu cel mai mic cost pentru public. În mod similar, în statul utilitarist principiul său favorit al „inspectabilităţii” asigura faptul că ministrul din vârf menţinea un control eficient asupra întregii administraţii locale.

Drumul către piaţa liberă era deschis şi menţinut astfel de o creştere enormă a unui intervenţionism continuu, organizat central şi controlat. A face „libertatea simplă şi naturală” a lui Adam Smith compatibilă cu nevoile unei societăţi umane era o treabă cât se poate de complicată. O dovedeşte complexitatea prevederilor din nenumăratele legi ale îngrădirii, nivelul de control birocratic implicat în implementarea Noilor Legi ale Săracilor, care, pentru prima oară de pe vremea domniei Reginei Elizabeta, erau supervizate în mod efectiv de autoritatea centrală, sau amplificarea administraţiei centrale antrenată de sarcina meritorie a reformei municipale. Şi totuşi, toate aceste fortăreţe ale imixtiunii guvernamentale erau înălţate având în vedere organizarea unei libertăţi simple – cum ar fi cea a pământului, muncii sau administraţiei municipale. Aşa cum, contrar aşteptărilor, inventarea maşinilor ce economiseau muncă nu diminuase, ci sporise de fapt utilizările muncii umane, introducerea pieţelor libere, departe de a elimina nevoia de control, reglementare şi intervenţie, sporise enorm amploarea acestora. Administratorii trebuiau să fie permanent de veghe pentru a asigura funcţionarea liberă a sistemului. Astfel, chiar şi cei care doreau în modul cel mai înflăcărat să elibereze statul de orice sarcini nenecesare şi cei a căror întreagă filosofie solicita restrângerea activităţilor statului nu puteau decât să încredinţeze aceluiaşi stat noi puteri, organe şi instrumente necesitate de instituirea laissez‑faire‑ului.

Acest paradox era întrecut de altul. Dacă economia laissez‑faire a fost produsul acţiunii deliberate a statului, restricţiile ulterioare asupra laissez‑faire‑ului au fost iniţiate într‑un mod spontan. Laissez‑faire a fost planificat, însă planificarea nu. Prima jumătate a acestei afirmaţii a fost dovedită mai sus ca fiind adevărată; dacă a existat vreodată o utilizare conştientă a executivului în serviciul unei politici deliberate controlate de guvern, aceasta a avut loc din partea benthamiştilor, în perioada eroică a laissez‑faire‑ului. Cealaltă jumătate a fost adusă în discuţie pentru prima oară de acel liberal eminent, Dicey, care şi‑a asumat sarcina de a investiga originile „anti‑laissez‑faire‑ului” sau, cum îl numea el, tendinţa „colectivistă” din opinia publică engleză, a cărei existenţă era evidentă începând cu sfârşitul anilor 1860. Dicey a fost surprins să descopere că nu putea fi depistată nicio probă a existenţei unei astfel de tendinţe în afara actelor legislative înseşi. Mai exact, nu a putut fi găsită nicio probă a unei „tendinţe colectiviste” a opiniei publice anterioare legilor care păreau să reprezinte o astfel de tendinţă. În ce priveşte opinia „colectivistă” ulterioară, Dicey a dedus că era posibil ca legislaţia „colectivistă” însăşi să fi fost sursa ei primară. Rezultatul pătrunzătoarei sale investigaţii a fost că existase o absenţă completă a oricărei intenţii deliberate de a extinde funcţiile statului sau de a restrânge libertatea individului din partea celor care erau direct responsabili pentru legiferările restrictive din anii 1870 şi 1880. Vârful de lance legislativ al contra‑mişcării împotriva unei pieţe autoreglementate, aşa cum s‑a dezvoltat ea în jumătatea de secol de după 1860, s‑a dovedit a fi spontană, neîndrumată de opinie şi activată de un spirit pur pragmatic.

Liberalii economici trebuie să obiecteze cu tărie faţă de o asemenea concepţie. Întreaga lor filosofie socială se centrează pe ideea că laissez‑faire‑ul a fost o evoluţie naturală, în timp ce legislaţia ulterioară anti‑laissez‑faire a fost rezultatul unei acţiuni intenţionate din partea adversarilor principiilor liberale. Nu este exagerat să spunem că în aceste două interpretări reciproc exclusive ale dublei mişcări stă astăzi adevărul sau neadevărul crezului liberal.

Scriitori liberali ca Spencer şi Sumner, Mises şi Lippmann oferă o descriere a dublei mişcări foarte similară cu a noastră, dar îi dau o interpretare cu totul diferită. Dacă din perspectiva noastră conceptul unei pieţe autoreglementate era utopic, iar evoluţia ei a fost oprită de autoprotecţia realistă a societăţii, din perspectiva lor întreg protecţionismul a fost o greşeală datorată nerăbdării, lăcomiei şi cecităţii, dar în locul cărora piaţa ar fi putut să‑i rezolve dificultăţile. Întrebarea referitoare la care din aceste două perspective e corectă este probabil cea mai importantă problemă a istoriei sociale recente, întrucât ea nu implică nimic altceva decât o decizie cu privire la pretenţia liberalismului economic de a fi principiul de organizare fundamental din societate. Înainte de a ne îndrepta către mărturia faptelor, este nevoie de o formulare mai exactă a chestiunii.

Fără îndoială, epoca noastră va fi considerată cea care a cunoscut sfârşitul pieţei autoreglementate. Anii 1920 au cunoscut prestigiul liberalismului economic la apogeul său. Sute de milioane de oameni fuseseră afectaţi de flagelul inflaţiei; întregi clase sociale, întregi naţiuni fuseseră expropriate. Stabilizarea monedelor a devenit punctul central al gândirii politice a popoarelor şi guvernelor; restaurarea etalonului aur a devenit ţelul suprem al tuturor eforturilor organizate din câmpul economic. Rambursarea împrumuturilor externe şi revenirea la monede stabile au fost recunoscute ca piatra de încercare a raţionalităţii în politică şi nicio suferinţă privată, nicio restrângere a suveranităţii nu a fost considerată un sacrificiu prea mare pentru refacerea integrităţii monetare. Privaţiunile şomerilor rămaşi fără slujbe din cauza deflaţiei, sărăcia funcţionarilor publici concediaţi fără un ban, până şi renunţarea la drepturile naţionale şi pierderea libertăţilor constituţionale erau judecate ca fiind un preţ corect de plătit în schimbul satisfacerii cerinţei bugetelor stabile şi monedelor stabile, aceste a priori ale liberalismului economic.

Anii 1930 au ajuns să vadă imperativele anilor 1920 puse sub semnul întrebării. După mai mulţi ani în timpul cărora monedele au fost practic refăcute şi bugetele echilibrate, cele două ţări cele mai puternice, Marea Britanie şi Statele Unite, s‑au trezit într‑o situaţie dificilă, au renunţat la etalonul aur şi au început să‑şi gestioneze monedele. Datoriile internaţionale au fost repudiate pe scară largă, iar principiile liberalismului economic au fost desconsiderate de către cei mai bogaţi şi cei mai respectabili. Pe la mijlocul anilor 1930, Franţa şi alte câteva state care mai aderau încă la etalonului aur au fost efectiv obligate să renunţe la el de către Trezoreriile Marii Britanii şi Statelor Unite, cândva gardieni posesivi ai crezului liberal.

În anii 1940, liberalismul economic a suferit o înfrângere încă şi mai grea. Deşi Marea Britanie şi Statele Unite se abătuseră de la ortodoxia economică, ele menţineau în organizarea generală a vieţii lor economice principiile şi metodele liberalismului din industrie şi comerţ. Acesta avea să se dovedească un factor al precipitării războiului şi un handicap în a‑l purta, de vreme ce liberalismul economic crease şi încurajase iluzia că dictaturile erau menite catastrofei economice. În virtutea acestui crez, guvernările democratice au fost ultimele care au înţeles consecinţele gestionării monedelor şi dirijării comerţului, chiar şi atunci când, prin forţa circumstanţelor, se întâmpla să practice ele însele aceste metode; de asemenea, moştenirea liberalismului economic bloca calea reînarmării la timp, în numele bugetelor echilibrate şi al cursului de schimb stabil, despre care se presupunea că oferă singurele fundamente sigure ale tăriei economice în război. În Marea Britanie, ortodoxia bugetară şi monetară a impus aderarea la principiul strategic tradiţional al angajamentelor limitate, într‑o ţară care se confrunta efectiv cu un război total; în Statele Unite, grupurile de interese – precum cele din domeniul petrolului sau aluminiului – s‑au baricadat în spatele tabuurilor afacerilor liberale şi s‑au opus cu succes pregătirilor pentru o urgenţă industrială. Dar fără insistarea încăpăţânată şi pasională a liberalilor economici pe sofismele lor, liderii cursei [înarmării], precum şi masele de oameni liberi ar fi fost mai bine echipaţi pentru greaua încercare a epocii şi poate că ar fi putut chiar să fie în măsură s‑o evite cu totul.

Însă principiile seculare ale organizării sociale cuprinzând întreaga civilizaţie mondială nu sunt dislocate de evenimentele unui deceniu. Atât în Marea Britanie, cât şi în Statele Unite, milioane de entităţi de afaceri independente îşi derivau existenţa din principiul laissez‑faire. Spectaculosul eşec al acestuia dintr‑un domeniu nu i‑a distrus autoritatea în toate celelalte. Bine‑nţeles, este posibil ca eclipsa lui parţială chiar să‑i fi întărit autoritatea, de vreme ce ea le dădea apărătorilor lui posibilitatea să susţină că aplicarea incompletă a principiilor lui era motivul pentru absolut toate problemele puse în seama lui.

Într‑adevăr, acesta e ultimul argument care îi mai rămâne astăzi liberalismului economic. Apologeţii lui repetă, în nesfârşite variante, că dacă nu ar fi fost politicile promovate de criticii lui, liberalismul ar fi furnizat promisiunile; că nu sistemul concurenţial şi piaţa autoreglementată sunt responsabile pentru problemele noastre, ci imixtiunea în acest sistem şi intervenţiile în acea piaţă. Iar acest argument nu îşi găseşte sprijin doar în nenumărate încălcări recente ale libertăţii economice, ci şi în faptul indubitabil că mişcării de răspândire a sistemului de pieţe autoreglementate i s‑a opus în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea o contra‑mişcare insistentă de obstrucţionare a funcţionării libere a unei astfel de economii.

Liberalul economic este astfel în măsură să formuleze o pledoarie care pune în legătură prezentul şi trecutul într‑un întreg coerent. Căci cine ar putea nega că intervenţia statului în afaceri poate submina încrederea? Cine ar putea nega că şomajul ar fi uneori mai redus dacă nu ar exista ajutoarele de şomaj prevăzute de lege? Că afacerea privată este afectată de concurenţa lucrărilor publice? Că deficitul financiar poate periclita investiţiile private? Că paternalismul are tendinţa de a tempera iniţiativa de afaceri? Acesta fiind cazul în prezent, nu se poate să fi fost altfel în trecut. Atunci când, în jurul anilor 1870, o mişcare generală de protecţionism – social şi naţional – a început în Europa, cine se poate îndoi că ea a afectat şi a restrâns comerţul? Cine se poate îndoi că legile fabricii, asigurarea socială, activitatea economică a municipalităţilor, serviciile de sănătate, utilităţile publice, tarifele vamale, primele şi subvenţiile, cartelurile şi trusturile, embargourile asupra imigraţiei, asupra circulaţiei capitalului, asupra importurilor – ca să nu mai vorbim de restricţiile mai puţin transparente ale circulaţiei oamenilor, bunurilor şi plăţilor – trebuie să fi acţionat ca tot atâtea piedici în calea funcţionării sistemului concurenţial, prelungind depresiunile de afaceri, agravând şomajul, adâncind declinurile financiare, reducând comerţul şi afectând grav mecanismul de auto­reglementare al pieţei? Rădăcina tuturor relelor, insistau liberalii, era tocmai această imixtiune în libertatea angajării, comerţului şi monedelor practicată de diferite şcoli de protecţionism social, naţional şi monopolist, începând din al treilea sfert al secolului al XIX‑lea; căci dacă n‑ar fi existat nesfânta alianţă a sindicatelor şi partidelor muncitoreşti cu manufacturieri monopolişti şi interese agrare, care în lăcomia lor mioapă şi‑au unit forţele pentru a dejuca libertatea economică, lumea s‑ar bucura astăzi de roadele unui sistem aproape automat de creare a bunăstării materiale. Liderii liberali nu obosesc niciodată să repete că tragedia secolului al XIX‑lea a izvorât din incapacitatea omului de a rămâne credincios inspiraţiei primilor liberali, că iniţiativa generoasă a înaintaşilor noştri a fost dejucată de pasiunile naţionalismului şi războiului de clasă, ale grupurilor de interese şi monopoliştilor, precum şi, mai presus de toate, de orbirea muncitorilor faţă de beneficiul ultim al libertăţii economice neîngrădite pentru toate interesele umane, inclusiv ale lor. Se pretindea că, astfel, un mare progres intelectual şi moral era dejucat de slăbiciunea intelectuală şi morală a maselor de oameni; ceea ce spiritul Iluminismului realizase era redus la zero de forţele egoismului. Pe scurt, aceasta este apărarea liberalului economic. Dacă ea nu este respinsă, el va continua să domine scena în competiţia argumentelor.

[…]

Traducere de Ciprian Şiulea