(fragment din volumul “Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei Securității”, de Gabriel Andreescu, în curs de apariție la Editura Polirom)
Aura romantică a „cedării”
O cercetare asupra colaborării lui Alexandru Paleologu cu Securitatea a publicat, în anul 2010, Tudorel Urian(1). Volumul său, Vieţile lui Alexandru Paleologu, demonstrează o admirabilă bună credinţă în efortul de a descoperi, a înţelege, a fi empatic, dar şi exact, în ce-l priveşte pe omul de cultură pe care îl admira. Autorul Vieţilor pune în lumină ceea ce face farmecul acestei personalităţi desigur seducătoare, fără a uita să-i noteze, cu o uşoară, uneori o prietenoasă ironie, contradicţiile. Punctează actele de răzvrătire ale eseistului şi, în aceeaşi măsură, inventariază cedările, publică tabelul cu sumele plătite lui Alexandru Paleologu şi bonurile de casă a unor produse făcute cadou informatorului. Urian nu a ocolit nicio ocazie care punea lumină pe umanitatea eseistului, dar nici nu a lăsat de o parte probele ce puteau fi judecate drept compromiţătoare(2). Într-un pasaj unde se opreşte la informaţiile date despre Nicu Steinhardt, de informatorul cu numele de cod când „Marin Oltescu”, când „Alexandru”, Tudorel Urian stabileşte un fel de concluzie:
„Nu am cunoştinţă ca vreo notă informativă a lui `Marin Oltescu` să fi produs vreun prejudiciu cuiva. Acum există însă dovada palpabilă că cel puţin într-un caz notele acestui agent au acţionat în favoarea celui urmărit. Şi că, în orice caz, s-a străduit să nu facă rău nimănui. Felul în care şi-a asumat erorile trecutului în momente în care nimeni nu îi cerea să facă acest lucru, discreţia păstrată în jurul exemplarului din Jurnalul fericirii, în pofida riscurilor la care îl putea expune un asemenea gest şi felul în care inteligentele sale informări au dus la închiderea dosarului de urmărire a prietenului său mă fac să cred că vorbele pe care mi le-a spus în decembrie 2000, la câteva zile de la `marea deconspirare` făcută de CNSAS, au deplină acoperire în realitate: `Toate informaţiile pe care le-am dat au fost făcute în aşa fel încât să rămână fără efecte.”(3)
Atitudinea subliniată de Tudorel Urian, pregnantă şi de importanţă capitală în protejarea manuscrisului lui Steinhardt, fostul coleg de închisoare, este confirmată şi de alte documente din arhivă. Paleologu nu a fost un informator plictisitor prin obedienţă şi servilitate. Când Paleologu este invitat în 1968 sǎ meargǎ la Centrul pentru studii şi relații internaționale din Roma, cererea pentru aprobare a plecării este comentată de ofiţerul responsabil în următorii termeni: „Dat fiind însǎ faptul cǎ în ultimul timp informatorul a avut unele manifestǎri ostile, nu i se vor trasa sarcini speciale cu privire la anumite elemente din cadrul emigrației […].”(4)
În raportul său din 15 iunie 1973, cpt. Falcan Ion se plânge cu privire la informatorul „Marin Oltescu” de nerealizarea sarcinilor trasate, amânarea unor întâlniri planificate şi neaducerea la cunoştințǎ a unor contacte avute cu cetǎțenii strǎini; ca şi decizia de a rămâne definitiv în Occident, în anul 1968, la care renunţase doar la insistenţele soţiei.
În sfârşit, raportul cu propunerea de scoatere din rețea, din 10 decembrie 1984, a informatorului „Alexandru” acuză evitarea ofiţerilor cu care fusese în legǎturǎ şi semnalările unor surse privitoare la „tendința de apropiere de grupul scriitorilor protestatari din Bucureşti […].”(5)
Ofiţerii nu erau motivaţi să se refere la defecţiunea informatorilor, căci aceasta le contesta eficacitatea şi autoritatea. Astfel de susţineri din documente au un mai mare grad de adevăr decât declaraţiile despre cooperararea, silinţa şi supunerea celor pe care-i aveau în legătură – atribute obligatorii dacă vroiau să-i menţină în reţeaua informativă.
Imaginea lui Alexandru Paleologu, alias „Marin Oltescu”, „Alexandru” şi „Alexandrescu”, stilist al evitărilor şi subterfugiilor, rămâne totuşi parte a întregii istorii. Tudorel Urian, care de altfel nu pare să fi avut acces la dosarul SIE nr. 7346, are dreptate doar până la un punct. Dosarele completează tabloul cu detalii ce regăsesc spiritul cedărilor din închisoare.
[…]
Or, specificul „cazului Paleologu” este fina diluare şi aureolare a raporturilor sale cu Securitatea. Explicaţiile lui au fost preluate de opinia publică şi transformate într-unul din miturile pretenţioase ale culturii postdecembriste. Este un exces să numim amintirile sale drept o mărturisire „până la capăt”, şi nu doar pentru că o piesă penibilă a acestei istorii, acceptarea unor sume de bani de la insalubra instituţie, a fost dezvăluită de CNSAS, şi nu de eseist. Ci, în context, mai ales pentru construcția elaborat falsificatoare cu care a știut să trateze istoria colaborării sale. Iată această piesă-autoportret menită să „explice” de ce a semnat angajamentul de informator:
„Procomunismul meu venise din colonia de muncă unde simţisem pe pielea mea cum se muncea la muncile agricole, din care eu şi generaţiile care m-au precedat am tras foloase; și mi-am zis că am de plătit o poliţă mai veche, de mai multe generaţii. Dacă nu comunismul, în tot cazul revoluţia e justificată şi întemeiată.”(6)
Paleologu aduce ca argument … schimbarea convingerilor în închisoare. Iar felul în care Alexandru Paleologu a tratat tema „angajamentului” frizează manierismul. Fiecare deţinut politic adus în faţa ofiţerului pentru a semna a trecut printr-o dramă de conştiinţă cu istoria ei aparte. Dacă fiecare ar cânta-o în acest fel, ar rezulta o cacofonie deconcertantă. În plus, în cazul lui Alexandru Paleologu dosarele – partea pe care se poate miza – dezmint versiunea şi aura demnităţii: el ar fi rezistat bătăilor, dar nu şi politeţii anchetatorilor. Am enumerat mai sus câteva pasaje care arată că Paleologu a livrat la interogatorii date sau opinii dăunătoare despre cunoscuţi pe care anchetatorii nu aveau cum să i le pună în faţă. Sunt mai problematice decât punerea pe hârtie a unui angajament formal. Contactele cu Securitatea s-au repetat în timp şi în momente când referirea la un entuziasm procomunist ar fi ridicolă. În 1970, un ofiţer de la M-100 îl contactează pentru a-l face să servească departamentul de securitate externă, iar Paleologu se arată „receptiv” pentru deschiderea unei noi linii de colaborare. Pregăteşte şi predă diferite note. Ofiţerii descoperă însă că Paleologu este deja recrutat („în legǎtura tov. Sbîrcea”) şi rǎresc întâlnirile, apelând la „motive plauzibile.” Cel ce insistă rămâne Alexandru Paleologu, care „a cǎutat mereu pe tovarǎşul care l-a contactat, exprimându-şi dorinţa de a colabora în continuare cu acesta.”(7)
Pentru ca spectacolul de imagine să fie desăvârşit, la aura unei cedări „din prea mare sensibilitate la politeţe” ce, mai povestesc arhivele, l-a ridicat pe viitorul eseist la rangul de „agent de influenţă”, s-a adăugat drama remuşcărilor. Sunt oare acestea compatibile cu indignarea arătată la punerea lui „oficială” pe lista informatorilor? Semnarea deciziei CNSAS (în context, inerentă) i-ar fi produs o dezamăgire „abisală” faţă de foşti prieteni din Colegiul Consiliului. Şi contrareacţia: „Acel prieten al tău care te crede capabil de o porcărie şi nici nu are măcar onoarea obligatorie, minimală, de a discuta cu tine înainte de a te dezaproba, este în realitate un porc.”(8) A păstrat termeni la fel de tari pentru „neapropiaţii” care i-au reproşat colaborarea: „Şi cred că aş putea să dau în judecată ziarul `Adevărul` pentru o caricatură odioasă, ignobilă, abjectă, apărută pe manşeta ziarului, în care eu sunt în faţa unui ghişeu numit Securitate-Casierie` şi îndes în serviete nişte legături cu bancnote […]”(9) Alexandru Paleologu a folosit acest tip de limbaj în multe situaţii când i se amintea legătura lui neonorantă.
Până la un punct, fostul colaborator avea dreptate. „Caricatura odioasă” exhiba satisfacţia crudă la cedarea unor oameni.(10) Autorii semănau cu torţionarii, nu cu judecătorii. Totuşi, remuşcarea celor ce au ajuns colaboratori implică penitenţă, iar ultima, tăcere. Revolta asezonată cu imprecaţii a lui Alexandru Paleologu împotriva criticilor săi este incompatibilă cu asumarea unei sincere responsabilităţi.
Tot ce rămâne în picioare din decor este curajul mărturisii. Parţial, desenat în linii diluate, dar o excepţie. Cât poate conta? Este sigur că Alexandru Paleologu nu intră în categoria informatorilor activi, ticăloşi. A fost o victimă: un om bogat, frumos, talentat, educat, căruia regimul i-a frânt brusc, absurd, aripile. Iată de ce punerea în oglindă a cazurilor Balotă-Paleologu, cu îngroşarea diferenţelor, nu are în vedere atât oamenii înșiși, apropiați prin drama care le-a marcat viețile, ci felul în care societatea întâmpină fenomenul colaboraţionismului. Acuzaţiile copleşitoare care s-au revărsat asupra lui Nicolae Balotă devin şocante când le opui relaxării cu care a tratat opinia publică colaborarea lui Alexandru Paleologu, multiplu senator, invitat de onoare al televiziunilor, beneficiar al Premiului de Excelenţă în Cultura Română, înmormântat cu paradă militară etc.
Nicolae Balotă și Alexandru Paleologu în oglinda contemporanilor
Odată ajunsă de mare vizibilitate, distribuția onorabilității, cât de arbitrară ar fi, are toate șansele să se hrănească pe ea însăși. Ce e perceput drept pozitiv va deveni exemplar, ce apare umbrit, va ajunge întunecat. În imaginarul conștiinței etice românești, Alexandru Paleologu pare să rămână un „om care a ştiut să trăiască frumos şi elegant în vremuri urâte şi neelegante” (în formularea aleasă de scriitorul Bedros Horasangian la finalul anului 2011).
În același an 2011, asupra omului Nicolae Balotă se abăteau cele mai severe calificări, devenind astfel un caz central în cercetarea utilizării abuzive a dosarelor Securităţii. Noutatea era articolul „Top 5: Cei mai scârboşi informatori – Nicolae Balotă (IV),” semnat de Neculai Constantin Munteanu, talentatul redactor al Europei Libere şi publicat în revista 22.
Prin persoana autorului, prin locul unde a fost găzduit, articolul lui N.C. Munteanu se bucură de condiţiile de credibilitate pentru a da lovitura finală imaginii publice a cărturarului. În numărul care deschidea seria celor cinci „din topul scârbei noastre”, fostul redactor al Europei Libere insistă şi el că dosarul „Meliţa şi Eterul” oferă probele ce-l identifică pe Balotă drept unul dintre cei mai preţioşi informatori ai Securităţii. Acolo s-ar confirma semnarea unui angajament cu Securitatea la eliberarea din 1963 pe care l-ar fi respectat până la căderea comunismului „cu un exces de zel stupefiant.” După acest enunț, calificativele se multiplică şi întăresc dispreţul:
„L-am avut şi coleg. Era de o politeţe unduitoare, excesivă, dornic să facă impresie bună, oriunde şi oricui. Pe culoarele Europei Libere nu mergea. Zâmbind în dreapta şi în stânga, se lichefia, se scurgea. […] A fost deţinut politic şi nu putem judeca! E un argument ce trebuie luat în seamă, deşi e jignitor pentru deţinuţii politici care n-au semnat pactul cu diavolul sau au făcut-o în limite decente. Oricum, scuza ar fi valabilă pentru toţi deţinuţii politici deveniţi liberi într-o puşcărie mai mare, dar aflaţi mereu sub presiunea şi controlul Securităţii. Nu şi pentru cel care a continuat să slujească Securitatea şi atunci când era un om liber! Liber să aleagă, Balotă – Someşan a ales Securitatea. Și a slujit-o cu un zel care aduce a perversă voluptate.”
E de înțeles spontaneitatea cu care sunt preluate și întărite afirmațiile lui N.C. Munteanu – stâlp al Europei Libere, coleg cu Nicolae Balotă în această instituție începând cu anul 1988. Mai târziul redactor la Europa Liberă, Cristian Teodorescu, le repetă la detaliu: „Distinsul om de cultură [Nicolae Balotă] a îmbinat turnătoria cu erudiţia, a pârât zelos şi la Bucureşti şi de la Paris. Artist al muncii sub acoperire, nu mai umbla ca tot cetăţeanul, ci se prelingea pe lângă pereţi.”
Să oprim exemplele aici. Enunţurile tari ale lui N.C. Munteanu invocă, în principal, dosarele tematice ale postului de radio Europa Liberă, care înregistrează ceea ce a produs Securitatea în cadrul operațiunilor „Melița” și „Eterul.” Articolul din revista 22 a făcut consultarea lui obligatorie. Între toate chestiunile deschise, una are o relevanţă decisivă: a colaborat sau nu Nicolae Balotă cu serviciile externe româneşti şi din anul 1988, când a intrat în redacţia Europei Libere?
Dosarul operațiunii „Eterul” e subiect de reflecție în multe sensuri. Primul lucru care are de ce să șocheze cercetătorul privește nu istoria consemnată de Securitate, ci cariera ei postumă. Comentatorii – printre ei, N.C. Munteanu – fac referire la 55 de volume. În Arhiva CNSAS sunt mai multe. Operațiunea „Eterul” este consemnată în dosarul D1, de 58 de volume. Ultimele trei (de la 55 la 58) au fost aduse de la SRI în 2010. Nu există nicio explicație a SRI cu privire la motivul pentru care a păstrat ultimele trei volume în arhiva proprie, contrar prevederilor legii. Operațiunea „Melița” se întinde pe 7 volume ale dosarului D2. Mai există două dosare SIE, dar, dincolo de dificultatea de a le descifra, acestea au puțină relevanță pentru subiectul nostru.
Nu am identificat cercetători care să fi citit dosarele în totalitate. Excepția o fi fost Mihai Pelin, care l-a parcurs la sfârșitul anilor `90 în arhivele SRI și SIE întrucât avea pentru servicii un statut special. Nici el nu semnează drept consultant al dosarelor de temă D1 și D2 din Arhiva CNSAS. Volumul publicat de Pelin în 1999 și apoi în varianta din 2007 este și parțial, și deformat. O demonstrează astăzi dosarele tematice care conțin sinteze ale operațiilor Securității, cu detalii spectaculoase – mai puțin, desigur, probele acțiunilor criminale plănuite de „Grupul Eterul” și parțial duse la capăt de unitățile militare specializate.
În dosarele de temă găsim periodic liste cu sursele considerate a avea posibilități de informare „pe lângǎ angajații și colaboratorii posturilor de radio reacționare.” Anexa 2 a Planului mǎsuri din 16 martie 1989 privind rețeaua disponibilă în trimestrul I al anului 1989 înregistrează 22 de informatori, persoane de sprijin și surse PCR. „Someșan” nu apare.
Programul de mǎsuri care acoperă perioada 1 ianuarie-3 noiembrie 1986 susține că pânǎ în 1986 au efectuat deplasǎri în Occident, cu sarcini specifice, un numǎr de 12 surse, „valoarea informațiilor fiind incontestabilǎ.” Nu e inclus „Someșan”, deși la „aportul” său pe acest an se referă o sinteză a Serviciului 5 din Direcția I. Adresa din 24 iunie 1985 se referă la 32 de informatori. Lipsește din nou „Someșan.” El nu apare nici în lunga listă din 18 februarie 1985 a Direcției Securității Statului privind situația operativǎ a operațiunii „Eterul”, care sintetiza sursele selecționate la acea dată, 33 de informatori dirijați cu sarcini pe lângǎ angajații sau colaboratorii posturilor de radio strǎine. Între ei îl recunoaștem pe Bălăceanu-Stolnici, alias „Laurențiu”. Nota din 30 martie 1987 deconspiră cine se află în spatele numelui conspirativ „Sandu”: persoana de sprijin Sala Marius, pentru care Securitatea obținuse aprobarea primului secretar al Sectorului 1 PCR.
„Someșan” apare în raportul operației „Eterul” din 11 decembrie 1984, ca sursă alături de „Oana” şi „Mihu” din legǎtura serviciului 5, având contacte cu Mihai Cismǎrescu. Şi în 1983 găsim urme ale activităţii dlui Balotă. Două dintre cele trei note identificate ca fiind date de „Someşan” locotenentului colonel Viorel Achim, privesc discuţiile lui Nicolae Stroescu-Stînişoara cu Monica Lovinescu, respectiv, cu Ivan Deneş. Autorul notelor informează, comunică, nu face comentarii. Reproduce şi cuvintele convenabile ale celor pe care-i ascultă, şi pe cele discutabile. Din documentele consultate, nu rezultă că informatorul „Someşan” ar fi protejat postul de radio şi pe angajaţii săi. Dar nu apare nimic care să susţină imaginea oferită publicului de dl Munteanu şi alţi comentatori asupra cazului, a unui informator activ, destoinic, care-şi desfăşoară cu entuziasm angajamentul. Astfel de adjective se dovedesc gratuite.
„Someşan” este regăsit între sursele Direcţiei I din anul 1982, aşezat între informatorii cu posibilitǎţi pe lângǎ angajaţii şi colaboratorii posturilor de radio strǎine, care urmau sǎ se deplaseze în exterior. Apare într-o anexǎ nedatatǎ, probabil din 1982, privind 23 de surse. Mihai Pelin invocă documente ce-l includ pe „Someşan” şi în listele din anul 1980.
Urmele din dosarul „Eterul” dovedesc folosirea lui Nicolae Balotă ca informator până spre mijlocul anilor `80. Cel mai important, nu sunt elemente care să susţină continuarea colaborării după stabilirea în Franţa. Toate datele sugerează că a fost o sursă a Securității venială și marginală. Transformarea lui Nicolae Balotă într-un slujbaș odios al Securității nu e legitimată de nimic. Documentele care înregistrează operațiile Securității împotriva Europei Libere, invocate ca dovada supremă, demonstrează contrariul a ce susțin acuzatorii.
De câteva ori, în dosarele operaţiunilor „Meliţa” şi „Eterul”, referirile la Balotă şi la Paleologu apar una lângă alta. Raportul colonelului Georgescu Ioan din 22 martie 1980 informează că Nicolae Balotǎ este în atenția Direcției I-a și „are multiple relații în strǎinǎtate.” Trimiterea la Alexandru Paleologu este semnificativ mai amplă:
„Criticul … este informatorul organelor noastre. … Încǎ din timpul detenției a fost atras la colaborare cu organele de securitate. A fost plecat în strǎinǎtate, iar în urma instructajului fǎcut la înapoiere a furnizat materiale informative de calitate, exercitând în același timp o acțiune de temperare a unor elemente din strǎinǎtate. … În ce privește relația sa cu Noël Bernard, directorul postului de radio `Europa liberǎ`, menționǎm cǎ îl cunoaște din 1968, cu ocazia unei cǎlǎtorii în occident [sic!].”
Nota din 15 mai 1979 descrie cǎlǎtoria lui Alexandru Paleologu laMünchen, unde s-a întâlnit cu Noël Bernard. „Chiar i-am sugerat lui Bernard”, scrie Paleologu „o anume temperare a exceselor care i-ar putea slǎbi creditul, și cǎ laudele premature aduse unor inițiative sau realizǎri bune pot da apǎ la moarǎ în interior celor rǎu voitori. Am exemplificat și cu cazul Goma, care supralicitat de ei și-a pierdut mult din însemnǎtate și chiar din eventualele simpatii pe care le avusese.”
Putem gândi la început că unele susțineri ale lui au fost formale, menite să facă pe plac ofițerilor, și nimic mai mult. Cum puteau autoritățile să verifice încercarea de influențare? Urmează însă referirea la dialogul dintre Bernard și Monica Lovinescu (care sunase când Paleologu se afla la directorul Europei Libere) și dezvăluirea celor aflate, intervențiile la Vlad Georgescu pentru „un anume Brașoveanu și un pastor Baptist Paul Niculescu”. Informația reprezintă o predare de muniții Securității.
Nu pare a fi o scăpare, căci situația s-a repetat și în anii de închisoare, și când a asistat serviciile de informații externe. Într-o notă din 11 iunie 1984, cel ce purta numele de cod „Alexandrescu”, revenit în oraşul-sediu al Europei Libere, repetă informații cu potențiale consecințe dǎunǎtoare:
„Dupǎ slujbǎ, în curtea bisericii [din München], aflându-se cǎ sunt venit din România, am fost asaltat cu o serie de întrebǎri tendențioase despre situația economicǎ din România, mi-au pus întrebǎri Kațichii, violoncelist, Kerecheș Ion, preot unit, Nagacevsky – prof. de filologie etc. și croitorul Oprescu […] Omul care i-a instigat pe acești refugiați din România a fost croitorul Oprescu, care puțin mai înainte de acest moment critic, se lǎuda cǎ în țarǎ a avut bani nu glumǎ […] Are în țarǎ un bǎiat pe care vrea sǎ-l aducǎ în strǎinǎtate, însǎ pentru un moment nu poate. Un alt susținǎtor al propagandei dușmǎnoase, pentru regimul din țarǎ, este Mircea Labin, component al filarmonicii mici din München, care împreunǎ cu Oprescu, au devenit agresivi în timpul discuției avute în curtea bisericii” etc.
Acest tip de susțineri erau de natură să afecteze situația tânărului Oprescu și a cererilor lui de plecare în strǎinǎtate. Faptul nu putea fi decât evident lui Alexandru Paleologu.
Unui top al negativităţii i se cere să fie mai sigur și mai precis decât unuia al pozivităţii. Dorind să denunțe opiniei publice faptele oamenilor care au susținut din umbră lupta Securității cu Europa Liberă, dl Munteanu l-a omis pe Alexandru Paleologu și l-a „predat” opiniei publice pe Nicolae Balotă, contrar rolului lor documentat de arhivă.
Nici Alexandru Paleologu nu are locul într-un top al trădării omeniei. Arhiva Securității oferă multe alte exemple de informatori care au făcut rău cu insistenţă, care au sărit în întâmpinarea ofiţerilor de legătură pentru a obține beneficii, unele negociate, altele de subînţeles. Dezvăluirea numelui acestor oameni și a activităților de care sunt responsabili constituie instrumentul necesar al menținerii vii a conștiinței morale. M-am oprit, în această cercetare, asupra colaborării oamenilor de cultură. Să se aplice oare, la o astfel de categorie, vreo „clauză culturală”? Logica studiului urmează, în mare, teza lui Dorin Tudoran: opera salvează doar opera. „Omul nu poate fi salvat decât de om. Ca oameni, suntem exact ce şi cum alegem să fim.” Doar că măsura cu care tratăm o astfel de colaborare cu ofițerii de securitate – primii în ordine – drept infamantă, este și măsura responsabilității celor care falsifică procesul de reconstituire a actelor de colaboraționism.
————-
[1] Tudorel Urian, Vieţile lui Alexandru Paleologu, Editura Vremea, Bucureşti, 2010.
[2] În formula lui Bogdan Crețu, „Pune degetul pe rană atunci când este cazul, nu trişează şi nu „romanţează“ unele fapte reprobabile” (Bogdan Crețu, „Fețele și viețile lui Alexandru Paleologu”, Observator Cultural nr. 525, 2010.).
[3] Ibidem, ff. 69-70.
[4] Arhiva CNSAS, Dosar R 84, f. 122
[5] Ibidem, f. 296.
[6] Alexandru Paleologu, Sfidarea memoriei, Du Style, Bucureşti, 1996, p. 189.
[7] Arhiva CNSAS, Dosar SIE nr. 7346, f. 5. Deşi afirmaţia unui ofiţer e de tratat și de această dată cu precauție, rămâne greu de explicat de ce ar fi scenarizat legătura lui Paleologu povestea renunţării la potenţialul colaborator şi manifestările de interes ale acestuia. Și contextul acordă o puternică credibilitate prezentării făcute de ofiţer.
[8] Tudorel Urian, op.cit., pp. 177-178.
[9] Ibidem, p. 178.
[10] L-am invoca din nou pe Bogdan Crețu, sensibil la atitudinea de astăzi a diverşilor jurnalişti care „savurează plăcerea de a mai descoperi o biată victimă strânsă cu uşa şi constrânsă să comită lucruri care nu îi fac onoare” (Bogdan Crețu, op.cit.).