Zilele astea, eşti întrebat la tot pasul: “Nu-i aşa că-i oribil antisemitismul ăsta din Ungaria?” Şi fireşte că-i aşa. În biata mea ţară, antisemitismul joacă un rol disproporţionat în politică şi în presă, insinuându-se în cele mai ascunse unghere ale gândirii populare. Zvonurile, bârfa şi discuţiile de cafenea mustesc de antisemitism. Adeseori, când treci pe lângă grupuri de oameni care discută pe stradă, auzi cuvântul “evreu”. Înainte, ungurii coborau conspirativ vocea când pronunţau cuvântul “evreu” (antisemitismul nu era de bon ton), dar acum, am renunţat cu totul la astfel de inhibiţii.
Chiar dacă admitem toate astea – şi luăm în considerare şi existenţa unui puternic partid de extremă-dreapta (dacă îi numeşti neonazişti, te dau în judecată, iar tribunalele maghiare te amendează), aflat la doar câteva procente distanţă în sondaje de socialişti, principalul partid de opoziţie – cărora le putem adăuga şi absenţa unei lupte antifasciste mai decise, nu consider că poziţia Ungariei este într-atât de ieşită din comun. E doar o chestiune de grad.
Trăsăturile de bază rămân aceleaşi.
Fireşte că situaţia e diferită de cea din anii ’20. Atunci, naziştii şi aliaţii lor fascişti sau pur şi simplu reacţionari vizau evreii pentru că îi considerau în mod onest o forţă socială semnificativă. Tot aşa, spre deosebire de zilele noastre, a existat o puternică forţă antisistemică, mişcarea comunistă internaţională şi o nu încă întru totul contrarevoluţionară Uniune Sovietică în care evreii au jucat un rol mai mult decât evident, ca să nu mai vorbim de o cultură modernistă corozivă, care a contestat tot ceea ce le era drag conservatorilor, de la Sexpol la avangardă, de la Brecht la Lukacs/Korsch/Landau/Bloch/Gramsci/Trotsky/Babel/Mayakovski, etc. Au existat o cultură adversă şi un inamic real.
Antisemitismul trebuia să fie definit în termeni conservatori, legat de tradiţie, dar mai ales, trebuia să fie naturalizat cumva în spiritul epocii imperialiste, când relaţiile de putere erau oricum explicate în termeni rasiali. Reacţionarii prefascişti fuseseră extrem de ocupaţi explicând subversiunea, revolta, descompunerea şi decadenţa prin degradarea rasială (corcirea, ascensiunea socială a raselor inferioare, a “asiaticilor”) petrecută în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea.
Cadrul teoretic era construit, naziştii n-au avut altceva de făcut decât să-şi adapteze mesajul contrarevoluţionar la el, ceea ce nu doar că le-a clarificat programul, dar i-a şi ascuns specificul faţă de aliaţii lor naţionalişti şi imperialişti mai de modă veche, faţă de Ludendorffi şi Hindenburgi, şi faţă de funcţionărimea şi nobilimea prusace ajunse la disperare şi la sapă de lemn. Iar asta, dat fiind că obişnuita strategie conservatoare de naturalizare a socialului şi a istoricului nu explică întru totul strategia ideologică a naţional-socialismului.
Există un “sâmbure raţional” în ceea ce Ernst Nolte a spus despre “revoluţia naţională” din Germania: aceasta a fost cu adevărat o lovitură preventivă, anticipatoare, împotriva comunismului. Naziştii au renunţat la tradiţionala retorică conservatoare, care nega pur şi simplu lupta de clasă, folosindu-se de obişnuitele argumente organiciste, cunoscute deja în Roma antică. În schimb, pricepându-l pe Marx măcar pe jumătate, ei au identificat – în mod just – caracterul abstract şi impersonal al capitalului şi faptul hotărâtor că, spre deosebire de mişcările revoluţionare anterioare, comunismul îşi înfrunta duşmanul (capitalul) la acelaşi nivel de abstracţie (metaforic măcar, o totalitate opusă unei alte totalităţi), reuşind să personifice această dublă abstracţie într-un popor lipsit de stat, privit oricum ca un popor de “cosmopoliţi fără rădăcini” şi, ca atare, “un popor al abstracţiei”, lipsit de înclinaţii atletice, nemilitarist şi non-violent, subzistând pe baza raţiunii şi a unui mesianism încăpăţânat, mai degrabă decât pe baza coerciţiei fizice.
Auschwitzul şi naşterea statului Israel au schimbat toate aceste lucruri. Deşi continuă să aibă o diasporă substanţială – în Europa, mai ales în Ungaria, unde evreii nu sunt nişte emigranţi, ci orăşeni stabiliţi aici de multă vreme (evreii ultra-religioşi de la sate au fost ucişi în 1944/45) – evreii au devenit o naţiune ca oricare alta, iar proaspăt construitul lor stat, unul predominant militar şi naţionalist, o fortăreaţă asediată cu o mentalitate în mod previzibil belicoasă, într-o totală contradicţie cu mitul tradiţional referitor la iudaism şi evreitate.
În ciuda stupidei legende neonaziste potrivit căreia evreii ar fi fost “adevăraţii câştigători” ai celui de-al Doilea Război Mondial, populaţia evreiască din Europa a fost anihilată, iar sutele de mii de case pe care le-a construit aparţin acum altor persoane, foştii lor locatari fiind demult uitaţi. În clipa de faţă, nu se poate concepe nicio modalitate prin care s-ar putea vorbi de existenţa unui “pericol evreiesc” în Europa.
Trebuie să spun câteva cuvinte şi despre “anti-sionism”, o perspectivă cu mare trecere, în special la stânga. “Anti-sionismul” este perfect justificat dacă sionismul este privit ca nimic mai mult decât ceea ce este, adică o variantă de naţionalism, împotriva căruia oricum trebuie să luptăm. Fireşte că există diferenţe politice între naţionalismul celor puternici şi naţionalismul celor slabi, dar nici măcar acesta din urmă – deşi e mai de înţeles – nu reprezintă o soluţie la oprimare şi nedreptate. Cu toţii cunoaştem nenumărate cazuri în care cel slab a devenit puternic şi viceversa, iar cel lipsit de putere, odată ajuns într-o poziţie de forţă, rareori s-a dovedit a fi mai drept şi mai iertător decât foştii săi torţionari. (Şi asta e valabil şi pentru israeliţi). Se prea poate ca internaţionalismul să nu mai fie acum la modă, dar, în opinia mea, el reprezintă o tradiţie a mişcării muncitoreşti care ar trebui nu doar păstrată, ci reînviată.
Şi totuşi, în afară de Holocaust şi noul fapt al existenţei statului Israel, responsabile pentru modificarea dinamicii antisemitismului actual sunt, în principal, turnura contrarevoluţionară şi decesul mişcării comuniste mondiale. Unul dintre aspectele sale destul de stranii a fost catalogat de Robert Kurz şi de alţii ca variantă a unui anticapitalism pieziş (botezat, în ţările de limbă germană, “prescurtat”, verkürzt) îndreptat îndeosebi împotriva sferei circulaţiei banilor, a băncilor, a “speculaţiei” financiare, ş.a.m.d., cunoscut încă din epoca “anti-capitalismului” contrarevoluţionar al anilor ’20, dar care, de această dată, n-a fost identificat cu “evreii” ca grup etnic sau rasial, ci aminteşte de naţional-socialism prin accentul pe care-l pune pe mister, maşinaţiuni secrete, conspiraţii, Diktat-ul ocultului, elite din umbră, înlocuirea proceselor cu voinţa sau a obiectivării prin ceea ce este personal. Osândirea medievală a cametei ia în acest caz locul unei înţelegeri a capitalismului modern – iar această continuitate este cu-adevărat fascistă. Botezarea capitalismului contemporan “regimul de pe Wall Street” este cât se poate de grăitoare în acest sens.
Cu toate acestea, unele lucruri nu se schimbă niciodată. Şi acesta este motivul pentru care Ungaria continuă să fie importantă.
Aţi crede că propaganda anticomunistă de stat utilizată de guvernul de dreapta de aici ar trebui să fie îndreptată împotriva repetatelor exerciţii de capitalism etatist şi birocratic de tip sovietic, dar nu. Ţinta ei principală – la fel ca înainte de 1989 – continuă să fie Noua Stângă şi revoltele din 1968-77 din Europa Occidentala, alături de disidenţii din Europa de Est care au simpatizat cu acestea. Ura este direcţionată către noua viziune asupra lumii moştenită de la 1968, noul egalitarism prezent în feminism, împotriva anti-rasismului, mişcării de emancipare gay, anti-colonialismului, anti-militarismului şi celorlalte mişcări asemănătoare, exprimate şi printr-un gust pentru literatura şi arta de avangardă şi un oarecare iz de marijuana. Ceea ce face ca toate să fie apoi identificate cu liberalismul. În ochii agitpropului de dreapta şi a aparatcicilor săi, ambele par a fi agenţi ai disoluţiei, un atac la sănătatea (atât morală, cât şi fizică) a naţiunii, o manifestare a ceea ce este universal şi esenţial străin (v. “antisemitismul structural”). Insă troup este unul specific fascist: pentru această gaşcă, liberalismul şi marxismul sunt cumva identice, capitalismul şi comunismul asemenea, şi amândouă, absolutamente străine.
Calea de ieşire din acest capitalism cvasi-iudaic ar fi la fel de cvasi-iudaicul comunism, cu nociva sa proliferare şi libertate a formelor de viaţă, aşadar, rezultă că nu există NICIO CALE DE IEŞIRE. Domnia abstracţiunii – a capitalului şi a criticii sale pe acelaşi plan de abstracţie – ar trebui analizată sau “deconstruită” în ceva mai “concret”, într-un grup de oameni obscur, ascuns în afara comunităţilor “naturale” (liberali, cosmopoliţi, internaţionalişti, eurofili, bancheri, comunişti, anarhişti, lezbiene) care trebuie să aibă o aceeaşi origine empirică (biologică). Şi, cum nu toată lumea poate face parte din acest misterios şi select grup de oameni cu înclinaţii nenaturale (non-etnice), cum oamenii “naturali” (membrii etniilor într-un sens durkheimian) sunt excluşi, atunci şi ei trebuie să fie funciarmente străini. Şi cum aceştia nu sunt întotdeauna identificaţi ca fiind evrei (căci sunt doar cvasi-iudaici), antisemitismul devine intenţionat vag şi proteic, întărit printr-un noroc împotriva acuzaţiilor de nazism sau fascism reîncălzit. Antisemitismul contemporan glisează voios între rasismul brut şi generalizările rarefiate asupra a ceea ce le apare conservatorilor radicali ca fiind decandenţă. Odată auzi ceva despre mirosul evreilor, altă dată, doar despre stângiştii şleampeţi, bărboşi şi murdari; legătura nu se face decât în imaginaţia populară şi nu e niciodată explicitată. Odată auzi despre subordonarea intelectualilor evrei faţă de comunismul sovietic, “inteligibilă” în contextul persecutării lor şi a căutării protecţiei unui regim cel puţin declarativ internaţionalist, altă dată, despre afecţiunea uşor “de înţeles”, dar regretabilă a intelectualilor evrei pentru “Europa” sau pentru “Occidentul” ca atare, din moment ce aceştia suferă de o teamă nejustificată faţă de orice manifestare mai puternică a conştiinţei de sine a “naţiunii gazdă”. Aceasta este, după cum din nou “se înţelege”, cauza fundamentală a preferinţei lor pentru tot ceea ce este nenatural, îndeosebi pentru feminism şi drepturile homosexualilor.
Cu alte cuvinte, toate astea nu înseamnă altceva decât că nu există ieşire din capitalism, ale cărui păcate nu “ne” aparţin, la fel cum nu ne aparţin nici celelalte primejdii ale schimbării
Antisemitismul contemporan rămâne critic faţă de capitalul financiar din aceleaşi motive pentru care îi respinge alternativa. Nu are impetusul rebel şi contrarevoluţionar al naţional-socialismului, fiind mai conservator decât acesta – căci nu se simte ameninţat de Internaţionala comunistă – dar îşi păstrează neschimbată funcţia de susţinere a sistemului social predominant, care este absolut permanentă. Iar dacă unii evrei îşi pierd slujbele şi sunt obligaţi din nou să emigreze sau – dacă rămân – sunt nevoiţi să asculte mulţimi furioase scandând la unison “Evrei murdari! Evrei murdari!”, cui îi pasă?
traducere din limba engleză de Alexandru Macovei
Supliment video / G. M. Tamás: Once more on Post-fascism / 15 martie 2013 / Zagreb / Club Mama