Fragment din volumul Noam Chomsky & Michel Foucault, Despre natura umană, traducere de Dana Domsodi și Veronica Lazăr, Editura Tact, Cluj, 2012.
[…]
ELDERS: Să ne mutăm atenția acum către cea de‑a doua parte a discuţiei noastre, către politică. În primul rând, aş dori să îl întreb pe domnul Foucault de ce este atât de interesat de politică, deoarece mi‑a spus că, de fapt, îi place politica mai mult decât filosofia.
FOUCAULT: Nu m‑am preocupat niciodată de filosofie. Dar nu asta e problema.
Întrebarea dumneavoastră este: cum se face că mă interesez atât de mult de politică? Pentru a vă răspunde foarte simplu, aş spune: de ce ar trebui să nu fiu interesat? Ce fel de orbire, ce fel de surzenie, ce fel de densitate ideologică ar avea forţa să mă împiedice să mă interesez de subiectul fără‑ndoială cel mai crucial al existenţei noastre, adică societatea în care trăim, relaţiile economice în cadrul cărora funcţionează ea şi sistemul care defineşte formele obişnuite, permisiunile şi interdicţiile care ne guvernează în mod normal comportamentul? Esenţa vieţii noastre e dată, până la urmă, de funcţionarea politică a societăţii în care ne aflăm.
Astfel că nu pot răspunde la întrebarea de ce ar trebui să fiu interesat; nu pot decât să vă răspund întrebându‑vă de ce n‑ar trebui să fiu interesat. Da, măcar nu e nimic ciudat în asta care să merite o întrebare sau un răspuns. A nu fi interesat de politică, asta ar fi cu adevărat o problemă. În loc să‑mi puneţi mie această întrebare, puneţi‑o cuiva care nu se preocupă de politică. Atunci aţi fi îndreptăţit să vă scandalizaţi: „Cum, lucrul ăsta nu vă interesează?”
ELDERS: Da, probabil. Domnule Chomsky, suntem cu toţii foarte interesaţi să aflăm obiectivele dumneavoastră politice, mai ales în relaţie cu bine‑cunoscutul dumneavoastră anarho‑sindicalism sau, aşa cum dumneavoastră l‑aţi numit, socialism libertarian. Care sunt cele mai importante scopuri ale socialismului dumneavoastră libertarian?
CHOMSKY: O să‑mi reprim imboldul de a răspunde la întrebarea dumneavoastră foarte interesantă de mai devreme, pentru a răspunde la aceasta.
Daţi‑mi voie să încep prin a mă referi la ceva am discutat deja. Dacă este adevărat, aşa cum cred că este, că un element fundamental al naturii umane este nevoia de muncă creativă, de investigaţie creativă, de creaţie liberă în afara efectului constrângător arbitrar al instituţiilor coercitive, atunci, desigur, rezultă că o societate decentă ar trebui să maximizeze posibilităţile de realizare ale acestei caracteristici umane fundamentale. Asta înseamnă a încerca să depăşeşti elementele de represiune şi opresiune şi distrugere şi coerciţie care se regăsesc în orice societate existentă, a noastră de exemplu, sub forma unor reziduuri istorice.
Acum, orice formă de coerciţie sau represiune, orice formă de control autocratic al vreunui domeniu al existenţei, să spunem, proprietatea privată a capitalului sau controlul statului asupra vreunui aspect al vieţii umane, orice astfel de restricţie autocratică în vreo sferă a activităţii umane poate fi justificată, dacă într‑adevăr poate fi, doar în termenii nevoii de subzistenţă sau ai nevoii de supravieţuire sau ai nevoii de apărare împotriva vreunei sorţi îngrozitoare sau ceva de genul acesta. Nu se poate justifica intrinsec. Şi mai degrabă ar trebui să fie depăşită şi eliminată.
Iar eu cred că, cel puţin în cadrul societăţilor avansate tehnologic din Vest, ne aflăm acum cu siguranţă în poziţia în care orice corvoadă lipsită de sens poate fi eliminată la scară largă, iar în măsura neînsemnată în care este necesară, ea poate fi împărţită la nivelul populaţiei; controlul autocratic centralizat al, în primul rând, instituţiilor economice, iar prin asta mă refer la capitalismul privat sau la totalitarismul de stat sau la diversele forme mixte de capitalism de stat care există pe ici pe colo, a devenit un vestigiu distructiv al istoriei.
Toate acestea sunt vestigii care trebuie dărâmate, eliminate în favoarea unei participări directe sub forma consiliilor muncitoreşti sau a altor tipuri de asocieri libere pe care indivizii le vor constitui ei înşişi, în folosul existenţei lor sociale şi a muncii lor productive.
Ceea ce eu numesc anarho‑sindicalism ar fi un sistem federal, descentralizat de asocieri libere, care încorporează instituţii economice, dar şi alte instituţii sociale; mi se pare că aceasta este forma adecvată de organizare pentru o societate avansată tehnologic, în care fiinţele umane nu trebuie să fie forţate să ocupe rolul de unelte, de rotiţe în cadrul sistemului. Nu mai există nicio necesitate socială pentru ca fiinţele umane să fie tratate ca elemente mecanice în procesul de producţie; această stare de lucruri poate fi depăşită şi trebuie să o depăşim printr‑o societate a libertăţii şi a asocierii libere, în care impulsul creator, pe care îl consider intrinsec naturii umane, va fi capabil să se realizeze în orice mod doreşte.
Şi din nou, la fel ca domnul Foucault, nu văd cum ar putea vreo fiinţă umană să nu fie interesată de această chestiune.
ELDERS: Credeţi, domnule Foucault, că putem să numim în vreun fel democratice societăţile noastre, după ce am ascultat această declaraţie a domnului Chomsky?
FOUCAULT: Nu, nu cred absolut deloc că societatea noastră e democratică.
Dacă înţelegem prin democraţie exercitarea efectivă a puterii de o populaţie care nu e nici divizată, nici ordonată ierarhic în clase, atunci e cât se poate de limpede că suntem foarte departe. E la fel de limpede că trăim sub un regim de dictatură de clasă, de putere de clasă care se impune prin violenţă, chiar atunci când instrumentele acestei violenţe sunt instituţionale şi constituţionale. Şi la un nivel unde nici nu se pune problema democraţiei.
Bun. Când m‑aţi întrebat de ce mă interesează politica, am refuzat să răspund pentru că mi se părea evident, dar poate că întrebarea dumneavoastră era, de fapt, aceasta: în ce fel vă interesează politica?
Dacă mi‑aţi fi pus această întrebare, ceea ce, într‑un anumit fel aţi şi făcut, v‑aş fi spus atunci că sunt cu mult mai puţin avansat în demersul meu, că nu merg nicidecum atât de departe ca domnul Chomsky. Altfel spus, admit că nu sunt capabil să definesc şi, cu atât mai puţin, să propun un model de funcţionare socială ideală pentru societatea noastră ştiinţifică şi tehnologică.
În schimb, una din sarcinile care îmi par urgente, imediate, mai presus de toate celelalte, e următoarea: trebuie să indicăm şi să arătăm, chiar şi atunci când sunt ascunse, toate relaţiile de putere politică ce controlează actualmente corpul social, îl oprimă sau îl reprimă.
Ce vreau să spun e următorul lucru: există obiceiul, cel puţin în societatea europeană, de‑a considera că puterea e localizată în mâinile guvernului şi că se exercită mulţumită unui anumit număr de instituţii particulare, cum sunt administraţia, poliţia, armata şi aparatul de stat. Se ştie că toate aceste instituţii sunt făcute pentru a elabora şi transmite un anumit număr de decizii în numele naţiunii sau al statului, pentru a le face să fie aplicate şi pentru a‑i pedepsi pe cei ce nu ascultă. Dar cred că puterea politică se mai exercită şi prin intermediul unui anumit număr de instituţii care au aerul că n‑ar avea nimic în comun cu puterea politică, ce au aerul că ar fi independente în raport cu ea, deşi, în realitate, nu sunt.
Ştim toate astea în ceea ce priveşte familia, universitatea şi, în general, orice sistem şcolar care, în aparenţă, e făcut pentru a disemina cunoaşterea, dar care e făcut, de fapt, pentru a menţine la putere o anumită clasă socială şi pentru a exclude de la accesul la instrumentele puterii toate celelalte clase sociale. Instituţiile cunoaşterii, prevenţiei şi îngrijirii, cum e medicina, ajută şi ele la susţinerea puterii politice. E evident până la scandal în anumite cazuri legate de psihiatrie.
Mi se pare că, într‑o societate ca a noastră, sarcina politică veritabilă e criticarea jocului instituţiilor aparent neutre şi independente; criticarea şi atacarea lor în aşa fel încât violenţa politică ce se exercită în mod obscur prin ele să fie demascată şi să se poată lupta împotriva lor.
Această critică şi această luptă îmi par esenţiale din mai multe motive: mai întâi, pentru că puterea politică se infiltrează mult mai în profunzime decât bănuim; există centri şi puncte de sprijin invizibile, puţin cunoscute; adevărata-i rezistenţă, adevărata-i soliditate se găseşte, poate, acolo unde nici nu ne aşteptăm. Poate că nu e de ajuns să spunem că, în spatele guvernului, în spatele aparatului de stat, stă clasa dominantă; trebuie localizat punctul de activitate, zonele şi formele sub care se exercită această dominaţie. Şi pentru că această dominaţie nu e, pur şi simplu, expresia în termeni politici a exploatării economice, ea îi e instrument şi, într‑o mare măsură, condiţia care o face posibilă; suprimarea uneia se împlineşte prin discernerea completă a celeilalte. Dacă nu reuşim să recunoaştem aceste puncte de sprijin ale puterii de clasă, riscăm să le permitem să existe mai departe şi să vedem cum se reconstituie această putere de clasă în urma unui proces aparent revoluţionar.
CHOMSKY: Da, cu siguranţă aş fi de acord cu asta nu doar în teorie, ci şi în practică. Adică, există două sarcini intelectuale: prima, cea pe care am discutat‑o, este de a încerca să creezi viziunea unei viitoare societăţi drepte; ceea ce înseamnă a crea, dacă vreţi, o teorie socială umanistă, care este bazată, dacă se poate, pe un concept ferm şi uman al esenţei umane sau al naturii umane. Asta ar fi o primă sarcină.
O altă sarcină este să înţelegem foarte clar natura puterii şi a opresiunii, a terorii şi a distrugerii din societatea noastră. Iar asta include cu siguranţă şi instituţiile pe care le‑aţi menţionat, precum şi instituţiile centrale ale oricărei societăţi industriale, adică cele economice, comerciale şi financiare şi, în special, mai ales pentru perioada următoare, marile corporaţii multinaţionale, care nu sunt foarte departe de noi, în sens fizic, nici în seara asta [i.e. Philips la Eindhoven].
Acestea sunt instituțiile de bază ale opresiunii şi coerciţiei şi ale dominaţiei autocratice, ce par să fie neutre în ciuda a tot ceea ce ele spun: ei bine, suntem supuse democraţiei pieţei, iar asta trebuie să fie înţeles exact în termenii puterii lor autocrate, incluzând şi forma particulară de control autocratic ce decurge din dominaţia forţelor pieţei într‑o societate inegalitară.
Sigur că trebuie să înţelegem aceste fapte, şi nu doar să le înţelegem, ci să le şi combatem. De fapt, în ceea ce priveşte angajamentele noastre politice, în care ne cheltuim cea mai mare parte a energiilor şi eforturilor, mi se pare că ele trebuie să se afle în această zonă. Nu vreau să devin prea personal în legătură cu asta, însă implicarea mea politică se află cu siguranţă în această zonă şi presupun că aşa stau lucrurile pentru toată lumea.
Totuşi, cred că ar fi mare păcat să lăsăm cu totul deoparte sarcina oarecum mai abstractă şi mai filosofică de a încerca să trasăm conexiunile dintre conceptul de natură umană, care oferă o semnificaţie deplină libertăţii şi demnităţii şi creativităţii şi altor trăsături umane fundamentale, şi de a‑l corela cu un concept de structură socială în care acele proprietăţi ar putea fi realizate şi în care o viaţă umană cu sens ar putea să aibă loc.
Iar dacă ne gândim la transformarea socială sau la revoluţia socială, deşi ar fi absurd, desigur, să încercăm să schiţăm în detaliu scopul pe care sperăm să‑l atingem, ar trebui totuşi să ştim câte ceva despre direcţia în care credem că ne ducem, iar o asemenea teorie ne‑ar putea‑o indica.
FOUCAULT: Da, însă nu se află oare un pericol aici? Dacă spuneţi că o anumită natură umană există, că această natură umană n‑a primit în societatea actuală drepturile şi libertăţile ce‑i permit să se realizeze… e ceea ce aţi spus, cred.
CHOMSKY: Da.
FOUCAULT: Dacă admitem asta, nu riscăm oare să definim această natură umană – care e, totodată, ideală şi reală, ascunsă şi reprimată până acum – în termeni împrumutaţi de la societatea noastră, de la civilizaţia noastră, de la cultura noastră?
Voi lua un exemplu care e puţin simplificator. Socialismul dintr‑o anumită epocă, de la sfârşitul secolului al XIX‑lea şi începutul secolului al XX-lea, admitea că, în societăţile capitaliste, omului nu i se acordă toate posibilităţile de dezvoltare şi de împlinire; că natura umană e pur şi simplu alienată în sistemul capitalist. Şi visa la o natură umană în sfârşit eliberată.
Ce model folosea el pentru a concepe, proiecta, împlini această natură umană? Era de fapt modelul burghez.
Considera că o societate dezalienată e o societate care face loc, de pildă, unei sexualităţi de tip burghez, unei familii de tip burghez, unei estetici de tip burghez. De altfel, lucrul ăsta e atât de adevărat, încât aşa s‑a şi întâmplat în Uniunea Sovietică şi în democraţiile populare: s‑a reconstituit un fel de societate care era, de fapt, transpunerea societăţii burgheze a secolului al XIX‑lea. Universalizarea modelului burghez a fost utopia care a inspirat constituirea societăţii sovietice.
Rezultatul e că – şi aţi sesizat şi dumneavoastră, fără îndoială – este extrem de dificil de definit natura umană.
Nu există oare aici un risc de‑a ne lăsa induşi în eroare? Mao Zedong vorbea despre natura umană burgheză şi despre natura umană proletară şi considera că nu sunt acelaşi lucru.
[…]