În ziua în care m-am întors de la ultima ediţie a Forumului Social Mondial, din Tunis, la doar doi ani după Revoluţie, într-o atmosferă în care entuziasmul şi dezamăgirea se succed cu aceeaşi aprindere, oficialităţile române au sărbătorit, cu o intensitate adecvată ploii mărunte ce bătea asfaltul, nu atît existenţa şi profesionalismul jandameriei române, cît orientarea sa politică. Copiii erau invitaţi să se joace cu lansatorul de gaze lacrimogene într-un context în care adulţii în costume foloseau adjectivul “civilizat” la fiecare cîteva cuvinte; am auzit menţiuni repetate despre “parteneriatul de succes cu Jandarmeria europeană” şi chiar ceva despre “misiuni în Mediterana”; gîndul m-a dus imediat la termenul lipsă din această ecuaţie, famiile imigranţilor dispăruţi întîlnite la Tunis, a oamenilor vînaţi în apele vestului şi nordului Africii de şalupele militare ale celei mai finanţate instituţii europene, FRONTEX, ori “găzduiţi” în lagărele ilegale pentru imigranţi ce au proliferat după 1989 în toată Europa occidentală. Nici mediile centrale, nici oficialităţile nu au menţionat faptul că era şi timpul aniversării a cinci ani de la sufocarea protestelor împotriva summit-ului NATO din 2008 – care rămîne nu doar o pată în istoria postcomunistă a jandarmeriei, ci o culme negativă, un moment ruşinos al lipsei generale de etică a intelectualităţii centrale şi jurnalismului românesc postcomunist.
Atunci cînd istoria recentă e contemplată dinspre Sudul Global e limpede că, la nivel global, democraţia s-a diminuat, că violenţa s-a intensificat, răspîndit şi normalizat după 1989, că trăim în timpuri foarte violente, iar direcţia din care violenţa e exercitată coincide, direct sau indirect, cu cea din care s-a tot vorbit despre “democraţie”, “civilizaţie” şi “dezvoltare”. Am întîlnit la Tunis sute de mişcări populare de rezistenţă, din toată lumea, împotriva războaielor capitaliste pentru resurse naturale şi a acaparării pămînturilor prin forţa capitalului combinată cu cea militară; revenit, pe trenul de la Bucureşti la Cluj nu am văzut doar imaginea familiară deja a dealurilor chelite de păduri sau tăiate pur şi simplu în două pentru diverse exploatări sau materiale de construcţii, ci şi un fenomen relativ nou: răspîndirea gropilor de exploatare în aer liber, săpate în verdele loturilor de pămînt agricol de dimensiuni mici – dimensiunea unei familii. Iar pe măsură ce gropile cresc, mediile centrale au fost inundate de mesaje precum cel vehiculat de un general nord-american pensionat şi angajat imediat de o megacorporaţie petrolieră, cum că exploatările gazului de şist constituie de fapt o luptă de independenţă locală împotriva influenţei Rusiei. Chiar atunci cînd par a fi locale sau familiale, astfel de probleme au un caracter internaţional; dacă relevanţa acestui internaţionalism nu e evidentă la nivelul rezistenţelor, aceasta e tocmai fiindcă dobîndirea unui sens plural al lumii şi eliberarea imaginarului politic e o luptă în sine. Forumul Social Mondial e principalul loc şi moment al istoriei contemporane în care rezistenţele şi alternativele din lumea întreagă se pot întîlni şi alia într-un spaţiu deschis, în care poţi cîştiga un alt sens al lumii. E un loc al pluralismului epistemic adevărat, în care poţi învăţa din perspectiva supravieţuitorilor, a rezistenţei şi reinventării, nu doar a victimelor. Dar, înainte de a sări la FSM, fiindcă tocmai am avut pe platforma CriticAtac una dintre cele mai îndelungi dezbateri de idei, cred că se cuvine să pornesc discuţia de la conţinutul acestei dezbateri.
I. Dezbaterea CriticAtac
Dezbaterea serioasă găzduită în ultimele două luni de CriticAtac a pornit de la ironii dedicate situaţiei de la sfîrşitul lunii februarie, a protestelor progresiste împotriva protestelor ortodoxiste împotriva unui eveniment dedicat istoriei comunității LGBT, găzduit de o instituţie eminament conservatoare, MŢR. Spre deosebire de modul de lucru al industriei culturale centrale, şi mulţumită unei intervenţii a Veronicăi Lazăr şi a lui Alex Cistelecan, ironiile au lăsat locul unei discuţii substanţiale despre politizarea diferită a clasei mijlocie şi a clasei populare din România.
A avut însă ori are o miză politică reală această discuţie? Sau a avut, poate, o miză politică reală în interiorul “scenei” intelectuale a stîngii independente? Personal, cel mai mult am avut de învăţat din precizarea poziţionărilor ideologice generale, chiar dacă s-au îndepărtat subtil de cauza spontană a dezbaterii. Dar tocmai aceste poziţionări mi-au ridicat nişte semne de întrebare. Dacă miza comună în spaţiile critice independente pe care le-am creat cu atîta trudă şi dedicaţie în ultimii ani e edificarea unei noi culturi politice, la nivel intern şi transnaţional totodată, mă întreb dacă distincţia dintre clasa populară şi clasa mijlocie, la care s-a tot întors dezbaterea, nu reflectă de fapt o cristalizare locală a vechii separaţii stîngiste între reformişti şi revoluţionari, şi ca urmare o tendinţă de înţepenire ideologică. Fiindcă au meritul de a fi generat cu adevărat dezbaterea, prin intervenţia lor, după dosarul BOR din CriticAtac şi textul lui Vasile Ernu despre protestele de la MŢR, voi critica două idei formulate foarte clar de Veronica Lazăr şi Alex Cistelecan în ultimul lor material.
Clasa populară şi noua clasă mijlocie
“În articolul „Lupta de clasă. Faza pe cultură”, am susținut în principal două teze: mai întâi că, deși ceea ce trece drept „burghezie culturală” locală se întâmplă să ocupe o poziție socială și să îmbrace o ideologie politică problematice, unele din principiile și valorile sale se cuvin salvate deoarece sunt – sau ar trebui să fie – și ale noastre. În al doilea rând, în ceea ce privește „clasa populară” din România, am argumentat că, deși poziția ei obiectivă de clasă o face, structural, aliata noastră, contextul istoric dar și dinamica structurală a socializării capitaliste conduc astăzi, cel mai adesea, la o subiectivare politică mai degrabă reacționară a ei.” … “Prin urmare, dacă doream să formulăm un avertisment față de ceea ce percepeam a fi o înclinație populistă, acest avertisment se referea la judecățile apriori de tipul: „Poporul e bun, clasa de mijloc e perversă și trădătoare”.” (aici)
Cu totul de acord. Dar cine foloseşte judecata aceasta apriori, la nivel teoretic sau practic? Dacă e să luăm întreaga discuţie ca reper, în textele-răspunsuri fiecare contributor neagă. Şi atunci, ce sens are revenirea la distincţia dintre popor şi clasă mijlocie, reacţionare sau nu?
De fapt, tocmai dreapta e cea care continuă să o folosească explicit, de manieră categorială (dar cu polarităţile valorilor inversate). Deocamdată, impresia mea banală e că, astfel împărţit, cîmpul social e din start ciuntit, ne pune în faţă o falsă totalitate, iar toate discursurile coerente de teorie socială ajung inevitabil să aibă dreptate fără să stabilească un acord politic şi personal adevărat. Mai mult, după cum au sesizat şi alţii în comentariile din subsol, modurile în care e descrisă “clasa populară” însăşi se apropie mai degrabă de conceptul de subclasă al dreptei, nuanţat întrucîtva de noţiunea de lumpeni. Dar ce împiedică analiştii marxişti să ia explicit, din start, o perspectivă intersecţionalistă, intensivistă sau emergentistă, că de opţiuni non-esenţialiste nu duc deloc lipsă marxismul şi feminismul? De acord că “experiența imediată a capitalismului este iremediabil scindată în diferite sfere neintegrate între ele”, însă asta nu înseamnă că acestea nu se intersectează. Poate că scindarea nu trebuie ridicată ea însăşi la nivel de abstracţie absolută; poate că nu “clasa”, ci materia imperfectă a intersecţiei înseşi formează o “totalitate” dinspre care se manifestă rezistenţa, dinspre care se vede mai bine realitatea contradicţiilor şi a oportunităţilor politice; ori poate că distincţia se manifestă doar în fulgurarea evenimentului politic, într-o situaţie cînd alianţa structurală “bate” subiectivarea reacţionară; sau, în fine, poate că presiunile capitalului asupra procesului turbulent al recompoziţiei sociale permit doar apariţia unor tendinţe, care trebuie protejate prin tactici autonomiste. Fiecare din aceste trei poziţionări deschid strategii concrete de muncă intelectuală şi organizare care transcend separarea popor-clasă mijlocie. Discuţia a rămas însă cantonată în distincţia categorială, fără a specula măcar despre procesul actual de recompoziţie a clasei. De unde voinţa sau disponibilitatea de identificare plină în universul acestei alternative? E justificată obiectiv şi subiectiv? Asta e realitatea? Poate cea care “trebuie schimbată”?
La nivel practic – legat de contextul imediat care a generat dezbaterea – înţeleg că o problemă concretă ar fi relaţia stîngii independente cu progresiştii liberali, hipsterii, ecologiştii de dreapta, deci “noua clasă mijlocie” (cu care mai toţi autorii par a se identifica, chiar dacă nu totalmente), faţă de relaţia de disconfort a aceleiaşi stîngi cu “masele” (cu care nici un autor nu se regăseşte, şi care tind azi, se afirmă în mod repetat, să fie reacţionare, ortodoxiste, rasiste, homofobe etc). Cu alte cuvinte, problema e că “vorbim între noi”, nu doar pe internet dar mai nou şi la manifestaţii, iar poporul nu înţelege sau nu aude, deşi e idealizat de o anumită tendinţă populistă. Problema nu ţine însă doar de auto-referenţialitatea intelectualilor şi/sau surzimea poporului, ci şi de îngrădirile şi limitele istorice ale “sferei publice” postcomuniste. În plus, de cînd e “clasa mijlocie” atît de progresistă, şi de cînd sau în ce direcţie e “poporul” atît de reacţionar? Şi e cumva clasa mijlocie mai puţin anti-intelectuală? În istoria tranziţiei, clasa mijlocie românească a fost dintîi rasistă şi homofobă; progresiştii din Cluj şi Bucureşti s-au activizat şi “hipsterizat” abia în ultimii trei-patru ani; aşadar, poate că dinamica în cauză se petrece cu totul în interiorul acestei “clase mijlocii”. Acum abia 5 ani, un intelectual tînăr şi inteligent de la Dilema nu avea pur şi simplu nici cea mai mică idee despre ce ar însemna “cultura independentă”, cu atît mai puţin la nivel transnaţional, iar unica dilemă a colegilor săi de redacţie era “civilizarea” prin absorbţia canoanelor occidentale; e rezonabilă presupunerea că deschiderea democratică şi hipsterismul ulterior al noii clase mijlocii a dezvoltat apoi o viziune a “scenelor independente” filtrată prin consumul cultural mai degrabă decît de o etică politico-socială. Personal, nu am sesizat deocamdată o schimbare generală: marea majoritate a clasei mijlocii româneşti e profund rasistă, iar marii intelectuali continuă să-şi aprofundeze istoria de articulare locală a rasismului şi colonialităţii.
Ar merita de meditat la faptul că dezbaterea a prins viteză pe marginea unor vîrtejuri istorice ample: criza diacronică a sensului de popor naţional, la un capăt al modernităţii care a creat clasificarea globală a raselor, claselor, popoarelor şi statelor actuale, iar în mica noastră epocă istorică, la capătul ignobil al tranziţiei postcomuniste care nu a făcut decît să sacrifice din nou poporul, respectiv criza structurală sincronică, permanentă, a oricărei “clase mijlocii” la semi-periferiile capitalismului. Aici ar fi multe de discutat, inclusiv despre compoziţia socială, situaţii concrete de asociere şi opţiuni sociale transversale şi transnaţionale. Abia avem experienţa a trei-patru ani de deschidere şi conştientizare politică la un nivel dincolo de cel al grupurilor confidenţiale; e rezonabil să presupunem că ideologizarea tuturor, nu doar a “maselor populare”, ci şi a intelectualilor critici, e încă foarte rigidă, iar compoziţia de clasă nu cred că e stabilizată la nivel generaţional. Opoziţia dintre proletariat şi burghezie a fost o determinare istorică a luptei de clasă, ce aparţine unui timp şi unor regiuni ale lumii; pe de altă parte, e clar că tranziţia postcomunistă a fost un fel de război surd de clasă, al cărui rezultat incontestabil e mărirea obscenă a inegalităţilor în societate. Dar, dacă lupta de clasă e ceea ce uneşte cîmpul diferenţial din interiorul stîngii, nu văd încă sensul mutării accentului de pe proces pe distincţia clasă mijlocie – clasă populară, sau pe analize neo-gramsciene care concep societatea în termeni funcţionalişti.
Problema cu eurocentrismul şi dezoccidentalizarea
Aşadar, problema pare a veni din altă parte. Şi o găsim în reformularea problemei de bază la finalul ultimului text scris de Alex şi Veronica: “Ce facem după ce-au plecat capitaliștii americani? Revenim la dreapta credință ortodoxă și naționalistă, sau salvăm câte ceva și din valorile invadatorilor, fie ele modestele libertăți sexuale și secularismul? – Am putea spune ca Florin: că sunt ale dușmanului, că nu sunt decât auto-colonizări eurocentriste. Dar ale dușmanului au fost și sunt și libertatea și egalitatea, care au lucrat minunat în slujba contractualismului și echității liberale și care au produs, prin chiar corectitudinea lor, inegalitate și opresiune. Am putea, așadar, să renunțăm la toate aceste „false” universalii, să pariem pe specificul național și vigoarea poporului, eventual mobilizându-le într-un nou, autentic universal concret – asta dacă nu cumva am hotărât că însăși ideea de „universal” e un imperialism eurocentrist deghizat. Sau am putea ca, printr-o muncă de reapropriere și transformare a semnificațiilor lor teoretice și a posibilităților politice, să le scoatem din actuala montură clasială, culturală, instituțională contingentă, care le formulează, le traduce, le promovează, și, în același timp, le pervertește și împiedică împlinirea. Am putea, altfel spus, și chiar ar trebui, să facem mai multă teorie.”(aici)
Din start trebuie să abuzez un pic de paragraful de mai sus şi să spun că m-a alarmat utilizarea repetată din ultima vreme a noţiunii de “autocolonizare”, într-un sens mai apropiat de modul în care e folosit în retorica dreptei eurosceptice (i.e. ca pretext pentru susţinerea diverselor neaoşisme), decît în tradiţia stîngii, în gîndirea şi practicile politice decoloniale, ori eventual în sensul aplicat în care l-am folosit şi eu începînd din 2006: legat de necesitatea explicită a criticii ideologice şi decolonizării. Atît ar trebui să avem în comun: colonizarea, autocolonizarea şi decolonizarea aparţin unui fenomen istoric atît de puternic şi actual încît nu merită să fie tratate ca ceva de la sine înţeles. Perceperea colonialităţii deschide o altă lume şi alte istorii, la un nivel comparabil cu conceptele de plusvaloare sau subconştient, epocale la vremea lor. (Pe scurt, prin colonialitate înţeleg condiţia generală a modurilor colonialismului în modernitate, respectiv prezenţa rearticulată sau continuitatea istorică a colonialismului modern în societăţile contemporane, percepută în ierarhii rasiale, de gen, politice, sociale; presupoziţia asumată e că modernitatea în general, incluzînd capitalismul, nu ar fi existat fără “partea întunecată” a colonialităţii (Mignolo), care nu a dispărut în lumea actuală şi dinspre care istoria arată altfel – de unde termenul de “lume modernă/colonială” folosit de teoreticienii gîndirii decoloniale). Şi aici sînt de acord cu Veronica şi Alex că ar trebui să facem mai multă teorie, însă tocmai fiindcă din totalităţi negîndite apar false alternative precum acestea: “ce facem după ce-au plecat capitaliștii americani? Revenim la dreapta credință ortodoxă și naționalistă, sau salvăm câte ceva și din valorile invadatorilor, fie ele modestele libertăți sexuale și secularismul?” …“[sau] pariem pe specificul național și vigoarea poporului”?
Toate acestea sînt doar false alternative: libertăţi sexuale + secularism vs. credinţa ortodoxă şi naţionalistă; eurovalori vs. specificul naţional şi vigoarea poporului. În ce direcţie pot fi “reapropriate şi transformate semnificaţiile lor teoretice şi posibilităţile lor politice”, dacă pornim de la un asemenea cadru analitic? Corespunde el realităţii? De unde şi de ce auto-limitarea opţiunilor, tocmai într-un apel generos la “mai multă teorie”? Ce opreşte stînga independentă să îşi afirme propriile valori? Şi – după Tunis – la asta se reduce spaţiul internaţional în care ne aflăm cînd gîndim politic, Occidentul sau Naţiunea? Într-o lume tot mai pluricentrică? În toiul eforturilor proprii pentru dezvoltarea unor noi internaţionalisme regionale, a perspectivelor dinspre sud? Dacă aşa stau lucrurile, atunci mai e mult de lucru. Şi nu e loc de eufemisme: la scara istoriei şi a opţiunilor reale disponibile, sensul lumii împărţit în alternativele sugerate se bazează pe o judecată filosofic-istorică mai reductivă decît cea prin care anticomunismul reducea acum 5-6 ani stînga la comunismul… care a fost. Dacă aceasta e realitatea care se materializează în prezentul istoric, atunci e de rău.
Care e sursa reducţiei şi a confuziei? În termeni universitari, forţa care limitează imaginarul politico-filosofic se numeşte colonialitatea cunoaşterii. În contextul de faţă, aş spune că e vorba de o lipsă întreţinută a perspectivelor critice de dezoccidentalizare şi decapitalizare democratică; de asemenea, o situare a gîndirii radicale în condiţia specifică stîngii eurocentriste, de critică internă a capitalismului şi dominaţiilor, separată de munca de discernere a alternativelor, dincolo de bine şi de rău. De ce ar abandona brusc societatea secularismul şi feminismul odată cu dezoccidentalizarea şi/sau decolonizarea? Şi în ce măsură sau în cel fel se confundă feminismul, şi care feminism anume, cu eurovalorile, noua clasa mijlocie etc.? Ori – dacă ar fi să intrăm în detalii – cine susţine o astfel de genealogie filosofică? De a cui libertate sexuală e vorba în tradiţiile eurovalorilor?
Dincolo de diferenţele de viziune resimt o temere cît se poate de serioasă. Dar care anume e temerea? Că încurajarea discursurilor dezoccidentalizării va duce direct la un nou fascism naţionalist? La o teocraţie? La un nou elitism virulent al capitalului local? O combinaţie între acestea? Odată ce sînt articulate explicit, asemenea temeri vădesc prea multe presupoziţii acceptate; le avem deja pe toate acestea, şi nu doar în sămînţă; dar mai important, tocmai acesta e teritoriul contradicţiilor, acolo unde munca intelectuală e necesară. Şi nu trebuie să ne facem că picăm în vid: există deja un corp imens de literatură teoretică şi exemple practice – mai ales din zone africane şi asiatice – care discută tocmai despre astfel de posibilităţi şi efecte post-dezoccidentalizare, care includ critici ale întoarcerilor la “nativisme” şi alternative concrete. Aşadar, întrebarea rămîne: ce anume vă temeţi să pierdeţi? Ce orizont de referinţă, sau ce realitate? Cine ştie, poate asta e întrebarea politică a momentului, oricît de negativă ar fi ea: ce vă temeţi să pierdeţi?
Poate că, la un nivel mai profund, temerea e legată de pierderea acelei dorinţe generale de îmbunătăţire a lucrurilor, care a fost codată şi purtată în tranziţie de valul eurocentrismului şi al ideologiei dezvoltării după modelul modernităţii occidentale. E foarte probabil că unii funcţionari de stat şi întreprinzători privaţi “au făcut lucruri bune pentru societate” sau chiar au devenit ei înşişi mai buni, în numele europenizării şi al modernizării, ba chiar şi al capitalismului. Capitalismul însuşi nu depinde de ceea ce are sens pentru oameni. Poate că temerea e că, odată cu dezvrăjirea de “Europa”, însăşi dorinţa de bine s-ar stinge şi ar lăsa loc răului, cinismului, miturilor regresive ale dreptei, evadării în mistică. Dar pe toate astea le avem deja – de ce să punem carul înaintea boilor? În plus, întrebările în “orizontul comunist” sau cum vreţi să îi spuneţi ar trebui să articuleze în mod direct tocmai un principiu al speranţei. Partea grea a muncii de intelectual critic nu constă doar în confruntarea puterii şi sesizarea contradicţiilor, ci în articularea unui principiu al speranţei şi comunicarea valorii istorice a dorinţei generice de îmbunătăţire a vieţii şi lumii; ca să folosesc limbajul althusserian, nu e vorba doar de observarea problemei, ci de situarea în interiorul cîmpului problematic. Iar aceasta necesită un efort. Or, istoria actuală a lumii, văzută dinspre majoritatea absolută a populaţiei sale (adică dinspre sud), ne repetă acelaşi lucru de o bună bucată de vreme: critica internă a capitalismului şi critica internă a modernităţii occidentale nu sînt suficiente. Munca ce transcende diviziunile de clasă, rasă şi gen, reale şi/sau imaginare, se desfăşoară în orizontul şi experienţa alternativelor sistemice şi civilizaţionale care nu provin din geografiile mentale sau fizice ale occidentului.
Pentru cine nu şi-a exersat imaginaţia teoretică sau experienţa în acest plan, dezoccidentalizarea e un vid. Aceasta fiindcă nu capitalismul, ci modernitatea e adevărata Unică Alternativă, dincolo de care, în imaginarul eurocentrist, nu se poate afla nimic. Iar nimicul informează temerile: astfel, dezoccidentalizarea ar însemna pur şi simplu abandonarea Europei, poate a Uniunii Europene ca instituţie, şi cu siguranţă a valorilor şi stilului de viaţă european, a identităţii rasiale de “europeni albi”, şi întoarcerea în spaţiul închis naţional. Să fim serioşi: dezoccidentalizarea are un singur sens doar din direcţia stîngii eurocentriste, ori din cea a dreptei occidentale imperialiste care identifică arogant decolonizarea cu “tiermondismul”. Colonialitatea cunoaşterii afectează stînga şi dreapta totodată, şi e nevoie de un efort intelectual pentru a înţelege modurile în care minţile şi corpurile sînt afectate, pentru a percepe că modernitatea nu e istoria însăşi, ci o poveste a istoriei spusă de instituţii şi actori dominanţi. Modernitatea arată foarte diferit atunci cînd istoria sa e povestită dintr-o perspectivă decolonială, respectînd memoria şi experienţa umanităţii rasializate şi a celor aflaţi la periferiile capitalismului şi imperiilor occidentale. Personal, unul din motivele pentru care am început să cercetez şi să promovez gîndirea decolonială a fost că, alături de autonomismul marxist, aceasta oferă cel mai puternic răspuns atît naţionalismului etnocentrist, cît şi monoculturii europeniste, în plus unul bazat pe revendicarea demnităţii, pe o pozitivitate a simţirii şi experienţei istorice şi pe concepte şi practici revoluţionare actuale.
Gîndirea decolonială e opusul a ceea ce crede postmodernismul sau marxismul ortodox că ar fi – o revenire la identităţi esenţiale, sau un indigenism populist. În continuare, văd nu doar o necesitate, ci un potenţial enorm în munca teoretică şi practică, în Estul Europei, din pieile noastre, la intersecţia între un nou materialism istoric şi gîndirea decolonială. Decolonizarea minţilor şi corpurilor mi se pare o necesitate critică şi chiar o şansă concretă în România postcomunistă – de aceea am făcut apelul pentru o teorie critică a postcomunismului (IDEA artă + societate #39,40). Şi, dacă am ajuns la momentul în care, prin eforturi colective, am reintrodus în sfera publică nu doar cuvîntul capitalism, ci şi termeni legaţi de colonialitate, poate că ar fi timpul să expire toate miriadele de scuze pe care le-am tot auzit şi care nu fac decît să legitimeze evitarea muncii de raportare la experienţe din America Latină sau zone ale Sudului Global. Toate scuzele revin la acelaşi cuvînt de ordine: ignoranţa întreţinută de imaginarul eurocentric şi de colonialitatea cunoaşterii. Ce fel de marxism sau gîndire de stînga e însă cea care ignoră cele mai complexe mişcări de stînga din istoria contemporană? Unde se află cele mai complexe experienţe de democraţie participativă, rezistenţă anticapitalistă şi alternative la dezvoltarea modernistă? Cine se află în condiţii similare de semi-periferie? Cine are mai multă experienţă în negocieri cu FMI şi BM? Cine are mai multă experienţă în politici pentru emigranţii plecaţi şi familiile acestora? Şi nu e vorba despre un “ei” idealizat; a trebuit să moară Chavez pentru ca stînga eurocentristă să resimtă relevanţa globală a tranziţiei sale către “socialismul secolului XXI”. Un imaginar obişnuit să abordeze necunoscutul prin disecare şi obiectualizare, prin exotizarea şi rasializarea apriori a problemei, pusă din start în termeni de Celălalt, va pune întrebarea mereu în termeni de “ce fac EI?” Tocmai astfel de întrebări nu sînt suficient de politice şi nu duc niciodată la învăţăminte transformatoare. Iată cum poate fi politizată întrebarea însăşi: ce anume te face să te distanţezi politic tocmai în actul întrebării? Care e mişcarea de transformare colectivă în care te afli în prezent şi care sînt dimensiunile sale în lume? Care e transformarea colectivă în care ai vrea să fii? Cui îi răspunzi, rezistenţelor sau dominaţiei, şi căror rezistenţe anume? Unde eşti cînd gîndeşti politic? Unde situezi România şi Europa de Est, în relaţie cu Nordul Atlantic şi Sudul Global? Dacă vrei să înţelegi capitalismul, literatura marxistă occidentală nu e deloc suficientă; trebuie să vezi ce a făcut şi face în Sud ori să înveţi să asculţi voci “din” Sudul Global. Iar aceasta presupune un efort activ, o muncă intelectuală, fiindcă industriile culturale centrale din lumea capitalismului globalizat elimină, cenzurează şi falsifică vocile dizidente ale sudului. În istoria tranziţiei, noua clasă mijlocie şi intelectualii auto-colonizaţi au învăţat dintîi să uite ce e la est şi sud de România, apoi să urască şi să supună laolaltă prejudecăţilor occidentaliste mişcările antiglobalizare, filosofiile indigeniste şi socialismele latino-americane, fără să ştie nimic despre / de la acestea.
Şi bineînţeles că nu e vorba doar de România: decolonizarea Europei înseşi e un imperativ politico-teoretic în acest moment, iar Europa de Est are o poziţie unică şi chiar o responsabilitate în acest sens. Sau poate mă sfătuiţi să nu le mai tot explic asta occidentalilor şi vecinilor, fiindcă poate îşi vor pierde secularismul şi libertăţile sexuale sau vor renunţa din culpabilitate la ceai, cu zahăr cu tot? Deocamdată tot mai mulţi par să înţeleagă că nu e vorba de culpabilizare, ci de perceperea unei istorii negate şi crearea unei alte lumi. Decolonizarea Europei nu înseamnă nicidecum abandonarea Europei, ci dimpotrivă, mişcarea către articularea unei viziuni proprii alternative a Europei, contra-hegemonice, în care ierarhiile implicite şi explicite sînt contestate de pe poziţii asumate. La fel, “Sudul Global” nu e un “EI”: e un concept şi o viziune, nu doar o realitate geografică, care include grupuri din Nord care susţin de multă vreme alternative la modelul hegemonic de dezvoltare şi protestează împotriva inegalităţilor structurale şi a comercializării naturii şi oamenilor. De asemenea, desprinderea de eurocentrism în ştiinţă şi politică e un imperativ istoric, epocal, pentru ecologizarea şi democratizarea spaţiilor în care lucrăm, gîndim şi ne mişcăm. Să înţeleg însă că tocmai stînga independentă din România se teme, în acest context, de pierderea eurovalorilor? Asta în condiţiile în care, deşi la nivel intelectual stăm mai bine decît la cel al opţiunilor concrete din sfera politică formală, nu există nici măcar un singur departament universitar în toată ţara, din orice disciplină a cunoaşterii, care să susţină programatic măcar teoria critică, ori care să nu fie un port-drapel al eurocentrismului sau a superiorităţii epistemice occidentale? (Aştept cu înfrigurare să fiu contrazis cu exemple – şi ca oportuniştii să aplice în viitorul imediat la granturi pe noua “nişă neacoperită”).
Deocamdată, dincolo de mişcările stîngii, singura alternativă a marilor puteri la Europa austerităţii o putem recunoaşte din proiectele de politici rasiste care au reîmpînzit fostele ţări coloniale ale Europei, Anglia, Olanda, Franţa, Germania, Italia: o Europă tradiţională a etnocentrismelor reîntărite, a unor forme de capitalism rhenanian care rezervă unor categorii sociale restrînse zone de privilegiu în afara pieţei marilor prădători, a cetăţeniei de tipul 1800 (a plătitorilor albi de taxe), a ostilităţii faţă de imigrant acompaniată de portiţe discret întredeschise pentru muncitorii şi îngrijitoarele ieftine, a bugetelor mărite pentru FRONTEX, a campaniilor violente în Africa, a politicilor de îndatorare a statelor periferice şi de recuperare forţată a datoriilor pe costul populaţiei, a campaniilor locale de descurajare a “bulgarilor şi românilor” (precum în Anglia), şi, ultimul punct pe listă, cu voia d-voastră, a programelor de selecţie, colecţionare şi premiere în vest a culturii estice. Nici o Românie naţionalistă, nici una mai europenistă ca europenii nu vor avea puterea să schimbe ceva în această Europă; la nivelul statului, posibilităţile de acţiune se vor reduce mereu la reglarea unei balanţe cît de cît echilibrată a importurilor şi exporturilor, în contextul general al îndatorării sistemice; la nivel personal, orizontul speranţei va fi inevitabil îngustat de condiţia periferică, iar cheia succesului va depinde de îmbrăcarea şi asimilarea măştilor europene.
Mai merită precizat că nu doar “radicalii” înţeleg necesitatea desprinderii de eurocentrism. Alegerea unui iezuit sud-american în fruntea Bisericii Catolice e un semnal puternic că această instituţie de lungă durată înţelege foarte bine necesitatea dezoccidentalizării, chiar dacă dintr-o perspectivă conservatoare. Şi credeţi că Germania, prin politicile paralele de apropiere de Rusia, şi campania activă de relaţii cu ţările BRIC, Turcia şi Europa de Est, reprezintă unilateral “vectorul european”? La fel, mai toate marile organizaţii internaţionale din “development” se află într-un proces de regîndire a paradigmei în care au funcţionat mai bine de patruzeci de ani; asta nu înseamnă neapărat că se îndreaptă într-o direcţie mai bună pentru cei pe care îi ating. Mai toate marile instituţii occidentale sau occidentaliste cooptează în prezent voci ale stîngii şi/sau voci ale alternativelor (se “deschid democratic”), însă asta nu înseamnă că micile victorii interne vor schimba substanţial deciziile finale ori cadrul general al politicilor. Dezoccidentalizarea are multe feţe, iar lipsa de viziune în astfel de timpuri ale marilor schimbări nu are nici o scuză.
II. Forumul Social Mondial, Europa de Est şi Sudul Global: o propunere
Mircea Dinescu a avut parţial dreptate: după 1989, cel puţin două puteri supraumane şi-au întors faţa către Europa de Est: capitalismul şi colonialitatea. Or, dacă alegem să vedem doar jumătate din realitate, poate fi loc de niţică emancipare, însă ioc eliberare. Iar după succesul, cît de temporar, al mişcărilor populare din ianuarie 2012, perspectivele critice de reconstrucţie social-politică nu ar trebui să îşi propună nimic mai puţin decît revendicarea demnităţii omului de rînd prin schimbarea sistemică radicală.
Schimbarea nu poate avea însă loc într-un vid, ori pornind de la o idee de Revoluţie. Pentru sesizarea diferenţei între opţiuni sistemice e necesară lărgirea practică a orizontului politic, în primul rînd dincolo de eurocentrism. Iniţiative de internaţionalizare regională ca Forumul Social Balcanic şi LeftEast sînt acţiuni concrete în această direcţie, şi totodată dovezi ale unui suflu critic comun.
Din 2001 încoace, Forumul Social Mondial a fost una din cele mai bogate surse de alternative democratice la capitalism şi dezvoltarea occidentală, provenite în marea majoritate din mişcări sociale ale Sudului Global – cărora li s-au alăturat pe rînd mişcările antiglobalizare, anti-Davos, anti-G8, Indignados sau Occupy, adică cele care ocupă în mod disproporţionat imaginarul anticapitalist actual, dar şi, treptat, mari ONGuri, fundaţii partinice sau sindicate internaţionale interesate să-şi facă simţită prezenţa pe această nouă tribună. În România, principiile FSM au fost adoptate de Forumul Social Român, mediat din 2005 de liderul sindical Petre Damo. Pe larg despre FSM, problemele şi potenţialul său actual într-un alt material, însă deocamdată aş sublinia că, în vremurile cele mai triumfătoare ale principiului neoliberal TINA (Nu Există Nici o Alternativă), cel mai la îndemînă contra-exemplu pe care îl puteam da mereu era Forumul Social Mondial, care aduna ediţie după ediţie, sub egida “o altă lume e posibilă”, nu doar mii de rezistenţe anticapitaliste, care proliferau cu încăpăţînare în toată lumea, ci şi printre cele mai inovatoare dezbateri teoretice şi iniţiative practice de democraţie radicală şi dezvoltare alternativă – inclusiv economii diferite. De la începuturile sale în 2001, FSM a inspirat sau a dat naştere multor forumuri regionale şi tematice, multor campanii, iniţiative şi acţiuni care îl fac, în ciuda reducerii sale la tăcere în industria culturală, un actor major al societăţii civile globale. Bineînţeles, nu toate sînt “istorii de succes”, nu toate sînt “relevante” şi nu toate sînt “anticapitaliste”, iar în prezent FSM se află sub presiuni intense de cooptare de marile ONGuri occidentale şi cîteva faţade guvernamentale – însă, la nivelul de jos, FSM rămîne deopotrivă o acţiune în sine şi un spaţiu deschis în care mişcările populare şi societatea civilă au şansa să înveţe democratic, să acumuleze putere politică şi să organizeze lupte sociale. Sigur că însăşi Fundaţia Ebert a fost prezentă, de pildă, însă să fim sinceri: oricîte pungi şi pixuri frumos inscripţionate nu ar distribui, ea are prea puţin în comun cu viziunile şi speranţele legate de FSM, şi probabil nu va fi niciodată decît un elefant în pseudo-magazinul de porţelanuri FSM.
Participarea tuturor formelor de rezistenţă e însă binevenită, fiindcă nu există o singură Alternativă la capitalism decît pentru un imaginar dominat fie de hegemonia capitalismului însuşi, fie de o abstracţie a ipotezei comuniste; după cum sublinia Anibal Quijano, în realitatea istorică, “totalitatea” capitalismului nu va dispărea complet, pentru a fi înlocuită de un echivalent. Deocamdată, chiar presupunînd cu Wallerstein că sistemul-lume al capitalismului e în proces de destrămare, nimic nu garantează o schimbare în decursul vieţii noastre sau un viitor mai bun – şi cu atît mai puţin reafirmarea deschisă a imperialismului şi subimperialismului din ultimii ani. În lumea reală există însă un spaţiu transnaţional concret şi dinamic al rezistenţelor şi alternativelor a căror cunoaştere reciprocă şi alianţe au fără îndoială potenţialul de a schimba raporturi istorice de putere. În siajul reuniunilor de la Porto Alegre, Mumbai, Bamako, Caracas, Karachi, Nairobi, Belém şi Dakar, mişcările sociale prezente la Tunis au creat un spaţiu politic unic bazat pe revendicarea demnităţii marii majorităţi a umanităţii, în care lupta nu e îndreptată doar împotriva capitalismului sau neoliberalismului, ci mai mult, în care modernitatea însăşi ajunge să fie contestată din perspectiva unor rezistenţe şi alternative istorice. “Nu am rămas decît cu demnitatea” e mesajul auzit din multiple direcţii, care solicită nimic mai puţin decît o transformare civilizaţională.
În ciuda haosului inevitabil a peste 2000 de activităţi concentrate într-o săptămînă, partea cea mai vie şi inovatoare a Forumului Social Mondial rămîn activităţile auto-organizate ale mişcărilor sociale din toată lumea, care au reunit peste 30.000 participanţi străini şi în jur de 80.000 participanţi locali, şi întîlnirile şi alianţele spontane pe care doar spaţiul deschis al FSM le face posibile. În aceste întîlniri accentul e pus – mai degrabă decît pe idealul pe termen lung – pe situarea comună în interiorul transformărilor colective reale şi a multiplelor opresiuni, dincolo de frontiere, pe planificarea acţiunilor de apărare pe termen scurt şi stabilirea unor obiective tangibile, alianţe şi teme comune pe termen mediu. De pildă, spaţiul deschis pentru probleme legate de climă şi războiul pentru resurse naturale a atras permanent participanţi; la fel, mişcările de rezistenţă agrară din Mali, Franţa, Chile şi Canada; aşijderea, acţiunile publice legate de proliferarea refugiaţilor, imigranţilor şi dispăruţilor în sud; solidaritatea transnaţională între mişcările revoluţionare şi rezistente din lumea arabă; ori în jurul mişcării senegaleze Y’en a marre şi a multor mişcări indigeniste din lumea întreagă; ori mişcările contra violenţelor împotriva femeii şi a rezistenţei contra megaproiectelor neoliberale. Să nu ne închipuim însă că FSM ar fi un loc politic sigur, scutit de presiunile resimţite de orice spaţiu politic internaţional: mari ONGişti francezi, germani şi brazilieni, militanţi englezi şi italieni, reprezentanţi scorţoşi ai nordului dar şi ai societăţii civile marocane s-au comportat cu aceeaşi aroganţă şi deconectare de mişcările sociale din sud ori de cele locale, tratînd participanţii ca pe o piaţă ori audienţă pasivă căreia îi trebuie înmînat mesajul lor unic. Am întîlnit şi europeni şi nord-americani anti-neoliberali care aşteptau ca “Forumul” să le ofere pe tavă contactul cu “Sudul” sau mai rău, cu “Africa”; or, şi în interiorul Forumului trebuie investite eforturi la nivelul practicii pentru a-ţi putea deschide orizontul, pentru a învăţa şi forma alianţe substanţiale.
Astfel, am avut o primă întîlnire extraordinară, în afara Forumului, dedicată exclusiv Revoluţiei tunisiene, de la care mai sînt multe de învăţat, la nivel teoretic şi organizatoric, în ciuda situaţiei actuale de cooptare şi canalizare din multiple direcţii. Apoi am participat, tot în afara Forumului, la lansarea ultimelor volume ale colecţiei Asking We Walk. The South as New Political Imaginary, editate în ultimii şapte ani de Corinne Kumar cu ajutorul colectivului feminist CIEDS din India, un adevărat monument, al cărui titlu de inspiraţie zapatistă reuneşte peste 120 autori în aproape 2300 pagini. Alături de Biljana Kašic şi organizatorii Forumului Social Balcanic, Sreçko Horvat şi Igor Sticks, sînt foarte bucuros că am luat parte cu vocile noastre asumat est-europene la această reuniune bogată de viziuni alternative ale lumii, dinspre Sudul Global, care constituie, pentru mine, una dintre contribuţiile intelectuale majore ale timpului nostru. Despre alte activităţi altădată, separat despre Curtea Mondială a Femeilor; aş vrea să închei însă cu cîteva cuvinte despre Europa de Est şi Sudul Global.
Pentru a combina teoria în cu practica, am organizat cu ajutorul prietenilor tunisieni şi indieni o reuniune în cadrul Forumului Social Mondial pe tema raporturilor între Europa de Est şi Sudul Global. Şi nu a fost singura iniţiativă de acest gen: o altă mişcare a făcut în mod independent apel la refacerea alianţelor între est-europeni şi africani, în sensul refacerii tradiţiei istorice a non-alinierii (NAM), revendicată azi puternic în regiunea noastră mai ales din direcţia fostei Yugoslavii. Premisa comună celor două iniţiative e că tranziţia postcomunistă a reînscris Europa de Est în poziţia de semi-periferie dependentă a capitalismului global; aş adăuga că explozia recentă a mişcărilor populare de protest din Europa de Est, din Slovenia şi Croaţia în Ungaria, România şi Bulgaria, fără precedent după căderea fostului bloc socialist, şi aflată în coincidenţă istorică cu revoluţiile din nordul Africii, pare a fi semnul epuizării promisiunii capitalist-civilizaţionale a occidentului şi Europei după 1989. Or, pentru a nu rămîne blocaţi la nivelul proiecţiilor sau lamentărilor într-o internaţională a problemelor, e nevoie de paşi activi, de jos în sus, pentru deschiderea opţiunilor dincolo de eurocentrism şi modelul dezvoltării îndatorate. Identitatea regională a “fostei Europe de Est” poate fi revendicată ca resursă contra dubletului etnocentrism-europenism, iar dacă Europa Globală şi Occidentul însuşi şi-au reproiectat după 1989 “maturitatea” în “tinerele democraţii postcomuniste”, redeschiderea opţiunilor Europei de Est, inclusiv prin asocieri autonome cu Sudul Global, poate avea consecinţe majore deopotrivă asupra tranziţiei globale şi a mişcărilor sociale locale. Au răspuns cu interes la această viziune participanţi din Croaţia, Cehia, Ucraina, Polonia, Austria, Italia, India, Malaezia, Vietnam, Mozambic, Tunisia, Siria, Mexic şi Statele Unite. Participanţii din fostul bloc socialist, majoritatea cu experienţă personală de imigranţi, şi-au împărtăşit experienţele nefaste ale capitalismului post-1989, la nivel sistemic şi personal, deschizînd o istorie şi o lume necunoscută pentru majoritatea celorlalţi; am găsit imediat empatie, puncte comune din experienţa participanţilor din Sudul Global şi multe direcţii de colaborare, între care alianţe inter-imigranţi, metodologii ale rezistenţei împotriva privatizării şi a exploatării nelimitate a resurselor naturale, economii ale solidarităţii şi experienţe de justiţie populară, ori dezvoltare din paradigme economice diferite de cea neoclasică; nu am discutat deloc despre clasa mijlocie şi clasa populară. Immanuel Wallerstein, prezent la adunare, a căzut de acord asupra importanţei conceptului de Europa de Est ca forţă geopolitică şi diferenţă contra-hegemonică, sugerînd apoi oportunitatea istorică a dezvoltării unor structuri politice sau instituţionale la nivel regional. E clar că discuţia şi iniţiativele de internaţionalizare regională şi globală trebuie să continue, iar toţi cei interesaţi ar face bine să participe, inclusiv prin intermediul platformei LeftEast şi a Forumului Social Balcanic. E un început promiţător, e mult de lucru într-o lume violentă, în care ceea ce e uşor e vînzarea pe bani, şi căderea în depresii şi blazare. Împotriva căderii în cinism dar şi a idealismului abstract, poate merită de meditat pornind de la o vorbă şugubeaţă a lui Che Guevara: condiţiile necesare unei revoluţii sînt întotdeauna deja coapte.