1989. Toamna naţiunilor

Fragment din volumul 1989. Toamna naţiunilor, de Adam Burakowski, Aleksander Gubrynowicz, Paweł Ukielski, în curs de apariţie în cadrul colecţiei HISTORIA a editurii Polirom, traducere de Vasile Moga

Perestroika

Marile schimbări care au dus la căderea comunismului din lumea întreagă (cu excepţia Coreei de Nord şi a Cubei) au început chiar în centrul sistemului – adică în Uniunea Sovietică. Din perspectiva Poloniei poate că acest lucru e mai puţin vizibil pentru că aici comunismul eşuase deja de câţiva ani şi nu mai dăinuia decât ca o formă goală, dar în toate celelalte ţări el era în continuare destul de puternic şi abia încercările de reformă au scos la iveală faptul că era atins de o boală mortală. Până la un anumit punct, în fiecare din celelalte ţări ale Europei Centrale şi de Est, perestroika a fost tratată nu ca răspuns al conducerii sovietice la probleme reale, aşa cum se întâmplase în Polonia, ci ca o concepţie impusă de sus.

Perestroika a fost însă cu adevărat o încercare de a răspunde la dificultăţile reale cu care se confrunta comunismul mondial. Doar la Moscova, unde ajungeau informaţiile din tot imperiul şi unde se efectua o analiză detaliată a acestora, cei implicaţi îşi dădeau seama cât de incapabil şi cât de greu de condus devenise sistemul. Şefii de stat din Europa Centrală şi de Est, în măsura în care doreau (ceea ce nu era o regulă), puteau să-şi dea seama doar de situaţia din propria ţară şi fiecare se bucura că poate doar veriga pe care o reprezintă ţara lui e slabă. Conducerea de la Kremlin era în schimb conştientă nu numai că fiecare element în parte se confruntă cu probleme, ci că întregul edificiu se află pur şi simplu în stare de catastrofă. Trebuie să mai adăugăm că, în afară de China, Uniunea Sovietică a fost singura ţară comunistă cu adevărat suverană. Aşa încât decizia referitoare la începerea reformelor a fost un demers conştient al conducerii de partid.

Conştientizarea faptului că sistemul se află în stare de colaps economic a fost la Kremlin un proces etapizat, muşamalizat în mod intenţionat o perioadă destul de lungă de timp. În cursul ultimilor ani ai vieţii lui Leonid Brejnev, la toate nivelurile administraţiei domnea marasmul. Când, în 1982, puterea a fost preluată de Iuri Andropov (n. 1914), el a făcut anumite încercări de reformă, dar acestea n-au durat decât circa un an şi jumătate. Succesorul său, Konstantin Cernenco (n. 1911), era mai conservator, dar n-a rămas la putere decât un an. Aşa încât, în curs de numai câţiva ani, conducătorii comunişti au luat parte la funeraliile a trei conducători ai URSS. Acelaşi spectacol a fost urmărit pe ecranele televizoarelor şi de cetăţenii ţărilor de democraţie populară. Şi pentru toţi devenise clar că e momentul pentru echipe noi şi idei noi.

Potrivit amintirilor foştilor membri ai conducerii de la Kremlin, încă din 1984 se discuta în mod serios despre necesitatea schimbării – se spunea că „totul e putred” şi că „nu se poate trăi mai departe aşa”[1]. Şi încă de pe atunci s-a cristalizat o echipă de reformatori care urma să preia puterea. Chiar de la începutul guvernării lui Mihail Gorbaciov s-au făcut auzite voci cum că el n-ar fi fost de fapt decât o simplă marionetă manipulată de anumite grupuri de interese relativ oculte. Dar, din punctul de vedere al temei noastre, acest lucru nu are o importanţă prea mare, iar din perspectiva capitalelor est-europene secretarul general al PCUS a apărut ca adevăratul conducător al taberei reformiste.

Echipa lui Gorbaciov şi-a dat seama că nu are timp de pierdut. De aceea, încă de la început, membrii ei au prezentat un foarte ambiţios proiect de reforme care urma, să revigoreze URSS şi întregul sistem comunist mondial.

În prima jumătate a anilor ’80, industria de armament înghiţea resurse imense care, din punctul de vedere al noii conduceri, puteau fi utilizate pentru redresarea economiei şi ridicarea nivelului de trai al populaţiei. De aici au apărut iniţiativele de promovare a păcii şi dezarmării. URSS se străduia să apară drept iniţiatorul acestui trend (astfel, încă de la începutul lunii aprilie 1985 s-a oprit amplasarea de noi rachete cu rază medie de acţiune pe teritoriul Cehoslovaciei şi al RDG), la care, de altfel, lumea occidentală a reacţionat favorabil.

Reagan, anterior demonizat de propaganda sovietică, a devenit un partener de discuţii pe tema dezarmării – un partener incomod, dar credibil. În noiembrie 1985, la Geneva, s-a ajuns la prima întâlnire la vârf între Gorbaciov şi Reagan, ceea ce a constituit un eveniment important şi nu numai la nivel propagandistic. Mai târziu, astfel de contacte au devenit, cel puţin în comparaţie cu perioada precedentă, destul de frecvente, la fel ca şi întâlnirile lui Gorbaciov cu alţi politicieni importanţi din Occident.

Reducerea treptată a presiunii exercitate anterior prin cursa înarmărilor a permis transformarea economiei sovietice şi reorientarea ei în direcţia industriei uşoare şi a serviciilor către populaţie, dar s-a dovedit destul de repede că era vorba numai de jumătăţi de reformă tardive. Ele au oferit totuşi un moment de „respiro” populaţiei şi aparatului de partid şi de stat, un răgaz care a permis efectuarea reformelor politice atât de necesare. Acestea au şi fost prezentate la cel de-al XXVII-lea Congres al PCUS care a avut loc între 25 februarie şi 6 martie 1986, cu alte cuvinte la aproape un an după preluarea puterii de către Gorbaciov. Au fost atunci criticate „brejnevismul”, birocraţia incapabilă şi alte aspecte ale situaţiei din trecut şi a fost lansată chemarea de a efectua schimbări profunde în sensul extinderii „democraţiei socialiste” şi al revenirii la idealurile lui Lenin, ceea ce a fost interpretat drept anunţ al liberalizării politice. La acelaşi Congres a apărut şi ideea transparenţei, în limba rusă glasnost, care urma să conducă la punerea în practică a democratizării. Lucru care, la rândul său, a fost interpretat ca anunţ al liberalizării pe tărâm cultural şi mediatic.

Merită totuşi să subliniem împreună cu Mark Kramer că, oficial şi chiar neoficial, cel puţin până în 1988, autorităţile URSS nu renunţaseră la încercarea de a apăra sistemul comunist din Europa Răsăriteană. Gorbaciov „never said anything remotely like that to his East European counterparts”[2]. De aceea, echipele care guvernau în ţările din „imperiului extern” acţionau la început cu convingerea că „doctrina Brejnev” era încă în vigoare.

Între timp, la o lună şi jumătate după al XXVII-lea Congres al PCUS, conducerea sovietică s-a lovit de o problemă care înainte nu se manifestase. Iniţial, fără a-şi face probleme din cauza deja anunţatei „glasnost”, autorităţile au încercat să ascundă faţă de opinia publică informaţia referitoare la catastrofa nucleară, dar s-a dovedit foarte repede că informaţia circulă chiar şi în condiţiile controlului totalitar asupra populaţiei. Catastrofa de la Cernobîl a grăbit schimbările. Reformele anunţate la Congresul al XXVII-lea au fost introduse şi încă destul de energic. În iunie 1986, la o întâlnire cu secretarii de partid, Gorbaciov a utilizat pentru prima dată un cuvânt care mai târziu urmau să devină formula călăuzitoare a întregului proces de schimbare. Acest cuvânt este reconstrucţia, perestroika. El sugera că reformele vor merge cu adevărat până la capăt şi vor afecta chiar şi temeliile sistemului. Şi aşa s-a şi întâmplat. În mass-media sovietice au început să apară teme care anterior erau evitate, se editau multe cărţi legate de „dezgheţ”. Cea mai cunoscută dintre acestea a fost romanul lui Anatoli Rîbakov, Copiii din Arbat. Această lucrare despre epoca stalinistă fusese scrisă încă din anii ’60, dar ea n-a fost publicată decât în 1987[3].

Liberalizarea politică a constat iniţial mai ales în schimbări de cadre (încă din perioada guvernării Gorbaciov au fost schimbaţi deja 95% din membrii CC, adică mai mult decât în perioada epurărilor din anii ’30[4]) şi lărgirea bazei de discuţii la şedinţele de partid sau alte asemenea ocazii. O altă expresie a liberalizării politice a constituit-o eliberarea treptată din puşcării a oponenţilor şi disidenţilor, respectiv în unele cazuri chiar permisiunea ca aceştia să desfăşoare anumite forme de activitate. Celui mai cunoscut dintre aceştia, Andrei Saharov, în decembrie 1986, i s-a retras ordinul de domiciliu forţat în oraşul Gorki, iar după ce s-a întors la Moscova i s-a permis să-şi reia activitatea la institutul unde lucrase înainte. La sfârşitul anului 1988, Saharov a întreprins o călătorie în Occident unde, întâlnindu-se cu politicienii ţărilor respective, i-a convins să sprijine perestroika. În anul următor a obţinut un mandat la Primul Congres al Deputaţilor Populari, dar n-a putut juca un rol semnificativ pentru că a murit pe 14 decembrie. În afara lui, şi alte personalităţi au parcurs o nouă etapă de activitate sau măcar au început-o. Influenţa disidenţilor asupra societăţii, cel puţin în Rusia, a fost minoră, dar încetarea persecuţiilor propriu-zise a provocat un ecou pozitiv în Occident.

În 1987 au început să apară cluburi informale animate de intelectuali sau de activişti sociali ori de partid mai activi. În anul următor acestea au fuzionat (mai ales în republicile unionale) pentru ca apoi să creeze organizaţii de masă. Pe 13 aprilie 1988 şi-a început astfel activitatea Frontul Perestroikăi Estoniene (Rahvarinne Perestroika Toetuseks); pe 3 iunie 1988, Mişcarea Lituaniană pentru Perestroika (Lietuvos Persitvarkymo Sąjūdis), cunoscut mai târziu sub denumirea lituaniană Sąjūdis; pe 8 octombrie a fost apoi creat Frontul Naţional Estonian (Latvijas Tautas Fronte). La început, aceste fronturi se limitau la a sprijini ideile promovate de echipa lui Gorbaciov, dar mai târziu ele au început să evolueze în direcţia autonomiei republicilor respective, iar apoi a independenţei şi a respingerii pactului Ribbentrop-Molotov. Şi în alte republici unionale au apărut mişcări asemănătoare, dar de regulă ceva mai târziu.

Apariţia fronturilor concomitent cu doctrina glasnost lansată oficial a constituit o tribună de unde puteau fi exprimate revendicările naţionale în fiecare republică unională şi nu numai în cele de pe continentul european. Conducerea sovietică nu aprecia forţele naţionaliste şi nici interesele nomenclaturilor locale care se aflau în spatele acestora. Descentralizarea, începută tocmai datorită fronturilor naţionale şi slăbirii generale a legăturilor dintre periferie şi Moscova, a căpătat avânt, începând treptat să ameninţe însăşi existenţa în continuare a imperiului. Glasnost, ale cărei graniţe de asemenea se lărgeau necontenit, a permis să se scrie neîngrădit despre eroii naţionali, despre crimele sovietice (spre exemplu, ca în Bielorusia, unde au fost întreprinse cercetări în locul unde avuseseră loc uciderile în masă de la Kuropaty, o suburbie a Minskului) şi alte teme care până atunci fuseseră interzise şi în legătură cu care opinia publică devenise foarte interesată; în mediul politicienilor, ele au dus la creşterea şi mai accentuată a tendinţelor centrifuge. Procesul de renaştere a conştiinţei naţionale a cuprins inclusiv populaţii care până atunci rămăseseră într-o anumită măsură tăcute – este vorba, de exemplu, de tătarii din Crimeea care fuseseră strămutaţi din patria lor în perioada stalinistă, dar spre sfârşitul anilor ’80 au început să se întoarcă masiv în Crimeea.

În 1989, în URSS s-a accentuat înviorarea politică. În republicile unionale se vorbea tot mai mult despre independenţă. Naţionalismul a răbufnit cel mai puternic în Caucaz, unde situaţia etnică era extrem de complicată, o parte a conflictelor neavând nimic de-a face cu Kremlinul. În februarie 1988 s-a ajuns la ciocniri pe probleme naţionale în regiunea Nagorno-Karabah – o enclavă armeană de pe teritoriul Azerbaidjanului. În faţa escaladării violenţei, Moscova a decis să preia controlul direct asupra acestei provincii, dar era vorba doar de o soluţie provizorie. Diferendele legate de regiunea Nagorno Karabah au continuat şi după dezmembrarea Uniunii Sovietice şi, de fapt, nici până astăzi nu s-a găsit o soluţie care să satisfacă pe deplin toate părţile implicate. În aprilie 1989 au avut loc tulburări în Georgia. La Tbilisi a fost organizată o demonstraţie cu sloganuri antisovietice prin care se cereau independenţa statului. Autorităţile au trimis împotriva protestatarilor armata dotată cu mijloace grele de luptă, ceea ce a dus la un masacru – potrivit datelor oficiale, probabil diminuate, au murit 19 persoane[5]. În ciuda angajării personale a georgianului Eduard Şevardnadze, pe atunci ministru al Afacerilor Externe al URSS, în pacificarea situaţiei care se inflamase, mişcarea de independenţă practic a explodat în Georgia. În ţările baltice, de asemenea, se manifestau cu tot mai mult curaj revendicări de acelaşi fel care, la urma urmei, erau întâmpinate cu destul de multă bunăvoinţă din partea administraţiei locale, aceasta văzând în ele şansa eliberării de sub controlul Moscovei.

Şi la centru au fost operate schimbări politice de anvergură. La a XIX-a conferinţă a partidului din mai-iunie 1988 a fost iniţiată reforma Constituţiei URSS, care îşi propunea să transfere o parte din atribuţii în mâinile nou-înfiinţatelor parlamente republicane, denumite Consilii ale deputaţilor populari. În martie 1989 au avut loc alegeri pentru Primul Congres al Deputaţilor Populari. Potrivit principiilor sale, el urma să fie un fel de parlament, într-o anumită măsură independent de Comitetul Central al PCUS. La întocmirea listelor de candidaţi au fost eliminate persoanele care făcuseră parte din echipa precedentă, fiind introduşi mulţi oameni din echipa lui Gorbaciov. Acesta a fost ales de Congres ca preşedinte al Sovietului Suprem al URSS. Boris Elţin a ajuns deputat de Moscova care iniţial a sprijinit perestroika, dar mai târziu a trecut în opoziţie faţă de Gorbaciov, cerând reforme mai profunde. El şi-a găsit aliaţi în aparatele de partid şi de stat ale republicilor unionale – care la rândul lor vedeau în el politicianul capabil să slăbească puterea centrală în folosul periferiei.

În martie 1990, Congresul Deputaţilor Populari l-a numit pe Mihail Gorbaciov preşedinte al URSS. Crearea acestui post era una dintre reformele constituţionale. În luna mai a aceluiaşi an, Elţin a devenit preşedinte al Consiliului Suprem al Republicii Unionale Ruse, ceea ce a provocat acutizarea conflictului său cu Gorbaciov.

În 1989, Uniunea Sovietică era, aşadar, pentru regimurile comuniste din Europa Centrală şi de Est nu doar promotorul politic al unor schimbări profunde, ci şi un model de urmat. La începutul aceluiaşi an, din perspectiva Kremlinului, putea încă să existe impresia că perestroika va duce la întărirea comunismului mondial şi nu la prăbuşirea sa – lucru care, la sfârşitul anului, a devenit însă o certitudine. Cât timp mai deţineau încă rolul conducător şi nu erau chiar total absorbite de luptele interne, autorităţile sovietice au lansat perestroika sistemului în ţările-satelit, străduindu-se în acest sens să motiveze şefii locali ca şi întregul lor aparat de partid şi de stat. Să revenim însă la anul 1985, când a început tot acest proces.

Creat de Stalin şi continuat de succesorii lui, sistemul de guvernare din ţările Europei Centrale şi de Est fusese extrem de centralizat. Implementarea succesivă a diferitelor idei avea o tradiţie destul de lungă. Introducerea comunismului în fiecare ţară se efectuase cam după aceeaşi schemă. După moartea lui Stalin când, exclusiv din cauza dezmembrării structurilor puterii de la Kremlin, la Moscova a început guvernarea „colectivă”, în toate ţările blocului comunist a fost impusă copierea modelului sovietic. Însă în niciuna dintre ele, poate cu excepţia Bulgariei unde exista rivalitatea dintre Cervenkov şi Jivkov, acest nou model nu avea sens. Autorităţile locale erau obişnuite ca de la centru să vină anumite directive cărora trebuia să li se conformeze sau măcar să dea această impresie. Cu timpul, URSS le-a lăsat sateliţilor săi o autonomie tot mai mare, desigur între anumite limite şi cu excepţia domeniilor de importanţă fundamentală pentru imperiu. Aparatele de partid ale diferitelor ţări deveniseră din ce în ce mai puţin apte de schimbare şi, de aceea, ele au folosit noua autonomie picată din senin inclusiv pentru întârzierea aplicării noilor idei de la Moscova. Sistemele est-europene, aproape identice în perioada stalinistă, apucaseră să evolueze în direcţii diferite deşi elementul fundamental, format din absenţa aproape totală a proprietăţii private şi atotputernicia partidului unic, sprijinit de serviciile speciale, se păstrase peste tot.

Ca nou conducător al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov n-a fost primit cu prea mult entuziasm de omologii săi locali din ţările Europei Centrale şi de Est. În primul rând, fiecare dintre aceştia se temea de schimbări care ar fi putut duce la pierderea puterii şi înlocuirea cu oameni noi (şi după cum s-a dovedit mai târziu, aceste temeri erau foarte întemeiate). Ei nu aveau o imagine de ansamblu asupra situaţiei economice a sistemului şi nu era convinşi că schimbări atât de profunde ca acelea care se profilau în cursul anului 1985 sunt cu adevărat necesare. În plus, un element care de obicei nu este apreciat la justa sa valoare în analize era vârsta lui Gorbaciov – el era mult mai tânăr decât toţi conducătorii statelor-satelit. Gorbaciov, născut în anul 1931, era cu o generaţie mai tânăr decât Todor Jivkov (n. 1911), Erich Honecker (n. 1912), János Kádár (n. 1912), Gustáv Husák (n. 1913) şi Nicolae Ceauşescu (n. 1918) şi chiar cu opt ani mai tânăr decât Wojciech Jaruzelski (n. 1923). Al Doilea Război Mondial şi sovietizarea care a urmat după aceea, pentru toţi cei enumeraţi mai sus, au constituit evenimente esenţiale în „formarea” lor ca politicieni, pe când Gorbaciov nu era în perioada respectivă decât un copil.

Tocmai de aceea, conducătorii ţărilor-satelit vedeau în general în perestroika o posibilă ameninţare nu numai pentru propria lor poziţie, ci şi pentru sistem în întregul lui. Şi după cum, paradoxal, s-a dovedit, ei vedeau mai realist întreaga situaţie, de vreme ce acţiunile lui Gorbaciov au condus în cele din urmă cu adevărat la destrămarea sistemului. Nu este clar în ce moment şi-au dat ei seama că perestroika va duce la căderea comunismului, dar cei mai conservatori au simţit instinctiv care va fi deznodământul ei. Această idee era împărtăşită într-o bună măsură şi de membrii aparatelor de partid din ţările comuniste[6]. Din această cauză, încă de la bun început, Gorbaciov s-a lovit de un zid de neîncredere care mai târziu a devenit şi mai ostil. Interesant este însă faptul că în toate limbile ţărilor din Europa Centrală şi de Est, cele mai importante două concepte ale noii linii politice, perestroika şi glasnost, erau utilizate în limba rusă sau într-o formă foarte apropiată (în maghiară „peresztrojka” şi „glasznoszty”); rar se vorbea despre „reconstrucţie”, „restructurare” sau „transparenţă”. O excepţie totuşi era Bulgaria, unde Jivkov a lansat termenul „reorganizare” (преүсmроǔсmво), în principal cu scopul de a întârzia reformele, dând impresia că le aplică. Ceea ce înseamnă că, în toate ţările, perestroika era considerată, pe bună dreptate de altfel, drept ceva exterior, ceva care n-a fost asimilat.

Singura ţară unde atât conducerea, cât şi eşaloanele inferioare ale administraţiei sprijineau perestroika şi nu-i opuneau rezistenţă era Polonia. Încă de la începutul anilor ’80, aici s-a profilat apariţia unei crize din care nu se vedea nicio ieşire. Instituirea legii marţiale şi apoi renunţarea la această măsură au adus anumite avantaje politice imediate (slăbirea opoziţiei şi intimidarea încercărilor populaţiei de a se împotrivi autorităţilor), dar n-a dus la înviorarea economică pe care se conta de fapt. În cursul anilor ’80, comunismul era complet epuizat, lipsit de orice idei în Polonia, ceea ce a provocat căderea morală a partidului de guvernământ. Astfel încât perestroika s-a ivit ca o reacţie absolut naturală a conducerii sovietice faţă de criză, care în Polonia era mult mai vizibilă decât în celelalte ţări. Iar acest lucru a determinat o înţelegere mai profundă a concepţiei lui Gorbaciov.

***

Volumul 1989. Toamna naţiunilor prezintă schimbările care au început în Polonia, Ungaria, RDG, Cehoslovacia, România şi Bulgaria în a doua jumătate a anilor ’80 şi au culminat cu prăbuşirea sistemului comunist în 1989, accentul fiind pus nu atît evenimentele în sine, cît mai ales pe cauzele şi consecinţele acestora, pe studiul comparativ al sistemelor şi pe caracterul specific al schimbării din fiecare ţară. Autorii îşi sprijină cercetările pe două teze: incapacitatea economică a sistemului comunist şi faptul că impulsul reformei nu a încolţit în interiorul ţărilor Europei Centrale şi de Est, ci a venit dinspre Uniunea Sovietică. Importanţa lucrării este augmentată de analiza traseului parcurs de aceste ţări în aproape un sfert de secol de perioadă postcomunistă.

ADAM BURAKOWSKI (n. 1977) – politolog, istoric, absolvent al Institutului de Istorie al Universităţii din Varşovia (2001) şi al Institutului de Studii pentru Europa de Est al aceleiaşi universităţi (2004). În cursul anului 2003 a efectuat un stagiu de practică în cadrul Cold War International History Project de la Woodrow Wilson International Center for Scholars din Washington. Din 2004 devine asistent, iar din 2007 lector în cadrul Institutului de Studii Politice al Academiei Poloneze de Ştiinţe. Din 2006 activează în cadrul postului naţional de radio polonez. Începînd din 2009 este membru al conducerii Grupului pentru Interese Economice Europene al Euranet şi, din 2013, al Euranet Plus. Autor al volumelor Geniusz Karpat. Dyktatura Nicolae Ceauşescu 1965-1989, Trio, Varşovia 2008 (trad. rom. Dictatura lui Nicolae Ceauşescu 1965-1989. Geniul Carpaţilor, Polirom, Iaşi, 2011) şi, împreună cu Marius Stan, al Kraj smutny, pełen humoru. Dzieje Rumunii po 1989 roku (O ţară tristă, plină de umor. Istoria României după anul 1989), Trio, Varşovia, 2012.

ALEKSANDER GUBRYNOWICZ (n. 1974), de profesie jurist, actualmente este cercetător în cadrul Institutului de Drept Internaţional al Universităţii din Varşovia şi (din 2001) în cadrul Institutului de Studii Politice (PAN). În intervalul 2003-2004 a îndeplinit funcţia de adjunct al şefului catedrei de Relaţii internaţionale din cadrul Collegium Civitas, fiind conferenţiar aici de mai mulţi ani. Între 1996 şi 2007 a fost vicepreşedinte al Fundaţiei Nowicki. S-a specializat în problematica Europei Centrale şi de Est, cu un accent deosebit pe ţările baltice şi pe problemele de drept internaţional şi european în domeniul ocrotirii mediului. A publicat, de asemenea, studii pe teme de drept economic internaţional şi european, concentrîndu-se mai ales pe problematica germană.

PAWEŁ UKIELSKI (n. 1976) – politolog, istoric, cercetător la Secţia Europa Centrală şi de Est a Institutului de Studii Politice din cadrul Academiei Poloneze de Ştiinţe (PAN). Director adjunct şi şef al Centrului Educativ de pe lîngă Muzeul Insurecţiei Varşoviene. Conferenţiar la Collegium Civitas, unde ţine cursuri legate de transformările din Europa Centrală şi de Est şi de politica istorică. În cercetarea ştiinţifică el se ocupă în special de istoria contemporană a Cehiei şi a Slovaciei şi în general de cea a Europei Centrale. Este autorul monografiei Aksamitny rozwód. Rola elit politycznych w procesie podziału Czechosłowacji (Divorţul de catifea. Rolul elitelor politice în procesul de împărţire a Cehoslovaciei), 2007. A publicat, printre altele, în Anuarul Politicii Externe a Poloniei, în Revista de Politici Internaţionale şi în volumele succesive ale anuarului Europa Centrală şi de Est. Este autorul celor mai multe dintre titlurile cehe şi slovace din Dicţionarul biografic al Europei Centrale şi de Est din secolul XX.