Începem, aşa cum anunţam, publicarea unor capitole din cărţile nominalizate la Premiul CriticAtac pe 2012. Prima carte prezentată este Tranziţii discursive de Victor Rizescu, editura Corint
Pesemne că, la fel ca multe alte noțiuni, cea a „partizanatului“ poate îmbrățișa înțelesuri mai restrînse sau mai largi. De curînd, am avut ocazia să mă conving că preferințele mele se îndreaptă către o accepțiune mai cuprinzătoare a termenului, prin comparație cu cele privilegiate de alții. Am asistat cu inima strînsă cum, invitat să intervină la ceremonia de absolvire a unei promoții de studenți, cunoscutul politolog Vladimir Tismăneanu și-a presărat prelegerea cu referiri nu doar la propria biografie, dar și la realizările unei instituții pe care o conduce, a invocat în sprijinul propriilor spuse activitatea unor persoane ce-i împărtășesc afilierea politică și a recomandat proaspeților absolvenți, ca lectură de vacanță, cărți cu o orientare afină publicate într-o colecție pe care o coordonează. Nu pot îndepărta senzația neplăcută că eticheta momentului ar fi cerut mai multă discreție și echidistanță. S-ar putea obiecta, însă, că este vorba doar de o opțiune stilistică. Îmi este greu să apreciez dacă stilul respectiv s-a banalizat deja într-atît încît să nu mai deranjeze decît prea puțină lume.
A existat, totuși, o pledoarie a vorbitorului ce s-ar fi cuvenit evitată într-o asemenea ambianță, indiferent de felul cum înțelegem cerințele politeții: aceea că discursul de demascare a radicalismului ideologic și a întrupărilor sale totalitare din secolul al XX-lea – pe care îl profesează, în mijlocul unui cvasiconsens social asupra tezelor sale, cu o insistență ce nu se poate justifica decît prin ambiția de a-l monopoliza – trebuie trecut în patrimoniul dreptei politice, pe care, de asemenea, o promovează nedisimulat. În contextul mai larg al spațiului cultural românesc din ultimii ani, tentativa de a revendica valori ce țin de educația politologică elementară în folosul unei singure tabere, cristalizată treptat prin coagularea unor elemente de doctrină cu circulație universală în jurul unei platforme partinice locale, forțează nu numai ceremonialul, dar și normele obiectivității universitare. Pasiunea autodefinirii intelectuale în termenii opoziției dintre „stînga“ și „dreapta“ nu are, la noi, o vîrstă prea înaintată în orizontul epocii postcomuniste. De la o vreme însă, ea animă spiritele, face tot mai mulți prozeliți și dă naștere unor concepții ciudate. Mi-e teamă ca, printre multele idei încetățenite prin repetare abuzivă lipsită de reacții adecvate, să nu capete influență și aceea că nu poți fi antitotalitar decît în perimetrul instituțional desenat de palatul prezidențial, PDL, CADI, ISP și IICCMER, și în umbra demersurilor de „unificare“ și „reconstrucție a dreptei“ promovate de Valeriu Stoica, singur sau în colaborare, de prin 2008 încoace.
Nevoia unei clarificări mă îndeamnă ca, într-un spirit care îmi e propriu – deși, ce-i drept, cu întîrziere –, să mă refer cu predilecție, în cele ce urmează, la două volume colective apărute anul trecut. Primul, des invocat, dar prea puțin comentat, este Repere intelectuale ale dreptei românești, format din interviuri realizate de Cristian Pătrășconiu, serializat parțial în Revista 22 și devenit el însuși un reper al tendinței menționate mai sus. Celălalt a beneficiat de ample comentarii în revistaObservator cultural: e vorba despre Idolii forului, coordonat de Sorin Adam Matei și Mona Momescu. Așa cum se va vedea, alăturarea nu este motivată doar de faptul că articolul de față a debutat sub semnul unei discuții despre partizanat și echidistanță.
Virtutea politică în context
Remarcabili intelectuali, cei chestionați de Cristian Pătrășconiu – sub egida ISP și CADI – pentru a-și preciza apartenența la familia dreptei abordează, în comentariile lor, subiecte diverse. Proiectul colectiv la care participă vizează însă degajarea unor tendințe comune, și despre acestea va fi vorba în continuare. Doi dintre participanții la volum – Andrei Cornea și Lucian Boia – contestă utilitatea distincției dintre stînga și dreapta în spațiul postcomunismului și se îndoiesc că istoria recentă românească poate fi înțeleasă în baza ei. Ei își însușesc cu foarte mari rezerve o identitate de dreapta. Un altul, Gabriel Liiceanu, este aproape tot atît de rezervat, declarîndu-se totuși un partizan al dreptei măcar în virtutea istoriei personale. Ceilalți subscriu fără ezitări respectivei identități doctrinare, ale cărei contururi nu sînt specificate cu claritate decît în prefața lui Valeriu Stoica: este vorba despre o combinație de liberalism clasic, creștin-democrație și conservatorism. Cum e și firesc, cele trei filoane ideologice sînt dozate diferit în capitolele cărții. Cel liberal este accentuat de Alexandru George, Neagu Djuvara și Nicolae Manolescu. Cel creștin-democrat răzbate de cîteva ori din paginile semnate de Virgil Nemoianu și Vladimir Tismăneanu, construite, totuși, mai ales în jurul axei conservatoare. Tot rezonanța conservatorismului este mai puternică și în intervențiile lui Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și Horia-Roman Patapievici, ea imprimînd nota dominantă întregii întreprinderi. Cele două principale pledoarii ce se desprind din lectura întregii cărți decurg, în bună măsură, din această ultimă opțiune. Există, mai întîi, ideea că dreapta a fost forța principală a schimbării politice și a dinamicii ideologice pe parcursul ultimelor două secole de istorie europeană și mondială.
În aceeași viziune, stînga ar fi avut un statut secundar, ea ar fi acționat ca un factor de ajustare a proiectelor și proceselor inițiate în cealaltă parte a spectrului ideologic. Ni se mai spune apoi că stînga ar fi funciar predispusă la derapaje radicale și totalitare, în vreme ce principiile fondatoare ale dreptei sînt o garanție de moderație constructivă și promovare a individualismului, într-un spirit de respect al demnității umane. Experiența comunismului este invocată, desigur, în sprijinul acestor vederi, iar cîteva figuri istorice românești, ce pot fi omologate ca antecesori ai proaspetei sinteze de liberal-conservatorism și creștin-democrație elaborată sub eticheta doctrinei populare europene, sînt revendicate de autori, în mod frecvent, în spiritul continuității istorice. Tocmai această încercare de înrădăcinare retrospectivă a tezelor menționate mai sus în trecutul ideologic al României – și, implicit, al regiunii din care ea face parte – provoacă cele mai acute îndoieli în legătură cu valabilitatea lor.
Cei obișnuiți să deslușească originile totalitarismului sovietic în lumina lecturilor istorice liberal-conservatoare – de felul celei a lui Alain Besançon, mai cunoscut, la noi, decît alți slujitori ai domeniului – pot afla cu mirare că autorități încă și mai bine consolidate ale subiectului oferă evaluări foarte diferite ale întorsăturilor vieții intelectuale rusești ce au condus la victoria leninismului în 1917. Ele afirmă, astfel, că dinamica ideologică a Rusiei prerevoluționare a suferit de pe urma unei derive conservatoare a liberalismului local incipient. Așa cum spune undeva Andrzej Walicki, după eșecul revoltei decembriste din 1825, „în gîndirea politică rusească liberalismul a încetat să mai fie revoluționar, tot astfel cum revoluționarii au început să întoarcă spatele moștenirii liberale a Occidentului“. Pentru a nu exista nici un dubiu, remarca citată deplînge abandonarea orientării democratice, a propensiunii radicale și a temperamentului revoluționar de către tradiția liberală rusească: odată ce liberalismul s-a contopit în învăluitoarea cultură conservatoare a marelui imperiu, patosul populist a fost captat de varietăți ale gîndirii politice în mod principial ostile legalismului liberal – respins ca formalism burghez –, care au creat un fundal intelectual pentru impunerea totalitară a libertății înțelese ca recuperare a esenței umane alienate. Nu este vorba, nici pe departe, despre o poziție singulară: deși mai apropiat decît Walicki de opțiunea filozofică a lui Besançon, Richard Pipes este mult mai categoric în a atribui culturii politice rusești descrise de el sub eticheta – foarte generică – a „conservatorismului“ rolul de principal factor favorizant al gestației totalitare.
Un asemenea mod de a vedea lucrurile își găsește nenumărate puncte de sprijin printre perspectivele istorice menite să raporteze succesiunea ideilor politice din Europa de Est la evoluția de lungă durată a formelor sociale. Dacă există o teză aproape unanim acceptată de reprezentanții influenți ai genului – dintre care se detașează un important contingent maghiar situat în descendența lui Oskar Jaszi și István Bibó, incluzîndu-l și pe neoweberianul Andrew Janos, cu simpatii politice liberal-conservatoare –, ea se referă la efectul inhibitor pe care l-au avut asupra tendințelor inovatoare din sfera ideologică, menite să sus-țină inițiative reformatoare, structurile de profunzime ale societăților și statelor din regiune. Suferind de pe urma feudalizării progresive în epoca modernității timpurii – pe fundalul unor începuturi medievale desfășurate în tiparul patrimonialismului sau al unor versiuni amputate ale feudalismului occidental –, acestea au favorizat stagnarea, au descurajat reformismul luminat și, foarte adesea, au împins partidele schimbării spre radicalism conspiraționist animat de fervoare revoluționară. Conservatorismele locului, cărora li s-au adăugat, treptat, diverse versiuni de liberalism autoritar, oligarhic și intervenționist, au participat din plin la această îndelungată istorie a temporizării ce a nutrit pasiunea negației politice absolute. Ideea simplă și înșelătoare după care, pretutindeni și dintotdeauna, înțelepciunea dreptei a fost binevenită pentru a contracara politica entuziasmului – promovată cu precădere de partizanii stîngii și pasibilă de derive totalitare – nu încetează să ne sune credibil, în umbra comunismului și la multă vreme după prăbușirea sa. Cum am mai descris repetarea prea frecventă a acestei idei ca pe manifestarea unei mode pernicioase, mă aflu oricum în culpă față de filozofia politică fundamentală a volumuluiRepere intelectuale ale dreptei românești. În mod previzibil, îi găsim aici alăturați, sporadic, dar grăitor, pe Edmund Burke și pe Petrache Carp, pe Michael Oakeshott și pe Alecu Marghiloman, ca tot atîția teoreticieni ai politicii virtuoase, ce procedează „englezește evoluționar, nu franțuzește revoluționar“ (desigur, fără ca faimosul, dar și amuzantul dicton al lui Maiorescu să fie citat). O judecată atentă la particularitățile contextului – ce se impune foarte greu însă, în context postcomunist – ne arată că, în această parte a lumii, auto ritarismul și regimurile totalitare au capitalizat inerția socială – la a cărei instituire a contribuit din plin și retorica antirevoluționară –, iar genealogia politicii antitotalitare trebuie să acorde titluri de glorie mai ales vizionarilor „de stînga“ ai schimbării. În plus, frenezia revoluționară născută între granițele românești a luat chipul fascismului, în vreme ce comunismul s-a împămîntenit prin rutina supunerii clientelare.
Străbătută de un crez conservator elementar, seria de interviuri-medalion este publicată într-o colecție ce își propune să îi familiarizeze pe cititori cu „tradiția libertății“ și cu „doctrina liberalismului clasic“. Nu întîmplător, ci în virtutea unei strategii de revendicare a principiilor liberale în beneficiul ex-clusiv al dreptei. Este vorba, din nou, de o tendință aflată în răspărul unei mari părți a teoretizărilor din domeniu, produse în Occident sau mai aproape de noi. Să ne gîndim doar la felul cum, în cartea sa publicată în 1995, sociologul Jerzy Szacki – istoric al sociologiei mondiale și totodată istoric al ideilor politice est-europene în cheie sociologică – medita asupra perspectivelor de revigorare a „liberalismului după comunism“, cam în același fel în care Ivan Szelenyi începea să examineze, tot atunci, prognozele noului debut al capitalismului, pe fundalul economiei etatiste (și în paralel cu meditațiile lui Paschalis Kitromilides despre înrădăcinarea tradiției iluministe și liberale în mediul culturii balcanice, începute mai devreme și în afara blocului comunist). Autorul polonez pornea de la respingerea ideii – de largă răspîndire – că politica liberală de după 1989 avea de luptat doar cu moștenirea comunismului: tradițiile precomuniste al țărilor est-europene reprezentau un obstacol tot atît de redutabil, iar efortul de reeditare a proiectului liberal trebuia să țină seama de eșecurile parțiale ale acestuia de dinainte de 1917 sau 1945, cînd se confruntase cu forța culturilor nobiliare și militariste, cu secularizarea tardivă, cu insuficiența diversificării sociale și cu preeminența programului național asupra celorlalte deziderate ale epocii. Continuînd prin a dezvălui incongruența dintre liberalismul autentic și filozofiile „antipolitice“ ale „societății civile“, promovate de disidența central-europeană, precum și naivitatea economică – nu străină, totuși, de o mentalitate antiliberală reziduală – a aceleiași intelectualități, Szacki descoperea că, în primii ani de după comunism, cel mai mare pericol la adresa liberalismului era reprezentat de tentația identificării sale cu liberal-conservatorismul Războiului Rece, sub eticheta „dreptei“ (datorată unor rațiuni de eficiență a politicii de partid). O manifestare a aceleiași orientări – primejdioasă prin inerenta îngustare a viziunii liberale – era și aceea de promovare a gîndirii economice neoliberale în postura de nucleu doctrinar al liberalismului (în mod semnificativ, aceeași editură – CEU Press – publica, aproape simultan, crezul neoliberal al lui Leszek Balcerowicz, cu un titlu ce vorbea, antischumpeterian, despre „capitalism, socialism și transformare“). Prin opoziție, cartea pleda cauza teoriei liberale tratate ca un cadru de dezbatere și un set amplu de principii, ce pot subîntinde opțiuni multiple răspîndite pe o porțiune largă a spectrului ideologic, fiind capabile deci să călăuzească și căutări în direcția stîngii. Iată că, în România, unde lupta antitotalitară se ascute pe măsură ce se complace în tihna onorabilității euroatlantice și inventează inamici omniprezenți pentru a-și putea amplifica retorica urgenței, liberalismul intelectual tinde să alunece pe o traiectorie diametral opusă celei recomandate atunci, involuînd către un orizont tot mai închis între parametrii discursului de dreapta cu o accentuată tonalitate conservatoare.
Europenism și coabitare
Imaginea de sine a dreptei intelectuale românești, pe care am încercat să o rezum și să o caracterizez mai sus, trebuie să înfrunte imaginile zugrăvite de către adversarii ei, cu tușe polemice foarte groase. Una dintre cele mai caracteristice poate fi găsită în articolul lui Gabriel Andreescu intitulat „20 de ani de războaie culturale. Victoria junk-conservatorismului“, din volumul Idolii forului. Avem aici, într-adevăr, o percepție extrem de diferită a fenomenului, ce se prevalează – foarte convenabil pentru comparație – de unele dintre figurile intelectuale ce au răspuns apelului ISP. Pînă în anii de început ai ultimului mileniu, ni se spune, conservatorismul intelectual românesc s-a ascuns sub masca discursului occidentalist, construit prin opoziție cu „vechii ceaușiști“, descriși, după caz, ca „protocroniști“, „autohtoniști“ sau „nomenclaturiști“. Marele test al turnesolului a venit, pentru această parte a lumii culturale, odată cu demararea unei noi direcții ideologice – definită prin promovarea deschisă a „multiculturalismului“, „corectitudinii politice“, „postmodernismului“, „feminismului“ și „umanismului secular“ –, ce a avut ca pivot revista Observator cultural și s-a precizat prin dezbaterea critică a unei cărți. S-a văzut atunci cum, „tîrîți, ani de zile, în direcția unor valori care le erau străine, tăcînd din jena de a fi asociați tipologiei definite prin scrierile unor Corneliu Vadim Tudor sau George Pruteanu, acești intelectuali publici primeau, odată cu Omul recent, ocazia unei epocale revanșe“. Falșii profeți anticeaușiști și antiiliescieni ai europenismului și-au putut profera, de atunci încoace, „discursurile antiminoritare“, „antimulticulturale“, „anti-corectitudine politică“ și „anti-postmodernitate“, prin care a fost „legitimată repudierea ideologiei europeniste“. Căpătînd putere politică datorită lui Traian Băsescu, ei au putut purcede la „confesionalizarea statului“, pe linia unei veritabile „regresiuni culturale și civilizaționale“. Și aceasta chiar în timp ce obțineau noi certificate de europenism prin condamnarea, confortabil oficializată și tot mai apăsată, a comunismului. Desigur, victoria mediatică și instituțională a dreptei a însemnat și marginalizarea „intelectualilor liberali“ (se înțelege că de stînga), „postmoderniști sau nu“ (nici un cuvînt însă despre posibili intelectuali social-democrați care să nu se piardă în masa „vechilor ceaușiști“). Din lunga listă de culpabili numiți în articol – cu o acțiune nefastă în virtutea propriilor spuse sau prin mobilizarea unor armate de „cititori“ și „snobi“ – îi întîlnim în sumarul celuilalt volum comentat pe Manolescu, Pleșu, Liiceanu și Patapievici. Cum se împacă acest tablou cu identitatea liberal-conservatoare asumată de „reperele dreptei“?
Paradoxal, se împacă mult mai bine decît par dispuși să creadă criticii ca Andreescu, deși, cu siguranță, în alt fel decît sînt pregătiți să admită cei vizați. Înțelegem cu ușurință aceasta, odată ce ne sustragem proaspătului, dar puternicului curent de opinie ce ne împinge să concepem „dreapta“ și „stînga“ ca pe niște corpuri de doctrină, în jurul cărora poate prolifera joaca identitară – deocamdată timidă, dar potențial fastidioasă – despre conservatorism (legitimat, în mod înșelător, prin falimentul comunismului) și opusul său (obligat, din aceleași motive, să-și caute inspirația și referințele în afara tradiției socialiste). Și cu condiția să revenim la vechiul – și pe nedrept uitatul – obicei de a ne reprezenta cele două părți ale spectrului politic asemeni unor tendințe deschise către mai multe întrupări, avînd o topografie variabilă după timpuri și locuri. Ne vom aminti, atunci, că stînga nu este funciar predispusă la totalitarism, în mai mare măsură decît este dreapta înclinată morbid spre „regresiune civilizațională“. Vom mai face, însă, și alte descoperiri.
În prefața sa, Valeriu Stoica îi îmbie pe mai tinerii teoreticieni ai dreptei la o lectură nostalgică, aptă să îi înzestreze cu o tradiție. Cu siguranță că, dacă vor lua îndemnul în serios, prezumtivii prozeliți nu vor identifica, în galeria reperelor ce le sînt oferite, prea multe cariere liniare de gînditori politici liberal-conservatori și creștin-democrați. Cedînd eu însumi acestei invitații (și tratînd problema cu seriozitate), pot spune că – fără a se limita la acea galerie –, ei se vor putea edifica, altminteri, asupra felului cum departajarea dintre „europenism“ și „vechii ceaușiști“ s-a putut consuma la întîlnirea dintre mai multe limbaje ideologice. Cel al stîngii social-democrate a fost exclus. Cele ale stîngii liberale și stîngii postmoderniste și multiculturale au fost greu de dibuit. Ele încă se mai coagulează (cu precădere primul), prin tatonări laborioase. Limbajul liberalismului s-a cristalizat în jurul criticii conservatoare a culturii revoluționare marxiste și comuniste. El s-a inspirat mult mai rar din filonul (neo)conservator american, ce îmbină opoziția față de big government și teoria economică neoliberală nu doar cu valorile familiei și ale comunității religioase, dar și cu cele – greu de asumat într-o epocă de europenism progresiv – ale națiunii (să ne gîndim doar la neoconservatorul britanic Roger Scruton, membru al ISP și tipic apărător al ideii naționale împotriva liberalilor ca Hayek și conservatorilor ca Oakeshott). Așezat pe asemenea baze, liberalismul nu putea decît să cedeze ușor supralicitărilor „de dreapta“, ceea ce s-a și întîmplat cu o parte a frontului său, într-o epocă de reconfigurări partinice și de primeniri instituționale. Au mai existat, apoi – și nu în ultimul rînd –, diverse limbaje provenite din interiorul culturii autohtone – cu fundamente naționaliste și străbătută de dilema modernizării –, ce au răzbătut cu vitalitate în epoca integrării europene și nord-atlantice. Majoritatea s-au pierdut în oceanul „vechiului ceaușism“. Însă unul dintre ele, cel amorsat în conivență cu o varietate a dreptei, în perioada imediat anterioară comunismului, a avut parte de un destin special, ce se pretează parțial – dacă nu cumva asta înseamnă să iau lucrurile prea în serios – la o explicație inspirată de François Furet: după cum – la scară mondială – comunismul și-a împrospătat forțele prin coabitarea cu democrația pe platforma fronturilor populare și a alianței militare antifasciste, tot astfel – în România de după 1989 – dilemele nedepănate pînă la capăt ale antimodernității interbelice (adversară a comunismului și prigonită de el) și-au prelungit existența prin coabitarea cu „europenismul“ pe platforma anticomunistă. Alianța a fost cimentată prin proliferarea unui halou dens de clișee antimarxiste și antistîngiste, cîtuși de puțin limitate la ponegrirea multiculturalismului postmodern. Așa cum știm, fenomenul a avut manifestări multiple și difuze, unele dintre ele în vecinătatea umorului negru involuntar, în interiorul cercului de repere intelectuale ale dreptei și în afara lui. În orice caz, e mult mai vechi decît momentul hîrtiei de turnesol invocat de Gabriel Andreescu și e imposibil să nu fi fost observat de el încă de la începuturi.
Coabitarea cu pricina a fost ușurată de interpenetrarea parțială a „generaționismului“ și a „occidentalismului“ antirevoluționar și liberal-conservator, la nivelul opțiunilor intelectuale fundamentale. În definitiv, cultura conservatoare a gradualismului întreține – prin intermediul unui lanț foarte lung de nuanțe doctrinare – o relație de înrudire discursivă cu dreapta radicală, de aceeași natură cu cea care leagă stînga radical-democrată și social-democrată de maximalismul revoluționar și totalitarismul comunist. Liberal-conservatorul Ernst Nolte a descris cea dintîi dintre relațiile de complicitate la care mă refer – cristalizată pe parcursul a mai bine de un secol de istorie – prin metafora „rezistenței la transcendență“. Pornind de la această premisă simplă, putem înțelege atît diferențele frapante dintre actuala profesiune de credință a dreptei românești și descrierea sa polemică, cît și partea de adevăr a fiecăreia dintre ele. Acum ceva vreme, Vladimir Tismăneanu asemuia ideologia revistei România mare cu agendele culturale ce stimulau omniprezența editorială și publicistică, înconjurată de fascinație, a maeștrilor români ai disperării culturale și ai revigorării spirituale din anii ’30. Tot atunci, Andrei Pleșu vorbea despre cultura rusească a stihiilor spiritualiste, aparținînd aceleiași constelații filozofice și întruchipată de Nicolai Berdiaev, ca despre un opus perfect al comunismului, datorită căruia „discursul rusesc al diavolului e în curs de răscumpărare“. Iată că cei doi se regăsesc, astăzi, sub acoperămîntul dreptei cu afiliere „populară“ și între coperțile unui volum de repere ideologice unde, printre figurile invocate de junimiști, liberali și țărăniști, nu mai apare, dintre vechii reprezentanți ai conservatorismului antimodern, decît figura lui Petre Țuțea, amintit de Pleșu ca un exemplu simpatic de grobianism livresc. Nu este vorba, cred, nici de pura conjunctură și nici de izbînda „regresiunii culturale“, în urma unei recente separări a apelor între europeniștii retrograzi și cei cu deschidere multiculturală. Mai degrabă, este doar o etichetă nouă pentru o mai veche comuniune, în interiorul unui grup mai larg și totodată mai îngust decît apare în descrierea din Idolii forului.
Dacă reprezentanții dreptei vor să plaseze tentația totalitară exclusiv în tabăra stîngii, cîțiva dintre colegii de volum ai lui Gabriel Andreescu par convinși că dreapta este mai serios atinsă de maladia promovării clientelare a intelectualului omniscient și fără specialitate. Rămîne să vedem dacă veșnica dinamică a înapoierii nu ne va procopsi, cumva, cu idoli ai spațiului public cu orientare de stînga – fie ei liberali sau multiculturaliști – și acoperiți de publicații cotate internațional. Pînă atunci, poate că ar trebui să ne preocupe o altă posibilă analogie. Așa cum pare să se înțeleagă din cele rezumate mai sus, „europenismul“ din care s-au desprins atît dreapta, cît și stînga s-a definit, la începuturile sale, polemic, dar abuziv sumar, prin raportare la categoria prea vag conturată a „vechilor ceaușiști“, convenabil întruchipată de figura unui Corneliu Vadim Tudor. Tot astfel, stînga intelectuală poartă păcatul unei întemeieri pe fundamentul departajării critice față de o tabără a dreptei zugrăvită cu forța de convingere inițială, dar și cu slăbiciunile de durată, ale oricărui parti-pris. Și e de crezut că, atîta timp cît stînga nu se înzestrează cu baze mai credibile, discursul dreptei ni se va înfățișa, în continuare, sub chipul echidistanței antitotalitare. Unde mai punem că e nevoie ca ambele serii de departajări fondatoare să fie atent reexaminate.