Accesul la cultură: falsa democraţie a finanţării publice

„O, Poezie, maica mea pe moarte/ Fiii-ți cît te iubeau c-un mare-amor/ În acest Paris al lui o mie opt sute și treizeci/ Și docurile, și-Austriacul, și rentele,/ Cuvintele la zi lor le erau curat chineză.“[i]

Definiția locală a culturii trimite – mai mult decît în alte părți, în ciuda aparențelor – la ceva profund, înalt, testat în timp, dătător de siguranță și legitimitate socială selectivă. Și pentru că din vremuri imemoriale această cultură – pe care o numim instituțională – inspiră respect total, necritic și mai ales necuantificabil, în România ea intens finanțată de stat (nu în sume reale, ci procentual din cheltuielile de producție), fără ca asta să asigure un statut decent al artiștilor în general sau accesul unor categorii largi ale populației. 80% din bugetele publice pentru cultură satisfac nevoile culturale a 20% dintre cetățeni.

Cine-și imaginează că, vezi Doamne, cultura e altceva decît o matrice de transfer de idei politice și valori sociale, adică ideologie, i-a ascultat prea mult pe unii și pe alții vorbind despre „autonomia estetică“ și „rezistența prin cultură“ (care și ea era ideologie deghizată – ca să-l contrazic pe Alex Goldiș).

În intervalul marilor schimbări din 1946-1956, întreaga infrastructură de teatre, săli de spectacole, cinematografe și galerii s-a trezit confruntată cu o imensă problemă: nu doar că nu existau produsele artistice adecvate „noii lumi“ (cu excepția filmelor sovietice importate), dar mai ales, nu (mai) exista nici un fel de public. Sau nu destul, în condițiile campaniei de extindere a respectivei infrastructuri în orașe mici unde înainte nu exista mare lucru. Timp de 20 de ani, un enorm efort instituțional a fost concentrat către lărgirea, „democratizarea“ bazei de consum cultural, prin toate acele acțiuni care-i umplu acum de dispreț pe anticomuniștii de serviciu: de la spectacolele ținute în fabrici și uzine și biletele de întreprindere la caravanele cinematografice, programele artistice ale căminelor culturale de la țară, cercurile de amatori, teatrul pentru copii/ de păpuși și marionete (care da, înainte se rezuma la divertismentul de bîlci și cîteva tentative de companii private/ de amatori accesibile clasei avute; cea mai importantă astfel de trupă de păpuși a activat doi ani la București, în… raionul de dulciuri al Galeriilor Lafayette). Această democratizare – ai cărei beneficiari sînt bunicii majorității celor care reclamă acum apanajul culturii superioare[ii] și care nu punea accent pe infrastructura convențională (instituția teatrului, a galeriei etc.) – a durat, empiric vorbind, pînă prin 1965, momentul legat, din acest punct de vedere, mai puțin de pseudoliberalizarea politică și mai mult de stabilizarea socială – nu doar „reintegrarea“ supraviețuitorilor închisorilor politice, ci și/ mai ales apariția unei „clase“ distincte de cea a muncitorilor manuali și a responsabililor școliți la seral: intelectualitatea tehnică și specialiștii din toate domeniile, tehno/birocrația comunistă, al căror confort și conștiință a mobilității sociale îi separau net de cei aflați pe o altă treaptă a evoluției economico-sociale și care reclamau o cultură a „noilor vremuri“; una a lor (și orice-ați zice despre comunism, el nu le refuza oamenilor noi micile plăceri conformiste). Pe scurt, noua clasă mai bine plasată a ocupat teatrele „de piatră“, muzeele de artă, vernisajele de expoziții, iar muncitorii (și uneori țăranii) au rămas cu teatrele de amatori, niște „bulevarde socialiste“ cu mai puține aluzii intelectuale, din cînd în cînd ceva cinema, televizor cît se putea și, într-un final, mult-hulita Cîntare a României. Odată cu anchilozarea socială, prin reducerea mobilității și intrarea în ciclul de reproducere a „elitelor“ deja existente, publicul de cultură a înghețat și el, la fel și întreținerea infrastructurii. Cum oferta culturală pentru mai-puțin-intelectuali era cu precădere de natură „comunitară“, nu se baza pe clădiri de piatră și artiști angajați, ea a dispărut odată cu industria, puterea sindicatelor și posturile de responsabil pentru căminul cultural.

Segmentul de vîrstă – 18-49 de ani – pentru clasa de mijloc reală și aspirațională care alcătuiește publicul comercial nu e întru totul relevant pentru publicul cultural, unde avem multă aspirație de alt tip: păzitorii „calmului valorilor“ sînt într-o mare măsură oameni care au suferit o schimbare negativă de statut social și economic în intervalul 1990-2013, și anume, pensionarii cu meserii intelectuale, profesorii, medicii, funcționarii publici. Ei sînt cei mai susceptibili să vrea să compenseze simbolic această schimbare prin conservarea unor practici de consum cultural „elitist“: sacrificiul pe care-l presupune cumpărarea unei cărți de Pleșu, Liiceanu, Neagu Djuvara, Lucian Boia sau Radu Beligan, ori rezervarea unui bilet la un spectacol cu vedete le dau necesara senzație a apartenenței la o „comunitate de spirit“ superioară (care trece prin buzunar de cele mai multe ori; pentru că au sentimentul, atent cultivat, pe propria piele, al faptului că adevărata cultură costă, cu atît mai mult îl apreciază pe primarul, să zicem, care le oferă șansa unei participări gratuite la, de exemplu, o conferință cu un mare om de cultură). Descărcarea de filme de pe Net sau cumpăratul de cărți de la anticariat nu sînt de natură să ofere atari satisfacții. Show-off cultural. Și fiindcă aderența la această cultură înaltă e legitimatoare pentru ei ca persoane, ea e considerată ca un dat natural, care se transmite de la o generație la alta odată cu structura genetică și spiritul capitalist. De aceea, genurile care asigură formarea culturală – teatrul de copii, teatrul popular, teatrul comunitar, arta în educație, filmele românești comice etc. – sînt prin definiție atent disprețuite ca minore și neproducătoare de „artă și cultură“ (cîți dintre părinții care-și dau copiii mici la cursuri de artă privesc asta ca pe un mod de dezvoltare personală a celui mic și nu așteaptă ca la final să-și agațe pe perete un tablou „reușit“?).

În absența acțiunilor formativ-educaționale, nu doar că baza publicului de cultură nu se lărgește, dar și respectivul public existent se reproduce deficitar – mimetic, în orb, necritic și cu așteptări nerealiste, de la lume, de la viață și de la artă.

Să ne-nțelegem: momentul în care categoria de buget local sau județean numită „cultură“ a fost „comasată“ cu de regulă două dintre categoriile „religie“, „sport“ și „recreere“ a fost și cel în care banii pentru cultură au dispărut practic. Gazonul de pe Arena Națională se schimbă de două ori pe an cu sume luate de la „cultură, recreere și religie“; cluburile de fotbal de divizia C și D sînt finanțate din aceleași fonduri, la fel și Catedralele Mîntuirii de peste tot, mai mici sau mai mari. Termenul „cultură“ a rămas în frunte pentru aceeași rațiune pentru care mai există un Minister al Culturii: capitalul simbolic în ochii tuturor, și al celor ce cred în comuniunea de valori înalte (ei făcînd, bineînțeles, parte din ea), și al celor care n-au acces la cultură (dar nici la reprezentare, aceste valori înalte fiind pentru ei intimidante, căci intraductibile). Cultura înseamnă imagine – mai ieftină decît publicitatea

și autostrăzile și mai puțin contestabilă decît promisiunile electorale. Și mai ușor manipulabilă ipocrit decît orice altceva[iii]. Mimetismul cultural face ca un număr impresionant de autorități locale să se vrea „patroni ai artelor“ (vezi galerii patronate de primari și „case ale artelor“ de sector) cu efecte hilare, căci oamenii sînt victimele ideii de cultură coborîtă cu hîrzobul din cer, n-au nici cea mai mică idee despre economia specifică a artei și pretind să pună de acord ce cred ei că înseamnă cultură cu nevoile culturale ale unei comunități pe care n-o întreabă nimeni nimic.

Modele de democratizare. False sau nu.

Trebuie spus că, exceptînd caravanele cinematografice estivale și cîteva proiecte artistice punctuale care n-au putut dezvolta o practică, aceste acțiuni nu vizează mai niciodată orașele mici și zona sationistbonus.org rurală. Foarte multe dintre evenimentele din afara marilor centre nu se adresează comunității locale din punct de vedere al ofertei culturale (au o componentă preponderent turistică, uneori sînt acțiuni de gentrificare culturală) și nici nu au dimensiuni de educație pentru cultură. Singurul mare festival care are o platformă de educație e TIFF-ul clujean. Alte evenimente satisfac în teorie condițiile accesului democratic, însă în substrat sînt construite (prin alegerea spațiilor de desfășurare și a programului) să satisfacă nevoile culturale ale aceluiași tip de public[iv], rămas cu o ofertă redusă pe timp de vară și mai puțin dornic să-și petreacă serile într-un spațiu închis. A se vedea Caravana Metropolis sau festivalul de teatru de stradă organizat de ArCuB, desfășurat în integralitate în centrul orașului. Așa cum funcționează acum, proiecțiile în aer liber, ca și concertele de-la-malul-mării-la-Mamaia, au un rol destul de scăzut în democratizarea accesului la cultură.

Contraexemplul cel mai recent ar fi proiectul „Zi-le La Terenuri“ din Cluj, al Asociației ColectivA, în cadrul căruia s-au ținut două concerte – unul de hip-hop, la cererea tinerilor din cartier, celălalt, al Fanfarei Transilvania, la dorința „bătrînilor“ (și da, au fost și niște bani de la Primărie și de la Administrația Fondului Cultural Național acolo), însoțind ateliere pentru copii și activități comunitare. Ca și predecesoarele lui în materie de cultură pentru comunitate, acest proiect nu are, spre deosebire de caravanele în aer liber, nici o garanție de continuitate.

Spectacolele itinerante (în parcuri din București) ale Teatrului Țăndărică. Pornind de la un studiu de piață din 2009, Teatrul Țăndărică a făcut un calcul simplu: în București erau în jur de 92.000 de copiii între 3 și 9 ani; teatrul vindea cca 79.000 de bilete (capacitatea maximă a sălilor teatrului, fără zilele de luni și parte din sărbătorile legale, ar fi de cca 102.000 de locuri), în practică însă fiecare copil mergea la cam două reprezentații (estimare permisă de faptul că la Țăndărică se vine de regulă cu grădinița sau școala), deci procentul de copii din Capitală care ajung într-un an de zile la singurul teatru de păpuși din oraș, unde biletul e între 9 și 11,5 lei, e de 43%. De aici ideea de a juca, de-a lungul întregii veri, în parcuri. A ținut două ediții. Parcurile alese nu au fost cele din cartiere defavorizate (în 2012, s-a ținut în Herăstrău) și e puțin probabil ca rata de incluziune teatrală a copiilor să fi crescut semnificativ (deși gestul e remarcabil, iar lipsa continuității, regretabilă). În general, „genul minor“ al teatrului de copii/ de păpuși și marionete este cel mai activ în zona deschiderii accesului spre cultură, însă, din cauză că e un „gen minor“, are vizibilitate publică redusă și fonduri publice pe măsură, deși el în sine e scump, ceea ce înseamnă multă imaginație întru atragerea de fonduri suplimentare (ceea ce înseamnă, evident, un mare consum de resurse).

Iată cum, în esență, statul subvenționează serios accesul la cultură, doar că pentru un public atent selectat, cu acces la Internet și care dă bine pe sticlă la TV, acces gratuit la filme e, dar trebuie să te duci pentru asta în Parcul Tineretului sau în Piața Sfatului, și tot așa.

P.S. Ce spune Costi despre faptul că nimeni nu vrea să vîndă maneaua și să ia bani de reclamă pe ea e adevărat pentru motivul dat – publicul lui Salam, Vijelie et co. e perceput ca unul de sărăntoci neinteresanți pentru rafinații advertiseri –, dar pe de altă parte, maneaua și reclama TV sînt două universuri

economice paralele din care unul, cel al reclamelor, nu e mai bun decît celălalt – știu, ăsta e postmodernism curat! –, iar intrarea manelelor în logica socio-economică a capitalismului legalisto-birocratic ar fi sfîrșitul lor. Fiindcă manelele fac deja reclamă pe bani, doar că nu una bazată pe ideea vînzării de produse de masă; la fel cum nici Vuitton sau Gucci nu-și fac publicitate la televizor. Și la fel cum și cultura instituțională românească face reclamă pe bani. Aștept dovezi că ideile la care face publicitate această bucată culturală – că unii oameni sînt mai îndreptățiți decît alții, că totul e bine, drept și frumos cît timp stai în banca ta și te uiți ca la televizor etc. – sînt mai proaste decît ideile puse în circulație de manele.