Bugetul pe 2013 şi discuţiile adiacente cu FMI care-l afectează direct au fost înecate în dezbateri care mai de care mai inutile. Poţi uşor face un top al fumigenelor: vai, Băsescu e iar „jucător” (preşedintele e acum ţinut în perfuzii de putere pentru că e cel mai bun coagulant USL), vai, trebuie să schimbăm Consituţia (foarte posibil să nu se întîmple), vai trebuie să schimbăm judeţele cu regiuni (iarăşi, posibil să ne alegem doar cu încă o suprastructură în numele „descentralizării” cu tot cu mitologia ei). Şi, de ultima oră, cînd ne pregăteam să discutăm privatizarea posibil dezastruoasă a CFR Marfă, au apărut reacţii zdravene de la premier şi MAE în urma unor prostii spuse de un secretar de stat maghiar care n-ar fi meritat nici o ştire de două rînduri.
Nu mă adresez rentierilor de diverse tipuri, băieţilor şi fetelor care s-au trezit cu case de la RAPPS, ANL, la preţuri mult mai mici, doar pentru că s-au “descurcat”. Ei sînt burghezia României care acum mai primeşte un an de fericire de la guvernul Ponta. Mă adresez mai ales angajaţilor din privat sau bugetari care au picat în acel mijloc periculos în care cîştigă foarte puţin, muncesc mult, îşi cumpără toate drepturile scump şi, într-un final, mai sînt şi numiţi inadaptaţi la piaţă. Problema acestora din urmă e clasică: se mai şi cred “aleşi” – deci să moară ăia care n-au parte nici măcar de “privilegiul” lor. Puţină psihologie aşadar, cu un prim pas – recunoaşterea traumei.
Acum un an au ieşit în stradă oameni. Nu mulţi. Cu mesaje dispersate s-a spus. Deşi a fost destul de clară antiausteritatea enunţată variat – de la stoparea privatizărilor, la o regîndire a strategiilor de protecţie socială şi corectă redistribuire –, mulţi o pun pe seama unui whisfull thinking „stîngist”. Mie mi-e din ce în ce mai clar că un impuls ingenuu anti-Băsescu, dar şi anti-privatizare a ultimului bastion, urgenţele, a suferit apoi valuri de lovituri reacţionare din toate părţile: oengişti, conservatori şi neoliberali coloraţi cultural, revoluţionari cu patalama şi scutiri, monarhişti, antenişti3 etc.
Iată-ne acum la deplină spulberare a mesajelor de atunci. O putere venită pe acel val defilează retoric cu ceea ce-şi închipuie a fi stînga, iar apoi face tot ce nu trebuia să facă: accelerează privatizări, promovează politici de liberalizare agresivă şi gîndeşte salvarea din criză ca pe o explozie neoliberală cu o plasă imaginară de salvare socială. Media o acompaniază cu lamentaţii din galeria nu sîntem aşa de buni cu FMI deci merităm pedepsiţi. Am promis şi nu mai facem. Păi tocmai de aia s-a adunat atîta ură pentru Boc-Băsescu – că au executat cu supra de măsură linii ideologico-economice fără să-şi pună cele mai mici întrebări asupra efectelor.
Am citit propunerea de buget, argumentele, noile propuneri fiscale, am listat noile idei desprinse din discuţiile cu FMI sau din simple interviuri (Ponta, Nicolescu au lansat idei pe piaţă, unele deja respinse de FMI) şi am încercat să scot nişte linii principale greşite. Dracul e mereu mai negru pentru sărăcani, că aşa e tehnocratic. Nu ne putem plînge, Ponta ne avertizase: modelul său e Tony Blair.
De unde să luăm banii? Întrebări cu răspuns aproape inclus:
- De ce v-a fost frică să măriţi taxele pentru cei cu venituri mari? Vă jignesc inteligenţa dacă mai scriu răspunsul.
- De ce nu taxaţi marile proprietăţi – case sau terenuri? Am ajuns să restituim hectare de parcuri pentru că ne simţeam comunişti vinovaţi, dar nu sîntem în stare să taxăm pe măsură (despre cît de puţin impozităm proprietăţile aici)
- De ce nu avem în al 13-lea ceas o abordare strategică a ultimilor vînzări strategice? Pot să mă resemnez că nu aveţi alte soluţii. Dar, dacă tot vindeţi tot ce mai avem în energie, de ce nu aud despre un fond special doar pentru sănătate şi educaţie în care să se ducă TOŢI banii?
Săracii ajutaţi. S-a tot vorbit despre cum li se ia partea „săracilor” în acest nou ciclu guvernamental. Cum? Mai toate reformele propuse (nu doar ălea din gură) merg într-o singură direcţie: ajutor pentru POSIBILI investitori. Unele ajutoare sociale sînt anunţate doar ca să preia ceva din povara unor măsuri dure precum liberalizarea energiei – aici poezia e „greaua moştenire”. Evident, sînt înţelegeri vechi, dar, încă o dată, lumea nu iese în stradă pentru că vrea echilibru şi continuitate cu o politică la sînge de austeritate.
Nu primim împrumuturi ieftine dacă nu ne iubeşte FMI. Altă idee vehiculată intens. Singurul motiv pentru care stăm cu perfuzia FMI este nu doar pentru că am devenit dependenţi şi pentru că nu vrem să riscăm să clintim măcar cu un milimetru status quo-ul, ci pentru că nu ne mai crede nimeni capabili să facem ceva singuri. Mai are rost să denunţ cercul vicios?
Lărgirea bazei de impozitare. E unul dintre cele mai repetate sloganuri ale guvernului. E pusă în relaţie cu impozitarea veniturilor din agricultură. Economisul şef al BNR chiar propunea anul trecut să-i impoziteze drastic pe cei care fac agricultură de subzistenţă ca să-i împingă să vîndă pămîntul şi să obţinem astfel marea comasare. Guvernul Ponta e mai discret, vizează deocamdată fermierii cu mai mult de două hectare care vînd din produse. Aparent inocent, de fapt ipocrit: impozite serioase trebuie să plătescă Porumboiu sau Culiţă Tărîţă. În plus, ce vrem mai mare lărgire a bazei de impozitare decît TVA-ul mărit acum 2 ani – ăla a lovit în absolut toată lumea.
Cadrul. Celebra problema a creării locurilor de muncă pare să existe într-o singură ecuaţie: trebuie creat “cadrul” şi gata. De obicei, “cadrul” înseamnă măsuri pentru angajatori (le tăiem lor din CAS, de exemplu) şi drepturi minime pentru angajat.
Prostii istorice. Trecem prea uşor cu vederea prostiile făcute de Tăriceanu & Vosganian care au patronat practic perioada de „înflorire” din anii 2000 fără să încerce o minimă impozitarea a capitalului speculativ. Cu atît mai greu le e acum să se atingă de investitori, atîţia cîţi au mai rămas, asta pot să înţeleg. Iar Vosganian e iar în guvern şi deja vehiculează idei la fel de creţe ca în trecut.
Inegalităţi. Premierul venea cu o idee de impozitare a bugetarilor cu salariu mare. O idee greşită atîta timp cît îi priveşte doar pe bugetari – toţi sau niciunul, aşa se impozitează venitul mare. Se pare că vrea să profite de conflictul privat-bugetar, cînd ideea e că unii iau prea mulţi, alţii prea puţin. În România nu e taxat serios monopolul. Iar cei de la companiile de stat servesc tot timpul ideea “autonomiei”. Clienţii politici trebuie şi ei răsplătiţi cumva.
Taxa de 0,5%. Vor fi impozitate firmele care fac afaceri cu resurse cu 0,5% din cifra de afaceri. Ministrul de finanţe Chiţoiu ştia deja că totul va merge în facturile oricum mărite de liberalizare. Mai mult, în numai cîteva zile de la anunţ, cîteva companii private de distribuţie a electricităţii primiseră scutiri de 30 de milioane de euro (în zona de taxare a transportului electicităţii).
Manager privat. Din tîmpenia cu CEO-ii privaţi pentru companii de stat ştiţi ce s-a ales? Păi a rămas tot cine trebuie, iar statul a mai şi uns cîţiva “vînători de capete corporatiste” cu sute de mii de euro. Iar asta se întîmplă pentru că nu au sînge să spună simplu: am luat puterea, e a noastră, le-o dăm alor noştri şi răspundem de ce iese.
Cap de vită furajată. Preambulul oricărei privatizări dure este calculul “pe cap”. Aşa s-au inventat sumele pe cap de elev care au lovit dur educaţia. Aşa s-a întîmplat cu “reforma din sănătate”. Acum discutăm de datorie / cap de locuitor, la propunerea Guvernului Ponta.
Bănci. Noul cod de procedură civilă care ar fi transformat constatarea judecătorească a unei taxe abuzive în înlăturarea ei automată a fost amendat exact în acest punct. Mona Pivniceru, ministrul justiţiei, a şi precizat că la recomandarea FMI a fost amînat acest punct, pentru că nu există studiu de impact. Deci legea necesită un studiu de impact. Lobby-ul bancar a funcţionat rapid şi implacabil. Este un subiect care nu s-a discutat absolut deloc în campania electorală.
10 lei plata/internare. Veste venită după discuţiile cu FMI. Majoritatea au primit ştirea cu întrebarea de rentieri putred de bogaţi: atît? Păi e prea puţin, nici nu ajută sănătatea, ne şi încurcă. Dar nimeni nu se întreabă de ce apreciază FMI o astfel de măsură simbolică? Pentru că deschide poarta serviciilor medicale pe bani. Simplu. Mai avem o piaţă. În zece ani o să fie de zece ori mai scumpă internarea, asta după ce mai şi plătim asigurare medicală. O demonstrează mai bine Ciprian Domnişoru cu exemple din blocul estic.
Citostatice. O criză paralelă cu discuţiile buget-FMI, medicamentele pentru bolnavii de cancer. Există evident o lipsă de responsabilitate clară la nivel ministerial. Dar nimeni nu pare dispus să enunţe jocul cinic pînă la capăt. Care e esenţa? Păi am ajuns să urlăm cu toţii: daţi-ne medicamente, scumpe, cum or fi, numai distribuiţi-le. Aşteptăm companiile farmaceutice să ne „ajute” pe bani mai mulţi. Statul complice cu piaţa după ce tot statul se preface că o reglementează.
Noua Casă. Iarăşi fragila clasă de mijloc, practic un „precariat” aproape universal – adică posesoare de un apartament ceauşist pentru că au avut norocul să-i prindă 20-25 de ani sub dictator –, o ia în freză. Guvernul îi ajută pe speculatorii care după ce au umflat cît au putut bula imobiliară vor şi bail out – cu fraţii pesedişti Negoiţă în frunte.
Descentralizarea. Primarul sau şeful de consiliu judeţean, ei sînt cei mai protejaţi politicieni. Media locale nu au forţă să-i critice. Cele centrale nu au timp, chef sau sînt stimulate politic şi/sau financiar să n-o facă. La pachet cu forţa asta vine mitul descentralizării, la fel de puternic precum mitul privatizării. Descentralizarea funcţionează oricum în doi paşi: pe de o parte e forţa aleşilor locali de a cheltui bani clientelar, de cealaltă parte depinde de forţa fiecăruia de a şantaja centrul pentru „bani urgenţi”.
Adio, welfare. Restrîngerea drepturilor, a plasei sociale e oricum larg acceptată după cum nota foarte bine Andrei State, tendinţă de fier globalizată. Ce ne rămîne de făcut: rezistenţă anticapitalistă de cele mai multe ori demascînd falimentul latent ideilor de redresare. Nu e loc de nostalgii şi de pretenţii poetice. Atacul cel mai dur este cel cu armele lor.
Vestul cel rău. În ultimul an s-a întîmplat ceva, un soi de atitudine critică la adresa CE sau FMI sau UE în general. Analişti precum Ilie Şerbănescu s-au aşezat deja ferm pe poziţia „sîntem o colonie”. Pericolul acestor abordări stă în negarea internaţionalismului din întreaga problemă. E adevărat că avem o luptă de clasă transferată într-o luptă de clasă a naţiunilor, cu ţări-proletare şi ţări-înalt-burgheze. Dar reducţionismul agresiv nu face decît să arunce în aer discursul critic real la adresa vulnerabilizării celor, poate nu 99%, dar în orice caz a unei majorităţi.
Operaţiunea rate şi facturi. Comicăria „democratică” din parlament cu amendamentele care se desfăşoară zilele astea ne arată ceva ce ştim cu toţii: politicienii au ratat inclusiv şansa de a fi populişti. Există o ecuaţie simplă a ceea ce se poate chema „politica cetăţeanului de rînd”: rate şi facturi. E singura grijă imediată condimentată cu abuzuri care de care mai sofisticate politico-economic, de la comisioane aberante tolerate, la investiţii fictive care se opresc din factura consumatorilor. Cel mai bine rezumă situaţia ziaristul-afacerist-lobbyst Bogdan Chirieac:
„Într-o democraţie liberală oamenii de afaceri sprijină politicul şi politicul sprijină oamenii de afaceri care dau joburi la oameni.”
Destul de precis. Numai că ultima etapă e o ficţiune deja istorică prinsă pervers chiar în formularea „a da joburi”.
De la austeritatea-penitenţă la austeritatea de creştere. În loc de concluzie: bugetul guvernului Ponta e un nou buget de austeritate, putea fi foarte uşor formulat şi de un guvern Boc al N-şpelea. Scuza lor e că trebuie să plătească “greşelile trecutului”. Întîrzie scuza lor pentru şi mai hotărîta accelerare a cedării unor zone cheie din economie, prin natură monopoliste (de la energie, pînă la CFR Marfă). Am trecut de la austeritatea de penitenţă, la o austeritatea pentru o viitoare incertă creştere.