Sănătatea şi generaţia “banii mei”

Iulia Popovici
Iulia Popovici (n. 1979) este critic de teatru pentru săptămînalul Observator cultural, colaboratoare permanentă a portalului LiterNet. A ţinut conferinţe despre teatrul românesc la New York, Poznan, Varşovia, Viena, a coordonat ateliere de dramaturgie şi a fost editorul suplimentelor de dans ale Observatorului cultural. A publicat, de asemenea, în revistele man_in_fest, Vatra, Dilema Veche (România) şi Dialog (Polonia), precum şi în reviste din Franţa şi SUA. Din 2006, coordonează colecţia de teatru a editurii Cartea Românească. Este autoarea cărţii Un teatru la marginea drumului (Cartea Românească, 2008) şi a scris prefeţe, note introductive şi postfeţe pentru diverse piese de teatru. A alcătuit antologia de dramaturgie românească nouă, în traducere maghiară, Kortárs roman drámak, Editura Koinonia, Cluj (2008), o antologie de dramaturgie românească în traducere poloneză şi o alta, de dramaturgie contemporană poloneză în traducere românească. Acum lucreaza la a doua antologie de teatru polonez şi la propriul doctorat, face rapoarte internaţionale despre finanţarea culturală în România şi e o convinsa activistă socială part-time.

IuliaPopovici1Cum a ajuns în zona toaletelor discuția despre spitalele private care nu mai primesc bani de la Casa de Asigurări? Nu doar pentru că sîntem într-o fază a deprimării sociale în care oamenii acceptă liniștiți să li se ia drepturi fundamentale atîta vreme cît gestul e făcut cu grație, zîmbete și mulțumesc frumos. Generația oamenilor cu opinie care cîștigă peste medie (media de cca 1.500 lei/ 350 euro pe lună) și are o acută conștiință a „banilor mei“ reprezentînd contribuția de sănătate e în general la vîrsta la care face copii, iar părinții încă nu sînt pensionari – sau, oricum, sînt în putere. Spitalul privat e locul în care se naște frumos, spitalul de stat e ăla în care se moare, de foarte multe ori, din cauză că e inevitabil.

„Am dreptul să aleg“, se spune acum. Ai dreptul să alegi ce (altceva decît cearșafurile și toaletele, nu că aș disprețui curățenia)? Medicul care te trimite la privat, unde lucrează o a doua normă? Să naști în apă (e o maternitate privată care oferă așa ceva)?

Se vor găsi zece specialiști în sistemul medical care să-mi explice că „situația e mai complicată“. De fapt, situația e foarte simplă: principiul solidarității spune că fiecare varsă un procent egal și beneficiază la nevoie indiferent de cît a contribuit în termeni absoluți. E o investiție în Doamne-Doamne: mașinile nu dau doar peste oameni amărîți, accidentele de muncă nu-s numai pentru ăia cu salariul minim pe economie, cancerul, insuficiența pancreatică, insuficiența renală sau cardiacă nu sînt boli ale sărăciei și, în ciuda încrederii unora, de îmbătrînit, îmbătrînim cu toții. Iar leucemie nu fac numai copiii celor care au supărat-o pe zeița Bancă.

„Banii noștri“. Într-o țară în care sporturile naționale sînt munca la negru și concursurile de creativitate în ocolirea plății contribuțiilor. Patru milioane plătesc pentru 19. Restul sînt copii, pensionari sau proprietari de mașini de lux și deținători de contracte fictive. Țara lui tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte.

Ziariști care se agitau cu puțini ani în urmă împotriva reținerii asigurării de sănătate pe drepturile de autor, dar în nici un caz pentru toți banii pe contract de muncă, așa cum aveau dreptul, se revoltă acum că din economia făcută de la neplăți de taxe nu mai pot plăti suplimentar la spitalul privat. O doamnă care spune că a plătit 5.300 lei contribuții de sănătate pe doi ani („și ceva“) deplînge mizeriile din spitalul de stat. Mulți bani, banii mei. 220 lei pe lună, cum ar veni. O tomografie computerizată de aparat urinar cu secvență urografică cu substanță de contrast: 213 lei, decontabili de Medicover la Casa de Asigurări de Sănătate a Bucureștiului. Dar, nu-i așa?, cine are nevoie în viața asta de CT de aparat urinar? Două ecografii de abdomen superior (103 lei fiecare). Să investim „bănișorii noștri“ în tehnică medicală pentru privați și aia din spital să se degradeze, e în interesul tuturor, inclusiv al medicilor. Care la stat omoară oameni dacă nu primesc șpagă, iar în privat devin zîna zăpezilor care leagănă în brațe prunci fericiți. Iar malpraxisul? Malpraxisul nu există, e doar statul rău.

Pot să sifoneze toți banii din public spre privat cît timp nu sifonează veceul.

 

Autor

  • Iulia Popovici (n. 1979) este critic de teatru pentru săptămînalul Observator cultural, colaboratoare permanentă a portalului LiterNet. A ţinut conferinţe despre teatrul românesc la New York, Poznan, Varşovia, Viena, a coordonat ateliere de dramaturgie şi a fost editorul suplimentelor de dans ale Observatorului cultural. A publicat, de asemenea, în revistele man_in_fest, Vatra, Dilema Veche (România) şi Dialog (Polonia), precum şi în reviste din Franţa şi SUA. Din 2006, coordonează colecţia de teatru a editurii Cartea Românească. Este autoarea cărţii Un teatru la marginea drumului (Cartea Românească, 2008) şi a scris prefeţe, note introductive şi postfeţe pentru diverse piese de teatru. A alcătuit antologia de dramaturgie românească nouă, în traducere maghiară, Kortárs roman drámak, Editura Koinonia, Cluj (2008), o antologie de dramaturgie românească în traducere poloneză şi o alta, de dramaturgie contemporană poloneză în traducere românească. Acum lucreaza la a doua antologie de teatru polonez şi la propriul doctorat, face rapoarte internaţionale despre finanţarea culturală în România şi e o convinsa activistă socială part-time.

    View all posts

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole