O chestiune de metodă despre: „ce laşi în urma ta”

Nu despre Margaret Thatcher vreau să vorbesc, mai ales acum, la trecerea ei în nefiinţă. Odihnească-se în pace. Ci despre modul în care discursurile oficiale, ceea ce înseamnă inclusiv din media, abordează politica.

Domnul Moise Guran, jurnalist talentat şi care transmite mesajul liberal (de fapt, neo-liberal[1]) împănat charismatic cu elemente de liberalism civic utopic, spunea, ieri seară în emisiunea sa permanentă dedicată problemelor economice, că fosta prim-ministru a Marii Britanii (1979-1990) a făcut bine că a introdus accelerat neo-liberalismul în această ţară (reducerea taxării şi impozitării bogaţilor[2], creşterea TVA şi privatizarea serviciilor publice[3]) pentru că, iată, deşi un timp şomajul a crescut iar PIB a scăzut, astăzi, deci la mai mulţi ani după acele măsuri, în principiu totul e bine, şomajul a scăzut, PIB a crescut: deci economia nu trebuie judecată pripit, pe perioade mici de timp, ci à la longue, căci „aşa merge ea”.

În această perspectivă, politica tip Margaret Thatcher ar fi adus lucruri bune pentru ţara domniei sale.

Oare? Dar aici nu vreau să contrapun preţul pe care oamenii obişnuiţi – atenţie, nu cerşetori, nu infractori, nu leneşi şi fără căpătâi[4] – trebuie să îl plătească pentru ca PIB-ul, adică, în fond, câştigul capitalului, să crească. Chiar ieri a fost dată ştirea că în România de acum înainte nici măcar tratamentul dentar al copiilor nu va mai fi gratuit, adulţii trebuind să plătească şi până astăzi: ceea ce înseamnă mult peste „cadoul” sau plicul cu bani dat înainte, pe vremea când îngrijirea sănătăţii era gratuită. Şi pentru că am amintit tratamentul stomatologic, să reţinem şi că în Marea Britanie – în urma mult mai slabei privatizări a sănătăţii decât în România pentru că, deh, Marea Britanie e ţară Centru, esenţială pentru prezervarea sistemului capitalist, Estul,  deşi mai aproape decât Africa, este o simplă sursă de tot ce se poate stoarce – a avut loc un dublu proces: oamenilor le-a fost din ce în ce mai greu să intre în cota de asistenţă medicală gratuită şi, în acelaşi timp, costul serviciilor medicale a fost atât de mare faţă de venituri încât a avut loc un avântat turism medical din Marea Britanie aiurea[5].

Scăderea nivelului şi calităţii vieţii şi în capitalismul dezvoltat, în pofida tuturor descoperirilor ce îmbunătăţesc şi prelungesc viaţa, este rezultatul  atacului asupra caracterului social al statului. Acest preţ nu înseamnă ceva abstract, nişte simple pierderi care se pun în balanţă cu câştigurile, ci suferinţe umane ireversibile, irosiri de vieţi şi moarte înainte de vreme. Trebuie ele să plătească „mai binele” viitor? „Well, să lăsăm glosările pe teme de etică”, ar spune vocile politicii oficiale, deranjate de deturnările rău-intenţionate de la măreţia privirii de ansamblu asupra mersului ţării şi al lumii la vulgare şi mici focalizări pe anonime sorţi fără număr. „Are vreun rost să amestecăm părerile despre morală cu marile probleme ale strategiei politice? Nu reprezintă aceste probleme ceva infinit superior, ceva ‘de alt ordin’ decât cel al vieţii obişnuite?”

Paradoxal, nu. Teza pe care o propun este că prezenţa punctului de vedere al moralei  în construcţiile politice nu este o dovadă plângăreaţă a slăbiciunii actorilor ci, dimpotrivă, că reflectă o maximă înţelegere a mecanismelor sociale ale modernităţii.

Într-adevăr, mult timp în istoria bazată pe dominaţie, 1) conducătorii au urmărit exclusiv şi conştient mai binele categoriilor conducătoare din care făceau parte şi le reprezentau; iar aceste urmări erau vizate pe termen mai lung pentru ţară numai în măsura în care interesele pe termen scurt ale categoriilor conducătoare erau îndeplinite. În acelaşi timp, 2) conducătorii aveau mereu în vedere cadrul restrâns al comunităţii din care făceau parte şi în care acţionau: preţul plătit de lumea dinafara acestui cadru nu era luat în seamă.

Dar constituirea modernităţii, a primului sistem mondial, a zdruncinat cumva această logică. Tocmai pentru că propăşirea ţării pe termen mai lung era/este legată de lumea din afară, iar această lume era/este mai puţin controlabilă decât ţara, 1′) ar fi trebuit ca interesele ţării să fie puse de către conducători mai presus de interesele categoriilor conducătoare; de exemplu, dacă legile date reduceau impozitele şi taxele bogaţilor, era limpede că problemele sociale din ţară nu puteau decât să crească; puteai să nu vezi pierderile – din propria ta ţară – care au plătit exuberanţa capitalului englez etc.?

Iar interdependenţa adusă de modernitate a însemnat şi 2′) răspunsul părţii periferice a lumii la dominaţia Centrului; mai mult şi concret, transnaţionalizarea capitalului şi delocalizarea industriilor de prin anii 70 încoace au dus la dezvoltarea periferiilor ca puteri economice concrete. Puteai să nu ţii seama de consecinţele proceselor de mai sus? Nu puteai, decât dacă nu vedeai decât interesele pe termen scurt ale „elitei” conducătoare. Ca urmare, nu trebuia mai degrabă să reduci câştigurile fulminante ale acesteia pentru ca ţara însăşi să nu experimenteze probleme sociale pe care credea că le-a depăşit? Adică nu trebuia să te gândeşti că ţara nu poate rezista în relaţiile economice mondiale bazându-se în principal pe serviciile financiar-bancare?

Nu trebuia şi nu putea. Evoluţia dintr-o ţară nu este determinată doar de doamne şi domni „de fier” de acolo, ci de logica, mondială, a capitalului. Distrugerea statului social, transnaţionalizarea şi financiarizarea capitalismului au fost consecinţa inerentă a mecanismului capitalist al profitului privat, exploatării şi concurenţei. Aşa că nume mai cunoscute – ca Margaret Thatcher în Marea Britanie sau Ronald Reagan şi preşedinţii Bush în Statele Unite – sau mai puţin cunoscute nu au făcut decât să pună în aplicare această logică mondială.

Dar, dacă din aceste două puncte de vedere, conducătorii pot fi „absolviţi”, ei nu mai pot ieşi de sub incidenţa vinii de a nu fi (fost) competenţi. Da, căci este vorba şi de punctul de vedere 3): faptul că sistemul economic întâmpină crize, iar datoria celor care le gestionează este nu doar să le facă mai puţin dureroase pentru populaţie – ceea ce nici doamna Thatcher şi nici vreun lider din lumea capitalistă de astăzi nu au făcut-o şi nu o fac – ci, cumva mai ales, să înţeleagă cauzele şi consecinţele lor. Or, educaţi în clişeele liberale, nici liderii de acum 30 de ani şi nici cei de astăzi nu înţeleg nici cauzele şi, mai ales, nici urmările. Urmarea cea mai evidentă a crizelor ca aceea de astăzi este reaşezarea lumii, adică apariţia şi întărirea noilor centre de putere economică. Rapid spus, aşa cum descoperirea Americii a mutat centrul economic al lumii europene din Mediterana pe coasta Atlanticului, aşa şi criza actuală evidenţiază mutarea centrului economic al lumii în Asia.

Este vorba, desigur, de economia capitalistă mondială. Mutarea centrului face ca, o dată mai mult, problemele din „vechiul” centru să se agraveze. Dar – şi aici apare chestiunea libertăţii individului, aici a individului politician, de a nu fi un simplu reprezentant al clasei sale, ci de a gândi autonom asupra premiselor şi concluziilor, pe termen scurt şi lung – nu ar fi trebuit ca un lider adevărat să vadă că economia Marii Britanii s-a tot aflat în criză severă din 1974[6] şi că, lăsând la o parte suferinţele produse propriului popor, crizele arată că lucrurile se vor schimba, pe termen lung desigur, deci trebuie pregătită o cât mai bună aterizare viitoare a ţării?

Din păcate pentru ei, economiştii capitalismului – şi liderii pe care îi educă şi cărora le furnizează preconcepţiile – nu se gândesc niciodată pe termen lung şi nu se gândesc niciodată la consecinţe uşor de imaginat. Sigur că ei nu se gândesc la oameni, ci la cifre despre randament, profit, câştiguri în putere. Dar ce e trist e că nu se gândesc nici la cauzele crizelor. Ele ar fi simple accidente determinate de fenomene subiective ca – nu doar astăzi – lăcomia bancherilor, panica investitorilor, greşeli în estimarea afacerilor[7]. Iar în ceea ce priveşte consecinţele, scapă cine poate, iar distrugerile nu sunt decât terenul pentru refacere, deci pentru noi afaceri. (Aceasta este, subliniez, profunda „distrugere creatoare” promovată de capitalism, şi nu simpla înlocuire a tehnicilor învechite). Iar în urmă, se decantează cei mai puternici.

Aşa că, în fond, criza nici nu este un lucru rău pentru aceşti economişti şi lideri. De aceea, nici nu e de mirare că ei nu au luat şi nu o iau în seamă cu semnificaţiile pe care le acordă oamenii obişnuiţi. Dar ei nu s-au gândit niciodată că marja de putere a ţărilor lor şi a capitalurilor lor se poate micşora. Şi au lucrat, desigur, pentru ca aşa ceva să nu se întâmple dar, deoarece au lucrat în logica sistemului, nu au putut preîntâmpina fenomenul.

Marea Britanie este o economie puternică – şi, atenţie,  aici fiinţează legea acumulărilor cantitative ce dau rezultate ce se tot adaugă la saltul calitativ de mare putere. Dar, şi Marea Britanie şi restul ţărilor sunt confruntate cu procesul obiectiv al creşterii concurenţei pe plan internaţional. Iar „ţările emergente”, mai ales BRICS, reprezintă concurenţi redutabili care, vorbind doar de mijloace economice, şi nu politice, nu mai pot fi înfrânţi. Singurele modalităţi de  contracarare a zdruncinării poziţiei Marii Britanii, Statelor Unite etc. de principale puteri economice au fost şi sunt mersul înainte – cu orice preţ uman – pe drumul transnaţionalizării, financiarizării şi reducerii „costului cu forţa de muncă” şi a cheltuielilor sociale.

Iar asta înseamnă  adâncirea ţărilor şi a populaţiilor lor în problemele sociale care au existat şi înainte[8]. Stări de război, diversiuni generatoare de conflicte. Toate aceste lucruri existau şi puteau să fie cunoscute: şi de către liderii de acum 30 de ani şi de cei de astăzi. Dar ei nu doar că au acceptat degringolada ţărilor şi suferinţele propriilor popoare, ci le-au socotit pur şi simplu fără importanţă.

De aceea, nu doar că liderii trebuie apreciaţi[9] după consecinţele reale ale acţiunilor lor, dar trebuie să apară şi o altă concluzie: orbirea teoretică a liderilor, reflectând fireşte ideologia dominaţiei de clasă, este şi mărturia ciuntirii lor ca fiinţe morale. A nu te gândi la viaţa reală a oamenilor, ci la propria putere, desigur în cadrul puterii propriei clase, denotă o castrare a eu-lui de fibra morală, singura care diferenţiază omul de animal. Căci mintea şi cuvântul, dacă nu sunt puse în slujba acestei fibre, devin simple mijloace animalice de supravieţuire.

Ce laşi în urmă? Este o întrebare pe care şi-o pun toţi oamenii. Dar beneficiarii relaţiilor de putere se pare că nu şi-o pun. Orbirea teoretică şi înşeuarea lor în cadrul reţelelor de putere, şi care le ia orice libertate adevărată, îi face să confunde scopurile şi să nu mai vadă apartenenţa lor la genul uman.

Margaret Thatcher a fost doar o reprezentantă a dominaţiei de clasă. Dacă nu ar fi fost astfel, ar fi fost schimbată, dacă ar mai fi ajuns vreodată să fie prim-ministru. Mai mult, ea nu putea să facă nimic diferit, din moment ce trendul capitalismului mondial era neo-liberal şi din moment ce centrele acestuia luptau pe viaţă şi pe moarte pentru a-şi păstra locul[10].  Apartenenţa şi caracterizarea liderului Margaret Thatcher sunt clare. Dar a omului Margaret Thatcher? Nu ea a lăsat în urmă o Britanie mai puternică: lupta întregului capital englez a dus la dezvoltarea City-ului etc. Nu îi e oare limpede oricărui om politic că este un reprezentant?

Dar atunci, îi este oare indiferent reprezentantul cui şi a ce este el sau ea?

Oare fibra morală se manifestă numai în viaţa privată? Evident că nu. Iar omul politic în mod deosebit trebuie să ştie că trebuie să dea curs fibrei morale în viaţa publică. De aceea, şi omul – înainte de a ajunge om politic – şi omul politic ulterior trebuie să aleagă: între a da curs, sau nu, fibrei morale în viaţa publică.

Este interesant că tocmai modernitatea, prin caracterul ei de sistem mondial, a fost societatea care a apropiat oamenii de ideea moralei publice obligatorii. Dar tot ea a demonstrat că apropierea trece prin asumarea poziţiilor sociale de clasă. Doar că unele asumări sunt cinice, folosind vălul cuvintelor pentru a nu-i vedea pe oameni. Şi  nu doar sfinţii şi eroii sunt cei care îi văd.