Nu vreau să vorbesc de sărbătorirea zilei de 1 mai petrecută în mijlocul unor mari demonstraţii muncitoreşti, ca acelea din 1919 şi 1920 la noi în ţară sau, în anii următori, în străinătate. Erau, fără îndoială, măreţe aceste sărbătoriri ale muncii, cu mii şi mii de participanţi, cu flamuri roşii în vînt, cu cîntece de bucurie şi de luptă.
Întîiul Mai la care mă gîndesc şi care mi-a lăsat una dintre cele mai puternice impresii a fost cel petrecut în anul de cruntă teroare, anul 1933.
Era după sîngeroasa represiune de la Atelierele Griviţa. În închisori zăceau sute şi sute de tovarăşi. Toate organizaţiile muncitoreşti fuseseră fie dizolvate, fie samavolnic închise. În întreaga ţară răsuna încă ecoul mitralierelor de la Griviţa. Poliţia şi Siguranţa continuau arestările, percheziţiile, urmăririle de zi şi de noapte. Atmosfera era apăsătoare şi cuprinsese nu numai pe unul singur din cei care înfruntaseră atunci moartea.
Dar 1 Mai se apropia. Şi 1 Mai nu putea fi trecut sub tăcere nici cu premeditare, nesocotit. Întîi Mai trebuia sărbătorit cu cinstea cuvenită. Ştiam că tovarăşii din închisori îl vor sărbători: la Jilava, unde rămăseseră închişi o parte din muncitorii ceferişti, la Văcăreşti, la Doftana, la Aiud.
S-a hotărît astfel şi în Bucureşti organizarea unei demonstraţii de stradă.
Tovarăşii, veniţi izolaţi sau în grupuri din toate colţurile Bucureştiului, s-au izbit de patrulele de jandarmi, de poliţişti, de agenţii siguranţei. Orice încolonare, pentru a face o demonstraţie propriu-zisă, a fost împiedicată. O dată, de două ori, de trei ori, de cinci ori consecutiv am încercat să refacem izolatele noastre grupuri pentru a forma un cortegiu şi a demonstra totuşi. Dar n-am reuşit. Pînă seara tîrziu au continuat aceste încercări, veşnic reînnoite şi veşnic sortite eşecului. Pentru o clipă, ici şi colo, au fîlfîit steagurile roşii. Pentru ca, imediat, agenţii siguranţei, jandarmii şi poliţia să se arunce sălbatic asupra celor care le purtau.
N-a fost demonstraţie în ziua de 1 Mai 1933, după tradiţia încolonărilor cu flamuri şi cîntece. Dar acea îndîrjită, neobosită şi nezdruncinată credinţă în izbînda idealurilor pentru care luptam a adus pe stradă, în acea zi de 1 Mai 1933, sute de muncitori şi zeci de intelectuali care, împotriva răpăitului de mitralieră rămas proaspăt în auzul tuturor, împotriva singurei perspective: a închisorii, au continuat să însemne prin voinţa lor fermă că Întîiul Mai, ziua de luptă a tuturor celor care muncesc, n-a trecut nebăgată în seamă şi n-a fost ştearsă nici la noi în ţară din calendarul luptătorilor pentru dreptate şi libertate.
Lucreţiu Pătrăşcanu, România liberă, 2 mai 1945