TEMA: Gazul de şist. Marele scandal La sfârşitul lui februarie, un oraş mărunt din Ţara de Jos se ridica împotriva proiectului de exploatare de gaze de şist, iniţiat de o companie americană. Pe rând, premierul Ponta, deputatul Solomon şi primarul Constantinescu s-au spălat de boiala ecologistă electorală, abandonând Bârladul. S-a impus atunci figura protopopului Vasile Lăiu: mic de stat, un chip smead şi sever, cu mişcări hotărâte, trădând o energie străină de ţâfna trupeşă a multora dintre cucernicii săi confraţi. O veche tragedie de familie, moartea unei fetiţe de patru ani, l-a întărit în angajamentul său faţă de semeni. Sutana şi potcapul, îmbrăcate la manifestaţii, sau odăjdiile de la „slujba specială” din aprilie, care a înlocuit protestele de stradă, interzise de primărie, l-au făcut remarcat ca purtătorul de cuvânt firesc al jalbelor locale. Nu a întâlnit ecourile pozitive la nivel naţional pe care le-a găsit opoziţia doctorului Raed Arafat la privatizarea serviciilor medicale de urgenţă. Dezastrele ecologice anunţate nu au acelaşi căutare în presă, iar reţetele de intoxicare mediatică sunt mai felurite, căci pagubele nu sunt imediate. Ziarele centrale, altminteri destul de bisericoase, au văzut în acţiunea bunului părinte o strategie a Celei de a Treia Rome a lui Putin şi a panslavismului strălucind sub flacăra Gazprom. S-a răscolit trecutul şi s-a găsit o donaţie a Consiliului Municipal Bârlad către Biserica Sf. Ilie. Însă nimic ilegal şi nici pe departe comparabil cu cele 600.000 ha concesionate în zonă către Chevron de Guvernul României. Mediile progresiste artistice şi universitare au strâmbat din nas la retorica patriotică învechită, împănată cu trimiteri la cuvioasa Parascheva, ocrotitoarea Moldovei şi la Ştefan cel Mare, apărătorul creştinătăţii. E drept că preacucernicia sa nu-i un exeget a lui Slavoj Žižek şi nici un admirator al lui Lucian Boia. Dar este acesta un defect? Şi dacă practicăm relativismul cultural, de ce ar fi demne de dispreţ comunităţile încă legate de vecinătăţi şi înrudiri, închegate prin sărbători, condimentate de ieşiri „la verde”, în miros de mici şi zgomot de manele? Cu ce sunt superioare înfrăţirile efemere dintr-un marş „al toleranţei” în care ritmurile techno celebrează hedonismul consumerist? Preotul Vasile Lăiu nu e nici un mistic brazilian din sertão aprinzând cu promisiunile şi credinţa lui mizeria nevoiaşilor. Nu e nici un utopist apusean împăcând virtuţile cooperativismului cu valorile Predicii de pe Munte. Ba chiar, spun ziarele vasluiene, nu ar fi străin nici de intrigile politice locale, ca mulţi ierarhi ortodocşi din târgurile ţării. Atipică e fermitatea în faţa unui agresor ce înrolează cu uşurinţă printre susţinătorii săi pe toţi puternicii zilei. Nu este sigur că îngrijorările localnicilor s-ar face mai bine auzite dacă ar beneficia de sprijinul turistic al revoluţionarilor de carnaval, de solidaritatea atât de lesne oferită unor cauze îndepărtate, prezentate de agenda CNN. Dar proiectul vag al unui socialism autohton ar avea de câştigat din întâlnirea cu o comunitate reală şi cu problemele ei. E o lume puţin diferită de cea a obişnuiţilor galeriilor de artă contemporană sau a amfiteatrelor facultăţilor. Poate ieşi şi artă de aici, aşa cum ne arată frazele zgrunţuroase ale romanelor lui Radu Aldulescu, scoase din lumea fostelor şantiere, din vorba pestriţă actuală a pieţelor şi buticurilor de tot soiu, distilate stilistic, însă fără a fi intelectualizate, şi servite cititorului fierbinţi, cu întreaga lor forţă. E o altă înţelegere a lumii decât lupta în PowerPoint
pentru „eliminarea tuturor discriminărilor” şi „evoluţia moravurilor”. De altminteri, aceste formule optimiste abia ascund adeziunea completă la proiectul liberal al celui mai recent capitalism. Nu, economia de piaţă nu doar că dăunează democraţiei, ci roade orice formă de sociabilitate. Omul tolerant este marele nomad, CEO corporatist, degajând calmul autorităţii în lumea aseptică a marilor companii cu ierarhii transparente ca sticla şi solide ca oţelul. Deschiderea acestuia şi a subordonaţilor săi faţă de militantismul în favoarea egalităţii sexelor şi combaterii constrângerilor patriarhale merg mână în mână cu segregarea socială, ilustrată cel mai direct de noile gated communities, ivite discret în marginea oraşelor noastre mai măricele, vis ecologist situat la câţiva kilometri buni de fostele mahalale cu care s-au înnădit platforme industriale, acum aproape abandonate. Nu în aceste locuri sunt de căutat afinităţi sufleteşti şi intelectuale. În obştiile tratate de sus ca „premoderne”, ca cele cărora ştie atât de bine să li se adreseze părintele Lăiu, trebuie căutaţi germenii unui socialism românesc. Acesta nu are altă cale decât asumarea misiunii dificile şi de durată de a da formă republicană mirosurilor înţepătoare, ritmurilor orientale, solemnităţilor bisericeşti bollywoodiene şi familiarităţii fruste a „premodernilor”. Iar atunci schimbările culturale vor veni sub forma înţelegerii şi nu a toleranţei.
