În polemica dintre Paul Cernat și Nicolae Manolescu, merită apreciate “preţuirea şi simpatia critică a unui aliat” de care dă dovadă Paul Cernat în apărarea platformei CriticAtac pusă la colț de Nicolae Manolescu ca “radicală și iresponsabilă”. Această atitudine este expresia unui parcurs intelectual pe care Paul Cernat l-a făcut din tabăra anti-comunismului oficial și hegemonic înspre poziții mai critice și mai nuanțate. Pentru asta, intervenția sa trebuie primită cu bucurie.
Pe de altă parte însă, nu se poate trece cu vederea că textul lui Paul Cernat nu numai că rămâne în orizontul ideologic, cultural și intelectual deschis de textul lui Manolescu (vorbind de facțiuni culturale aflate în opoziție, etc.), dar și că acesta îmbrățisează cu atâta ardoare CriticAtac și stânga
independentă locală încât le sufocă. Altfel spus, pentru Paul Cernat stânga locală este valabilă doar în măsura în care se conformează și se subordonează spațiului ideologic local așa cum este el constituit astăzi: adică spațiul unei hegemonii a dreptei și a capitalului. Acest lucru este vizibil în delimitările și ierarhiile pe care Cernat le face în interiorul sitului: “Îmi displace să văd cînd şi cînd, la unii colaboratori ai platformei online, atitudini acuzate la alţii: preţiozitate fiţoasă, snobism academic de cabinet în variantă „revoluţionară“, aroganţă livrescă, ruptă de realitatea socială efectivă.” Nu doar că ierarhia aceasta amintește de cea cu care opera Cristian Ghinea anul trecut, între un CriticAtac bun, populat de oameni de bine și raționali, și un CritiAtac al marxiștilor academici iraționali, dar exprimă foarte bine modul în care Paul Cernat respinge ideea de articulare teoretică și ideologică a stângii. Ceea ce oricum s-a văzut deja, mai clar, în cronica sa la cartea lui Costi Rogozanu, când prin termenul „freestyle” a neutralizat politica prin cultură și a înscenat opoziția dintre stânga cool și pop și stânga politică, teoretică și academicizantă, preferința fiind, desigur, pentru prima.
Așadar, departe de a fi o simplă apărare a CriticAtac, textul lui Paul Cernat trasează foarte clar granițele posibilului pentru stânga locală. Din acest punct de vedere, textul său este simptomatic, exprimând în formă condensată exact felul în care este imaginată stânga în spațiul local: ca simplu ornament. Stânga este construită ca un semn al democratizării spațiului local, ca o expresie a pluralismului și diversității societății. Spre deosebire de conservatori, pentru care stânga e o patologie criminală a modernități, pentru liberali, stânga –bine încadrată în anumite limite – este parte din metabolismul normal al unei societăți. Aceasta devine cu atât mai utilă atunci când vine vorba de a taxa excesele dreptei; un fel de câine de pază necesar pentru a contrabalansa derivele neoliberale, neoconservatoare și libertariene. Astfel, stânga nu este nimic altceva decât un fel de liberalism mai vocal și mai critic, atât de necesar în spațiul public, unde liberalismul a fost mai mereu lipit de conservatorism și de capital. Stânga este utilă și acceptabilă, atâta timp cât nu devine hegemonică, așa cum nu uită să ne anunțe și Paul Cernat, conformându-se astfel cuminte rolului trasat.
Paul Cernat nu se înșală prea mult mobilizând aceste imagini ale stângii, tocmai pentru că în ultimii ani oameni care se pretind de stânga s-au conformat exact acestei scheme și, sub aparența criticii establishmentului de dreapta, s-au integrat perfect acestuia ca voci critice și incomode, dar de fapt sub formă de parteneri convenabili de dialog ai dreptei. Oricine exprimă o poziție vag anti-conservatoare, își poate aroga la o adică apartenența la stânga. În perioada mai recentă, acest fenomen a continuat prin echivalrea stângii cu ecologia, feminismul, bugetul participativ sau mersul cu bicicleta. Acestea pot fi și de stânga, dar la fel de bine pot fi integrate hegemoniei dreptei sau chiar pentru a legitima poziții conservatoare. Astfel, eticheta de stânga devine foarte comodă și profitabilă în vederea ocupării unei poziții vizibile în câmpul intelectual și cultural local și pentru inserarea rapidă în ierarhiile acestuia. E, cum ar veni, asemenea unui tricou cu Che Guevara: deși aparent indică o poziție radicală, e de fapt semnul cel mai clar al conformismului.
O poziție coerentă de stânga și asumată politic nu caută să apere o pătrățică specială pentru stânga în spațiul local (să avem și noi o stânga aici, ca să fim în rândul lumii), ci vizează destructurarea acestui spațiu, și, mai îndrăzneț, își dorește răsturnarea din temelii a ordinii existente pentru că este fundamentată pe tot felul de inegalități și forme de exploatare. Această stânga nu va fi însă apărată de nimeni prea curând fiind, desigur, prea revoluționară și radicală, prea marxistă. Stânga este bună atâta timp cât se preocupă de marginali, de săraci, de zonele sociale defavorizate, când elaborează forme de ajutorare ale acestora, în buna tradiție a filantropiei burgheze. Dar imediat ce sugerează că toate acestea au cauze structurale și că miza este tocmai schimbarea structurilor, atunci stânga devine imediat sângeroasă și totalitară.
De aceea, din nou simptomatic, acuzațiilor lui Nicolae Manolescu de afilire a CriticAtac cu marxism-leninismul și maoismul – acuzații evident scoase din arsenalul prăfuit al anti-comunismului românesc post-comunist – Paul Cernat răspunde printr-un artificiu: marxismul e la modă în universitățile din vest, e prizat, prin urmare nu e nici un risc să devină prea radical sau prea politic. Marxismul e astfel redus la o formă de practică culturală și academică legitimată de Occident. Nu aflăm nimic despre Lenin și Mao, peste care se așterne tăcerea. Abia integrâdu-i pe aceștia în istoria stângii, și în practica teoretică a acesteia, am fi avut un început de apărare autentică a stângii în forma sa politică și materializată istoric. Însă, marxismul redus cumva la “gherism” (și acesta din urmă oricum scos complet din context în cadrul dezbaterii) devine un fel de semn al civilizării și al depășirii provincialismului local.
În aceeași linie se înscrie și invocarea fundației Friedrich Ebert ca sponsor al CriticAtac. În primul rând, trebuie precizat foarte clar că FES nu este sponsor al platformei. Între cele două organizații există o formă de colaborare axată strict pe elaboarea temelor SocialAtac. Dar desigur aceste detalii sunt irelevante, atunci când se încearcă din răsputeri circumscrierea platformei și a stângii în general cum ziceam, într-un orizont de respectabilitate, civilizație și europenitate. Nu putem fi totuși atât de radicali dacă lucrăm cu o fundație social-democrată, se pare.
Paradoxul în acest caz e că forma cu adevărat politică de răspuns la textul lui Nicolae Manolescu ar fi fost o critică acerbă la adresa CriticAtac. Atunci când Manolescu scrie că platforma este radicală și iresponsabilă, ar fi trebui replicat că din contră aceasta nu este radicală deloc, ci se complace într-un ecumenism teoretic foarte lax, nu are o direcție ideologică clară, este permeată de autori liberali și chiar conservatori, se pierde în detalii în loc să articuleze teoretic o viziune politică și revoluționară, a abandonat rolul inițial de avangardă și s-a complăcut în discuții interminabile și inutile despre rolul și destinul stângii în cercuri închise, burgheze și reacționare. Când Manolescu deplânge influențele marxiste, leniniste și maoiste, CriticAtac ar trebui criticat pentru faptul că foarte rar acești gânditori sunt reprezentați în textele de pe site, fiind promovați în schimb tot felul de autori căldicei. Când Manolescu spune “nici vorbă” despre posibilitatea ca platforma CriticAtac să producă o nouă direcție culturală, răspunsul corect ar fi fost: din contră, CriticAtac a reușit să producă doar o nouă direcție culturală, rămânând de făcut pasul spre politizarea aceastei direcții.
Alex Cistelecan a deconstruit în mod clar falsa opoziție dintre “boieri și oieri” arătând că astăzi linia de fractură socială este cu totul alta și că cei care ne zbatem în spațiul cultural-intelectual, o facem marginal și irelevant. Aș adăuga totuși următoarea observație: în timp ce Nicolae Manolescu scrie având calitatea de ambasador la UNESCO și de președinte al Uniunii Scriitorilor, iar Paul Cernat de pe o poziție academică clară, mulți dintre cei care scriem pe CriticAtac trăim în poziții neinstituționalizate și volatile, atât la marginea câmpului academic, cât și a celui cultural. Spectrul șomajului e mai apropiat pentru noi decât cel al hegemoniei, fie ea și culturală. Așadar, chiar și la marginea și în irelevanța muncii culturale, poziția de clasă (în sens larg) e esențială. Și tocmai pentru că este esențială – având capacitatea de a politiza munca culturală în chip radical – este foarte important ca stânga să fie castrată și plasată într-un cadru al respectabilității, în interiorul spațiului existent. Anexarea prin culturalizare și depolitizare a stângii, transformarea acesteia în life-style, are rolul de a preîntâmpina reconfigurarea câmpului cultural pe baze explicit politice și de clasă. Nu întâmplător Nicolae Manolescu a intervenit în această dezbatere: simțind în textul lui Costi Rogozanu o critică a felului în care gustul și interesele unei clase devin sinonime cu politica de stat, Manolescu a recodificat imediat această critică, arătându-se oripilat de echivalarea lui Pleșu cu maneliștii. Ce urât! Ceea ce era o critică politică, a devenit imediat o chestie de ierarhie culturală. Problema cu stânga românească nu este aceea că este ignorată, ci că este imediat reconfigurată cultural.
Prin urmare, la stânga ar trebui să rezonăm mai degrabă cu invitația la luptă a lui Nicolae Manolescu, decât cu îmbrățișarea prietenească dar dezarmantă a lui Paul Cernat.