Mișcările studențești recente de la UBB Cluj și de la Facultatea de Istorie din București par a reitera poanta unui banc celebru: râdem, glumim, ne distrăm, dar în incintă.
Această impresie a fost dată nu doar de numărul mare de profesori care s-au grăbit să-i mângâie părintește pe cap pe studenți, să le înțeleagă puseurile de tinerețe rebelă, dar să-i invite totodată paternalist la reținere și moderație. Frustrarea vine din chiar acțiunile și dinamica studenților. Revendicările lor par a fi mai degrabă superficiale: spații de întâlnire permanente pentru discuții, transformarea unei parcări în loc de joacă, etc. Altfel spus, cereri formale de parcă principala problemă a universității de azi e că nu se dezbate mai mult sau că nu există suficiente locuri de văzut filme. Prin urmare, pare că fie nu e nimic substanțial de cerut, fie ceea ce se cere e atât de minimal încât o conducere universitară luminată și de bună credință ar rezolva problema imediat prin niște decizii administrative (în loc să cheme poliția).
La nivelul cererilor apare astfel o ambiguitate: pe de o parte, refuzul de a formula vreo cerință concretă, insistând doar pe deschiderea unui spațiu de dialog, a unei noi sfere în interiorul universității; pe de altă parte, formularea de cerințe foarte concrete: de la 6% din PIB pentru educație, la locuri speciale pentru studentele însărcinate. Aceste cerințe nu ar trebui respinse ca exprimând confuzia din capul studenților (critica conservatoare), ci ar trebui chestionat către cine sunt îndreptate acestea. Pe de o parte, pare că asistăm la începutul unei campanii de negociere cu autoritățile, pe de alta, pare că se prefigurează refuzul in toto al acestora. În urma acestei ambiguități, corpul profesoral și ierarhia universitară joacă rolul părinților la petrecerilor tinerești de apartament de acum câteva decenii: apar la început, se asigură că totul este în regulă, dau ultimele sfaturi, apoi se retrag în dormitor, lăsând sufrageria pe mâna tinerilor până spre dimineață.
Ceea ce sporește frustrarea nu este doar absența unor cereri sau mesaje clare și nici măcar absența unei atitudini ceva mai de stânga asumată în mod explicit măcar de o parte din studenți, ci faptul că lipsesc minime revendicări îndreptate împotriva consensului social actual. Astfel, nici nu se pune problema ca mesajele studenților să fie incorportate sau deturnate, în condițiile în care acestea nu contrazic cu nimic status quo-ul. Totul e cuminte, predictibil, civilizat, drept dovadă că, în afara câtorva excepții paranoice din presa locală ce au invocat spectrul anarhismului (mai ales la Cluj), nici nu există vreun fel de reacție socială adversă la ce fac studenții. Totul e rapid subsumat matricei democratice la liberă exprimare și protest, orizontul ultim în care aceste proteste se plasează și în care sunt receptate. Cine nu e de acord cu așa ceva! În plus, studenții par mai degrabă axați pe forma propriei participări decât pe conținutul și rolul social al acesteia: fetișizarea democrației participative, a consensului și a orizontalismului ce presupun o formă foarte problematică de ecumenism, în care toate pozițiile sunt principial valide.
Desigur, parte din problemă vine și din forma de organizare a protestelor: sit-in-ul și ocuparea fizică pe o anumită durată a unui amfiteatru sau a unei săli de curs. Însă aceste strategii au sens doar dacă reușesc să oprească cu adevărat fluxul normal al activităților universității, nu când devin un fel de rezervație curioasă în interiorul acesteia, în care își mai fac din când în când apariția profesori sau antreprenori politici ce nu mai sunt demult studenți, însă sunt dornici să devină rapid vocile protestului. Ridicolul a fost desigur atins în weekend, când la București au fost suspendate dezbaterile în vederea organizării unor ateliere de creație conduse de artistul Dan Perjovschi, care timp de 20 de ani de zile în revista 22 a participat la crearea consensului hegemonic de dreapta, responsabil inclusiv pentru privatizarea universităților reclamată de unii studenți de azi. Măcar de data asta a lipsit Petre Roman.
Ar trebui ridicată atunci întrebarea în ce fel de raport se află mișcarea studențească românească din acest moment cu alte mișcări studențești din alte părți. La prima vedere e imposibil de trecut cu vederea faptul destul de evident că ce se întâmplă acum este pur și simplu reluarea în periferie a unor evenimente și strategii similare din centrul global. Mai precis, repetarea mișcărilor de tip Occupy din SUA. Între timp acolo valul de entuziasm s-a dus, mișcarea s-a disipat, oamenii s-au întors pe la casele lor dezamăgiți și unii cumva conștienți de limitele inerente ale acestui tip de mobilizare. Acum urmează faza cu adevărat ironică: despicarea firului în patru în mediul academic a ceea ce a fost Occupy – cum ar veni, semnul clar al incorporării acestei mișcări în chiar sistemul pe care trebuia să-l schimbe. Această tentație a existat însă de la început: studenții participanți la Occupy se luau pe ei drept obiect de studiu al propriilor proiecte academice, într-o formă de autoreflecție la limita obsesiei și megalomaniei.
În periferie, însă, filmul e în continuare în derulare. Și când zic asta mă refer la faptul foarte concret că multe din mobilizările studențești din regiune pornesc de la vizionarea unui film și mai puțin de la niște considerente strategice sau de la o bază socială concretă. Dacă existența rețelelor transnaționale poate fi salutată, rezerva față de această formulă mimetică, și la limită auto-colonizantă, trebuie de asemenea clar exprimată. Acest mimetism exprimă totodată caracterul încă foarte imperial al surselor de inspirație și al resurselor intelectuale locale și din regiune. Asta pentru că Occupy nu a fost singura formă de mobilizare studențească, și sigur nu cea mai de succes. Un contra-exemplu foarte la îndemână este mișcarea studențească din Chile, care a fost practic inseparabilă de o mișcare socială anti-sistem, în mare parte comunistă, angajând problemele globale ale societății. În mod similar, mișcarea studențească din Canada, cu precădere la Montreal, a combinat forme ale democrației directe cu resurse locale proprii (precum sindicatele și moșternirea socialistă a Quiet Revolution) pentru a urmări un scop foarte clar: refuzul măririi taxelor propuse de guvernul din Quebec. După luni de zile de grevă și manifestări de stradă studenții au câștigat, angajând între timp probleme sociale mai largi și atrăgând astfel de partea lor mare parte a societății. Mai aproape de casă, mișcările studențești din 2009-2010 din centrul și vestul Europei împotriva reformelor presupuse de procesul Bologna au generat manifestații la care au participat zeci de mii de oameni și chiar sit-in-uri, transmițând totodată un mesaj anti-capitalist foarte clar. Rămâne de investigat de ce mișcarea studențească românească a fost mai puțin conectată la acele proteste europene și mai mult sedusă de forma propusă de Occupy.
O situație similară pare a se dezvolta și la Budapesta. Începută ca o mișcare împotriva măsurilor guvernului de regândire a taxării și de privatizare a universității, mișcarea studenților pare a începe să angajeze treptat probleme sociale mai ample. Nici acolo contradicțiile nu lipsesc, mai ales cele dintre forma de organizare de tip Occupy și cerințele punctuale, însă, măcar datorită contextului generat de hegemonia FIDESZ pe fundalul prăbușirii consensului liberal post-1989, mișcarea studențească este inevitabil obligată să angajeze problemele sociale ca întreg.
Revenind la situația concretă din România și la mișcarea studențească de aici, cerințele par a fi unele legate de identitate, decât de politică per se. Studenții par a cere o cameră pentru ei înșiși și cam atât. Nu e puțin lucru, dar totodată nu e nimic surprinzător. Întreaga societate românească de azi este într-un amplu proces de abandonare a spațiului public ca atare, de renunțare la abordarea problemelor globale ale societății în ansamblu. Aceasta pare mai degrabă preocupată de conturarea unor spații private, retrase, ferite, cu reguli proprii. Confruntați cu restructurarea rapidă și dramatică, din temelii, a societății aflate sub asaltul măsurilor de austeritate (în fapt continuarea mai accentuată a politicilor de flexibilizare a muncii și reproducerii în favoarea capitalului și acumulării) tendința, cumva normală, este de abandon a spațiului public și a politicii globale emancipatoare și valorizare a zonelor private și individuale – familie și clan pentru cei de dreapta, comune și spații alternative pentru cei mai de stânga.
În România însă am mai trecut prin asta în anii 80, în timpul măsurilor de austeritate de atunci. Desigur, multe lucruri s-au schimbat, nu însă și tentația retragerii în privat, obsesia cu modelul vestic sau practica de a viziona filme aduse din străinătate. Mai mult decât atât, astăzi, modelul de tip anarhist de a imagina politica alternativă, cu toate punctele sale forte, nu poate acomoda de fapt grupuri mari de oameni. În esență, este o formă de manifestare ce privilegiază grupuri mici și destul de omogene, ceea ce în ultimă instanță explică și atracția pe care o exercită în condiții structurale foarte volatile și aproape opace. Ca și în anii 80 însă, limita funcțională a acestui model este poliția – adică întruchiparea foarte concretă a relațiilor sistemice dintre capital, stat și clasă.
Probabil că ar trebui început exact de la aceste relații sistemice în care universitatea însăși există și funcționează. Astfel, problema universității încetează a mai fi o problemă în sine (chiar dacă aceasta a putut funcționa în mare parte ca un spațiu alternativ în care relațiile sistemice au putut fi gândite și analizate și prin urmare ar merita o luptă aparte), ci apare drept ceea ce este: un releu de creare a forței de muncă educată (adică pe șleau, docilă și disciplinată) pentru exploatarea capitalistă, bazându-se concomitent pentru funcționarea sa pe aproprierea muncii neplătite efectuate deopotrivă de studenți și de profesori (articole academice, participări la conferințe, peer review, editări, etc.). Abia așa lupta pentru universitate poate deveni parte concretă a luptei de clasă, adică a luptei dintre muncă și capital, căpătând astfel valențe cu adevărat universale. Dacă nu vom reuși să legăm dezbaterile despre universitate cu cele despre muncă, mișcarile studențești și luptele pentru universitate nu vor rămâne decât apanajul unui life-style al unor oameni ce au avut măcar privilegiul de a ajunge studenți în primul rând.
Însă de aici lucrurile se complică. Unul dintre mesajele clare ale studenților de pretutindeni este acela că nu vor transformarea universității într-un simplu loc de pregătire a viitoare forței de muncă, un loc pragmatic în care doar se predau cunoștințe de bază cerute de angajatori, un loc, prin urmare, subordonat total intereselor de producție ale capitalului. O cerință foarte legitimă. În practică însă, lucrurile astăzi par a sta pe dos: de câteva decenii încoace problema universității e mai degrabă aceea că produce absolvenți care nu se mai integrează pe piața muncii, care nu au nici un fel de valoare pentru capital, care sunt efectiv redundanți producției imediat după absolvire. Cifrele astronomice ale șomajului din UE sunt mai ales printre absolvenții de studii universitare și post-universitare.
Altfel spus, universitatea pare că nu mai produce forță de muncă exploatabilă, cu toate măsurile neoliberale de eficientizare a acesteia, sau mai bine zis, chiar din cauza acestora. Singura formă de exploatare pare a fi acum în interiorul universității și în timpul studiilor: ca muncă de cercetare neplătită, prin predarea în regime part-time sau de seminar, prin scrierea de articole academice neremunerate, prin participarea la conferințe pe speze proprii și multe altele. Astfel, pare că în timpul studiilor e singura perioadă în care mare parte din studenți mai pot fi exploatați înainte să devină redundanți, iar locul lor să fie luat de generațiile următoare.
Desigur, aceste probleme depășesc cadrul imediat al discuției abstracte despre universitate, angajând relații sociale mult mai ample și mai concrete. Foarte pe scurt spus, criza universității nu este una sui generis, ci un simptom foarte specific al crizei de producție ce caracterizează capitalismul global actual. Creșterea taxelor de școlarizare este evident semnul externalizării costurilor de reproducere a forței de muncă către societate, dar totodată semnul foarte clar al faptului că nu doar fosta clasă muncitoare industrială a devenit astăzi redundantă în procesul de producție, dar și mare parte din meseriile clasei de mijloc, bazate pe dobândirea unei pregătiri universitare specifice. Capitalismul nu mai are nici un interes să integreze părți largi din societate în funcționarea sa, iar statul care timp de decenii, în cadrul welfare-ului european, a făcut liantul între muncă și capital este acum fie complet subordonat capitalului, fie prea slab pentru a juca vreun rol. Inevitabil, la rându-i, universitatea este subordonată căutării profitului precum orice corporație, externalizând costurile și exploatând muncitorii.
Această constatare ridică desigur problema mobilizării politice a studenților. Aici atingem un alt paradox. Pe de o parte nevoia de a deschide universitatea către toată lumea, fără taxe și fără criterii de admitere bazate pe clasă, rasă sau gen, pentru a asigura accesul egal la educație – să zicem varianta keynesiană. Pe de altă parte, nevoia de a schimba radical universitatea burgheză în forma sa clasică, prin introducerea managementului colectiv al studenților, prin co-interesarea lor în elaborarea programelor, prin participarea lor directă la decizii, șamd. În primul caz, universitatea este chemată să joace un rol mai activ și mai puternic în raport cu capitalul, în al doilea caz este chemată să se autodizolve și să lase locul deciziilor contingente, orizontaliste ale studenților, neinfuzate de vreo logică pre-existentă sau de vreo raționalitate superioară.
Nu e de mirare atunci că mișcările studențești pot părea ușor confuze sau fără o direcție clară. Cum ar veni, situația obiectivă este foarte complicată și, prin urmare, nu prezintă soluții imediate la îndemână pentru nimeni. De aceea, nu vreau să sugerez deloc că atitudinea față de aceste mișcări studențești trebuie să fie de critică demolatoare, ci de solidaritate mediată critic, tocmai ca parte a efortului colectiv de a da un răspuns politic situației în care ne aflăm azi cu toții, în diferite forme de exploatare și subordonare.
Cred că potențialul enorm al mișcărilor studențești din România acum constă în faptul că pot opera o breșă în consensul hegemonic actual, că pot deschide calea către repunerea problemelor generale, dincolo de interese particulare, și de articulare a unor ideologii și politici emancipatoare. Asta, desigur, presupune înțelegerea caracterului capitalist al lumii în care trăim și în care universitatea este inserată, care presupune forme de mobilizare politică în consecință. Adică presupune ieșirea hotărâtă și curajoasă din incintă. Să sperăm că acest potențial se va împlini.