Articolul de faţă este dedicat legăturii manelelor cu lumea interlopă. Deşi articolul a fost practic finalizat acum mai bine de un an, am ezitat îndelung să-l public – mi se părea că lucrurile astea, deşi ştiute, nu ar face neapărat un bine genului meu muzical favorit şi, cu siguranţă, nu i-ar bucura pe cei din industrie, pe lăutari în special. Cred însă că identitatea genului nu poate fi înţeleasă fără apelul la conexiunile lui complicate cu eroii economiei subterane, că discursul triumfalist al şmecheriei şi cel anxios al neîncrederii, ambele înfipte adânc în inima genului, nu pot fi înţelese altfel. Aşa cum observa şi DJ-ul berlinez Shantel, manelele sunt kind of gangsta, gangsta balcanic aş zice eu – şi dacă tot sunt gangsta, atunci să fie pe bune, adică cu băieţi răi, puşcăriaşi şi sânge pe pereţi. Cred că doar astfel de istorii pot face dreptate genului, arătând că maneaua a fost adevăratul underground al ultimilor 20 de ani, adevărata muzică de „marginali”, nu hiphop-ul sau cu atât mai puţin rock-ul sau clubbing-ul leşinat al ultimilor ani. Ca să citez un impresar, maneaua a fost interzisă pentru că le dă oamenilor ce e interzis – şmecherie, clipuri deocheate, putere masculină, mă rog, ce le place oamenilor de aici, dacă ar fi mai sinceri cu ei. E adevărat, 70% dintre manele sunt dragoste romantică sau scene duioase de familie – dar cealaltă parte, strict masculină şi mai sălbatică, cu şmecherie, frăţie sau neîncredere face net mai mult pentru identitatea genului, îl individualizează mult mai pregnant. Or, nu se poate înţelege ce înseamnă frăţie sau şmecherie fără un ocol prin istoria amorului vinovat dintre cele două industrii.
Banii, din cântări şi dedicaţii
Banii lăutarilor vin într-o măsură mai mică din drepturi de difuzare sau de autor şi mai mult din „cântări”, din prestaţii la restaurante/cluburi sau la evenimente private ca nunţi, botezuri, majorate, petreceri aniversare. Dacă în anii ’90 industria se putea oarecum susţine din vânzarea de albume apărute pe casete audio, după 2000, generalizarea tehnologiei digitale şi a pirateriei online a restrâns posibilitatea de a obţine un câştig mai consistent din drepturi de autor pentru lăutarii de manele: „Pe radio nu se dau manele, la tv nu se poate chiar dacă face audienţă… Soliştii câștigă mai bine din recitaluri decât din vânzarea de cd-uri [albume, n.m]. De 3-4 ani vânzarea e la pământ. Nu neapărat ca vin mai mult din concerte, evenimente, vin la fel – dar era mai bine dacă veneau din ambele părţi. La noi ai voie să cobori piesele [să le descarci de pe site-uri ca youtube.com, trilulilu.ro, n.m.]. La noi toți fac așa” (impresar, 41 ani). Canalele de radio nu difuzează manele, iar posturile tv, chiar dacă fac audienţă cu manelele, nu-i plătesc pe manelişti pentru prestaţiile lor. În ce priveşte amploarea pirateriei, nu există date statistice privind vânzarea de albume şi compilaţii, dar potrivit unui material apărut în revista Taraf Magazinîn anul 2011, ar fi cel mai piratat gen . Un lăutar abordat în legătură intenția lăutarilor de a se strânge într-o organizație care să-i reprezinte pe piaţa drepturilor de autor (ARAIEX) s-a plâns de puţinătatea banilor care vin din vânzarea de CD-uri, adăugând că un hit e important că „te ţine sus”, adică în atenţia publicului, dar grosul banilor vine din prestaţiile live. Faptul este semnalat şi de Adrian Deoancă într-un , precum şi de un lăutar de top:„Nicolae Guţă tocmai a primit un Disc de Platină pentru vânzări, dar grosul banilor îl câştigă tot din nunţi şi botezuri. Cine crede că din manele te îmbogăţești se înşală amarnic. Credeţi ca s-ar mai duce el, Guţă, la petreceri, să cânte câte 13 ore live dacă ar avea bani? S-ar mai risca să-i treacă iar glonţul pe la ureche?”.
Prin urmare, banii maneliştilor provin într-o măsură semnificativă din cântări, din evenimente private. La o cântare, banii ii vin lăutarului şi formației din două părți – din tariful pe care îl cere inițial (care ajunge 10.000 de euro în cazul unui lăutar de top, arată un material realizat în 2011 de televiziunea Antena 1) şi din „șpaga”, bacșișul pe care îl primește de la clienți pentru dedicații. În cazul celor mai cunoscuţi lăutari, tarifele, arată materialul citat, sunt următoarele: Florin Salam ia 10.000 de euro, Adi Minune 7.000 euro (probabil pentru două sau mai multe ore de concert), iar Vali Vijelie 2.500 euro (probabil pentru o oră de concert). Pe site-ul www.theconcert, afiliat MediaPro Concert, tarifele (actualizate pentru 2012), tarifele pentru o oră de concert, sunt următoarele: Sorinel Copilul de Aur şi Formaţia de Aur – 3.500 euro, Adrian Minune – 3.000 euro, Babi Minune – 1.500 euro, Liviu Guţă – 1.500 euro. În funcţie de şansă, şpaga poate surclasa financiar suma obţinută din tarif. Astfel, Adrian Minune, declara într-un material realizat de Jurnalul Naţional, că într-o seară a făcut 60.000 euro (dar că altă dată a strâns doar 150 RON). În materialul realizat de Antena1, Florin Salam ar fi obţinut din dedicaţii, la un botez, 13.000 euro în doar două ore.
Interlopii, clienţi privilegiaţi
Un lăutar bun trebuie să ştie să manipuleze emoţional publicul încât să-l facă să ceară cât mai multe „dedicaţii”. Un lăutar, observă etnomuzicologul Victor Stoichiţă (sub tipar), nu cântă niciodată pentru plăcerea lui, „E adânc înrădăcinat în tradiţia lăutărească să nu te exprimi pe tine. Ei sunt percepuţi ca fabricanţi de emoţii, mai mult decât producători autentici de emoţie”. Sau, în cuvintele unui lăutar, citat de acelaşi cercetător, „Lăutarii sunt cei mai şmecheri şi mai prefăcuţi oameni. Tot ce vor e să facă plăcere”.
Pornind de aici, Victor Stoichiţă demonstrează că persoana 1 din versurile multor manele nu îl exprimă pe lăutar, ci publicul – sau, mai specific, pe cel care face dedicaţia. Cercetătorul arată că instanţa rostitoare/persoana 1 din manele ca „Bomba bombelor”a lui Sorinel Puștiul („sunt bomba bombelor/ bosul boşilor/ capul mafiei/ cu mine să nu te iei”) nu-i aparţine lăutarului, ci este un fel de ramă ficţională pe care publicul este invitat să o îmbrace, să se simtă cineva important şi astfel să dea şpagă la lăutar. Altfel spus, „barosanul” nu e lăutarul, ci clientul, lăutarul e doar un releu intre muzica şi public.
Spus mai simplu, un lăutar cânta ce vrei tu să auzi, nu conform dispoziției proprii – „omul care-mi dă bani, un bacşis, mi-l dă cu drag, că aşa simte el, l-am atins la suflețel şi i-am cântat de băiat, de fată, mamă tată, de el însuşi”, spune un lăutar . Manelele pun explicit în versuri asta, îndemnând publicul să scoată bani din buzunar, să se dea mare: „hai aruncă hai aruncă banii/ dă-te mare să moară duşmanii” (Copilul de Aur).
Folosind instrumentele cercetătorului Alfred Gell, Victor Stoichiţă discută în articolul citat cum, prin diverse „tehnologii ale fermecării” (volumul ridicat al sonorului, reverberaţie, efecte instrumentale, versuri etc.), manelele creează o lume alternativă centrată pe „emoţia puterii” şi a omnipotenței. Ca formă de artă, şi manelele creează, în special în prestaţiile live, o astfel de lume fantasmatică, făcută ca să te simţi bogat şi puternic, „maybe a world where he (ascultătorul – n.m.) would be stronger even than God”, pe scurt „an enchanted word of might” (Victor Stoichiţă). Ca să arăţi că eşti „bomba bombelor”, parte din lumea fermecată a omnipotenţei,trebuie doar să marchezi banul la lăutar şi gata, eşti între cei Aleşi.
Clienţii dedicaţiilor, arată Stoichiţă, sunt „şmecherii”, cei care s-au îmbogățit pe seama economiei subterane (şi care, neplătind impozite, nu figurează în topurile celor mai bogaţi români), sau tinerii care îi imită, „şmecherii aspiranţi” care, deşi dispun de resurse financiare limitate („n-au o chiftea în stomac”, cum plastic se exprimă un lăutar), dau bani la lăutari pentru a părea la fel de potenţi ca şmecherii adevăraţi. Cornel, unul din instrumentiștii intervievaţi de mine, explică de ce oamenii obişnuiţi nu dau bani pe lăutari: „banul făcut ușor se duce la fel de repede. Oamenii care au muncit pentru banii lor nu-i pradă, nu-l aruncă pe lăutari, că au tras pentru ei… Din banii dați pe lăutari nu mai vezi nimic înapoi”, mi-a explicat el, distingând astfel acest tip de câştig de cel provenit din munca salariată; în cuvintele unui lăutar faimos (cf. Jurnalul Naţional, 2006), „Păi, dacă tu câştigi 4 milioane, îţi permiţi să îmi dai mie bacşiş?”.
Consecința e că genul, care – cum am arătat – se susține financiar mai mult din evenimente şi dedicații, trăiește într-o măsură semnificativă pe seama interlopilor sau a oamenilor de afaceri din economia informală, care îşi permit să organizeze petreceri cu lăutari de top, cum afirmă un lăutar în materialul apărut în Jurnalul Naţional:: „ Noi, lăutarii, de la oameni d-ăştia ne câştigăm pâinea, de la afacerişti, de la hoţi, de la oameni din lumea interlopă care au bani”. El arată că mai este invitat la generali, poliţişti de la care de regulă nu ia bani, întrucât aici cântă să-şi facă prieteni, oameni puternici care să-l ajute la necaz. Faptul este consonant cu observaţiile unuia din lăutarii tradiționali intervievaţi de Speranţa Rădulescu, care asociază publicul manelelor cu interlopii: „P-ormă a început ăştia cu stilul de manele, care-a prins la puşcăriaşi”. Observaţiile empirice au arătat însă că nu sunt totuşi singura lor categorie de clienţi.
În cercetarea mea, am descoperit că şi alte categorii sociale aduc manelişti faimoşi la evenimentele lor – cum ar fi migranţi pendulari din Italia sau Spania sau, în România, oameni de afaceri care au firme de colectat fier vechi sau alte afaceri dificil de fiscalizat, din zona economiei informale.
Un român din oraşul Călăraşi, care locuieşte în Napoli într-o tabără de rulote şi barăci, mi-a spus că o tradiţie recentă din oraşul natal implică aducerea celui mai faimos lăutar al momentului la nunţi. Cu tot tariful prohibitiv (10.000 de euro pentru 6 ore de cântat), familiile fac eforturi financiare epuizante să-l aducă pe lăutar, pentru a nu se face de râs în faţa celorlalţi membri ai comunităţii. In mod destul de cert, grupul de emigranţi din Călăraşi care locuieşte în tabăra din Napoli nu sunt interlopi, doar întreprinzători din zona economiei informale. Ei trăiesc în condiţii mizerabile în Peninsulă, în rulote sau barăci improvizate, sacrificând cât mai mult din confort, ca să adune bani pentru a-şi ridica case mari şi a organiza evenimente fastuoase. Ultima venire în ţară, mi-a spus, l-a costat 30.000 de euro.
Astfel că figuri de oameni de afaceri din zona economiei informale se întrepătrund cu figuri de gangsteri cu faimă naţională, aşa cum arată clipuri de pe youtube.com de la petrecerile lui Fane Spoitoru, Caiac, Clanul Sportivilor, fraţii Cordoneanu, Bercea Mondialul, fraţii Cămătaru; am ales doar câteva nume, legendele de pe harta gangsterilor din România.
Marii interlopi fac nu doar nunti, botezuri, majorate (pentru copiii lor) cu maneliști, ci şi simple petreceri la care cheamă soliști pe val, cum s-a întâmplat în 2009, când liderul unei organizaţii şi-a organizat o onomastică fastuoasă, „petrecerea anului 2010”, cum a fost numită într-un filmuleţ omagial postat pe youtube. Pe lângă artificii, un tort imens, ca de nuntă, formaţii de dansatori şi dansatoare, petrecerea a avut parte şi de (cel puţin) doi lăutari de top. De asemenea, sărbătoritul i-a comandat unuia din lăutari o melodie care să-l omagieze, „Eu sunt bun dar şi nebun”. Piesa, care a devenit hit şi a fost rulată pe posturile TV de profil, are un clip compus din imagini filmate la petrecere, cu bossul (singurul îmbrăcat în costum alb) înconjurat şi aclamat de locotenenţii săi. Pe lângă apologia sărbătoritului, „o fineţe de om” cu „inimă şi caracter”, respectând şi „un copil mic”, piesa conţine şi ameninţări voalate la adresa rivalilor sau a locotenenţilor obraznici care ar putea să emită pretenţii la locul de lider; atunci liderul o să devină din bun, adicăcumsecade, nebun, deci violent: „dar eu pot să fiu şi rău/ dacă treceţi la tupeu”, pe scurt, „să nu întreceţi limita/ că am să schimb pagina”.
Semnificaţii şi ritualuri în petrecerile cu maneliști ale interlopilor
A organiza un eveniment cu un manelist considerat de top e un mod de a-ti arata puterea financiară (a da 3-10.000 de euro pentru un lăutar de top e un gest pe care și-l permit doar oamenii bogați) şi totodată de a obține faima – în cazul în care „cântarea” este postata pe internet sau ajunge, transformată în clip, să ruleze pe unul din canalele tv dedicate manelelor. Exista o competiție între ei pentru a aduce maneliștii cei mai faimoși la evenimente. Un nume de top aduna pe youtube peste 50.000 de vizualizări, iar Florin Salam face cu ușurință 100.000 de vizualizări la un filmuleț live.
În acest punct apare o particularitate a mafiei româneşti – în raport cu etalonul standard cel mai studiat, mafia siciliană. În Sicilia, arată Diego Gambetta, un boss trebuie să arate cât mai multă modestie, motiv pentru care se va îmbrăca cât mai sobru şi va duce o existenţă cât mai discretă. Motivul, spune Gambetta, nu e atât acela de a atrage cât mai puţin atenţia autorităţilor, ci are legătură cu funcţia socială a Mafiei – care e aceea de a furniza protecţie privată într-un stat slab în care instituţiile publice nu o pot furniza, precum şi garanţii de încredere, într-un schimb economic, în cadrul unui sistem unde nu există încredere în corectitudinea tranzacţiilor. Or, pentru a câştiga capital de încredere, boşii trebuie să pară la fel de onorabili ca omologii lor burghezi din clasa superioară de mijloc.
Deşi România este tot un asemenea un stat slab în care oamenii nu au încredere nici în autorităţi, nici în bunele intenţii ale celuilalt în cadrul schimburilor economice (cf. Cătălin Augustin Stoica), interlopii nu au adoptat comportamentul discret al omologilor lor italieni – asta deşi, cum o să arăt mai încolo, mafia siciliană pare să fie un model pentru ei. La fel ca mafia rusească (cf. Humphrey), crima organizată din România se remarcă prin consum ostentativ (case mari, maşini scumpe, evenimente foarte costisitoare, sume mari de bani jucate la cazino etc.) – cu diferenţa notabilă că mafia rusă nu cochetează cu statutul de vedetă media, cum se întâmplă cu o parte din gangsterii români.
Manelele sunt vehiculul privilegiat prin care interlopii încearcă să atingă notorietatea publică: ei îşi comandă piese care să-i glorifice – pe ei înşişi, copiii sau nepoţii lor –, vor clipuri filmate în propriile locuinţe care să ruleze la televiziunile de profil, postează pe internet filmări de la evenimente private care adună capi de grupări interlope. Mai mult decât atât, o mulţime de manele hrănesc această fantasmă tematizând numele sau firma (ambele sinonime pentru renume): „de talie mondială m-a făcut mama/ ştie bine toată ţara de valoarea mea […] am nume mare/ cu greutate şi multă valoare” (compoziție Petrică Cercel; interpretarea de faţă îi aparţine lui Copilul de Aur).
Astfel de petreceri sunt puncte de întâlnire între grupuri rivale, cu rolul lor social bine precizat: se întăresc alianțe, se trasează altele noi sau se sting vechi rivalități – cum s-a întâmplat la un botez organizat la Brăila în 2007 de interlopul Stănel Corbu, pentru nepoata sa, botez care a adunat cele mai importante nume ale mafiei brăilene (conform presei locale). În timpul petrecerii, liderul mafiei din oraș, Titel Crăcănatu, „a promis ca-l va cununa pe locotenentul sau, Vincler, iar acesta din urma îl va năși pe „fratele” său, Costică Buricea”. La aceeași petrecere, Titel Crăcănatu „a fost lăsat mască, de dușmanul său de moarte, Nicu Țăranu, care i-a întins mâna, în semn de prietenie”. Un fragment de la această petrecere a fost de asemenea postat pe youtube).
Un alt scurt film de pe youtube, realizat cu ocazia unei petreceri, ne arata un jurământ făcut de doi interlopi din oraşe diferite (Slatina şi Bucureşti) – care își promit ritual că nu or să se vândă şi or să se ajute la belea, „să moară familia mea dacă o să-l vând vreodată pe Bercea”, spune unul din ei. Mai mult, „contractul” simbolic pe care îl încheie prin jurământ specifică faptul că afacerile fiecăruia urmează să treacă prin secretara fiecăruia. Jurământul este încheiat la o petrecere a lui Bercea Mondialul, în prezența a doi lăutari de top care intervin în jurământ, precizând termeni suplimentari ai acordului. O astfel de piesă care punctează muzical întâlnirea unor grupări în cadrul unor evenimente private e S-au unit brigăzile („S-au unit brigăzile/ şi ne-au crescut forţele”), când două grupări rivale ajung la neînțelegeri, cum s-a întâmplat la o petrecere ținută de interlopi ai Alexandriei, cu ocazia tăierii moțului unui copil, cum rezultă dintr-un material publicat de Vlad Ursulean în revista Vice. În cazul acesta, neînțelegerile au fost detonate de lupta pe dedicații între grupuri (care e pomenit mai des şi care aruncă mai mulți bani pe ele), care a degenerat în împunsături la adresa adversarilor: „am văzut o luptă între clanuri, care a început cu dedicații însoțite de bani. Atmosfera era tensionată, iar ei aruncau cu câte 30 de milioane pentru o manea. Când au început să arunce și cu pumni pe ringul de dans, tot manelistul i-a despărțit. S-a pus între ei cu microfonul. După cântare, Sorin mi-a zis: «Vezi, nu-i o meserie ușoară. Era să iasă omor acolo»”.
„Sunt cazuri când vine cu cuțitul la gat şi zice dă bă banii” (un lăutar)
Însă asocierea cu gangsterii autohtoni nu e deloc o idilă, meseria de lăutar fiind una puternic expusă la agresiuni fizice. Un motiv pentru care lăutarii ajung în astfel de situaţii e refuzul lor de a mai cânta dincolo de numărul de ore pentru care au fost antamaţi. Astfel, la o petrecere a interlopilor Brăilei (conform presei brăilene), un lăutar a fost amenințat cu moartea: „Buricea si-a dat arama pe faţă spre final, când l-a avertizat pe manelist: „Cântă! Am doi băieţi care te execută pe loc!” Un lăutar faimos a povestit pe canalul Acasă TV că a luat o palmă peste cap de la un petrecăreț nervos; la alt eveniment, împreuna cu alt lăutar, a fost sechestrat câteva zile – dar când s-a întâmplat asta, a fost despăgubit printr-un câștig foarte mare. Acelaşi lăutar (conform portalului de stiri 9am.ro) a fost victima unui incident umilitor la o petrecere organizată de un boss român în Spania: „«La un moment dat, ne-a cerut bani ca să rămână mai mult, fiindcă nașu’ convenise cu el o anumita oră! L-am agățat într-un cuier şi l-am luat la țintă cu cutii goale de Redbull. Îi dădusem un munte de bani şi făcea mofturi!», ne-a mărturisit unul dintre oamenii de încredere ai mafiotului”.
Cum se explică acest tratament desconsiderator aplicat unor staruri? Potrivit unui instrumentist, interlopii i-ar dispreţui de fapt pe lăutari, întrucât cuvintele acestora ar fi false. Opinia interlopilor despre lăutari ar fi că „se vând pentru bani, nu te preţuiesc cu adevărat”, că, prin însăşi natura profesiei lor, te laudă ca să obţină bani de la tine. Lumea interlopă se sprijină pe valorile încrederii – a fi fidel organizaţiei la orice cost, a nu te lăsa cumpărat nici de poliţie, nici de alte grupări rivale. Or, problema lăutarilor e că se lasă cumpăraţi, că te laudă şi-ţi spun cuvinte frumoase atâta timp cât le dai bani – şi că aceleaşi cuvinte frumoase ţi le spun şi ţie, şi rivalilor tăi. Ei ilustrează una din cele mai detestate categorii descrise de manele – aceea a prietenilor falşi care sunt alături de tine doar atâta timp cât ai bani: „prietenii şi banii sunt la fel de când e lumea/ sunt la fel ca vremea schimbătoare/ nu ai pe nimeni când ploua si este ninsoare/ trag la tine numai când e soare” (Nicolae Guţă şi Sorin Copilul de Aur).
Lăutarii se plimbă aşadar între mai multe grupări. Ei trebuie să facă un balet diplomatic complicat, pentru a nu declanşa gelozii. Astfel, un lăutar a ajuns la spital după ce a declanşat un scandal între două clanuri rivale (conform canalului tv ProTv ): „Supărarea a pornit în momentul în care cântărețul plătit de grupul victimelor nu a vrut să cânte şi pentru ceilalți, cunoscuți în zona ca interlopi de temut. Nervoși că artistul a fost antamat şi de alții, au scos bâtele. Lăutarul şi unul dintre petrecăreți au ajuns la spital.” Alt lăutar (conform cotidianului Libertatea) ar fi fost „pus jos şi jucat pur şi simplu în picioare, cu toate că nu dădea semne că ar vrea să riposteze” de către patronii-interlopi ai unui local de manele, unde solistul s-a dus pentru a susţine un concert. Interlopii i-au reproşat lăutarului că nu le este fidel, acceptând să cânte şi pentru grupuri rivale, ceea ce, conform cotidianului citat, „reprezintă o gravă ofensă la adresa autorităţii lor”. Altercaţia a durat câteva minute, răstimp în care nimeni nu a intervenit, după care cântăreţul s-a ridicat şi a plecat acasă, „cu promisiunea că nu va mai ieşi din cuvântul patronilor”.
De remarcat că, în nici unul din cazurile citate, victimele nu au depus plângere la poliţie, ba mai mult, în ultimul dintre cazuri, solistul a apărut după câteva zile la un post de televiziune, susţinând că nu s-a întâmplat nimic şi, drept dovadă, şi-a dat jos ochelarii de soare pentru a demonstra că nu are nici o vânătaie. Fireşte, la mijloc poate fi teama de represalii, care pot depăşi în violenţă agresiunea iniţială – dar la fel de bine ar putea fi invocată legea tăcerii care guvernează codul moral al organizaţiilor mafiote, lege care se aplică atât bărbaţilor de onoare din organizaţie, cât şi clienţilor care beneficiază de protecţia lor (Gambetta). Chiar dacă în cazul lăutarilor raportul e inversat (interlopii fiind clienţi, iar lăutarii prestatori de servicii), legea tăcerii rămâne valabilă.
Banii primiți pot deveni şi ei cauza a agresiunilor. Cum astfel de performante se desfășoară în cadrul unor petreceri stropite din belșug cu alcool, oamenii mai pierd măsura aruncând prea mulți bani pe lăutari, „omul mai ia din bani – dar sunt cazuri când tu ca lăutari trebuie să te simți şi să mai dai omului ceva înapoi. Sau sunt cazuri când vine cu cuțitul la gat şi zice dă bă banii” (conform Acasă TV). Astfel de incidente se întâmplă mai ales dimineața, când omul se trezește din beție și, descoperind că a cheltuit prea mulți bani cu lăutarii, vrea să-și repare greșeala şi acționează în forță. Cum arta secunda a lăutarului e să te facă să dai bani spunându-ți lucruri de laudă, la chef unii mai pierd măsura şi aruncă prea mulți bani pe lăutari.
Pe de altă parte, o tradiţie recentă (afirmă un interlocutor care locuieşte în câmpurile din Napoli) presupune că o parte din bani se vor înapoia rudelor apropiate care, pentru „fală”, se prefac a arunca bani „fără număr” pe lăutari. Suma pe care lăutarul o dă înapoi se negociază dinainte şi se numeşte retur. Un lăutar de top semnalează şi elaceastă tradiţie recentă: „Sunt unii care pretind să dea şi ei bani la muzica şi după aceea să li se restituie banii înapoi. Mulți dintre ei vor chiar mai mult decât au dat! Au făcut o meserie din chestia asta”.
Faptul dezvăluie o tensiune între situaţia economică reală şi logica consumului ostentativ pe care o exprimă maneaua. Cum afirmă Stoichiţă, ele înscenează o ficţiune în care să te simţi cel mai puternic sub raport (în primul rând) financiar, în relaţie cu duşmanii – care pot fi atât alte grupări mafiote (în cazul grupărilor ilegale), fie, în cazul oamenilor de afaceri din zona informală, pur şi simplu comunitatea la care se raportează cel care organizează evenimentul. Puterea se arată prin consum ostentativ, aducând cel mai scump lăutar al momentului şi aruncând cei mai mulţi bani pe dedicaţii (sau, în orice caz, mai mulţi decât duşmanii tăi). Ca să citez un interlocutor, important e să ţii firma sus. Sau în cuvintele lui Guţă, „De eşti şmecher când n-ai bani/ Să nu te laşi la duşmani/ Chiar şi atunci când eşti sărac/ Să te arăţi şi mai bogat”. Această logică aspiraţională, care presupune a cheltui în văzul lumii mai mulţi bani decât îţi poţi permite, este o notă definitorie a publicului de manele. Astfel, un cameraman specializat pe nunţi cu lăutari de manele, distingea între evenimente civilizate şi cele de neam prost. La cele civilizate familia insista să-i filmeze pe miri şi rudele acestora, iar la cele de neam prost, familia insistă să fie filmate momentele în care se vedea puterea financiară (dedicaţii, maşinile cu care au venit participanţii, darurile de nuntă).
De asemenea, interlocutorul din Călăraşi care locuia în tabăra de rulote din Napoli spunea că îl aşteaptă un an de greutăţi în care trebuie să adune bani pentru nunta fiicei sale: „numai lăutarul mă costă 10.000 de euro”. I-am zis că poate să aducă alt lăutar mai ieftin, dar mi-a răspuns, zâmbind ironic, că „asta nu se poate, îl râde lumea”. Evenimentele apoi sunt pline de astfel de contraste, între realitate şi firmă, glam-ul aspiraţional. Astfel, o nuntă din Ferentari, în care naş era unul din interlopii zonei, se ţinea între blocurile sărace din zonă – cu apartamente foarte mici, de camera tip vagon şi fără balcon. La scara ruginită a blocului unde locuia mirele era desfăşurat un covor roşu, întins pe cinci metri în stradă, până la cortul unde se ţinea nunta. În cort, scaunele erau de plastic ordinar, cum sunt cele din crâşmele ieftine, iar pe mesele puse cap în cap tronau pui de rotisor înfipţi în beţe, fructe exotice de supermarket (ananas, kiwi, banana, struguri) şi branduri americane de băuturi (whisky). La sfârşitul nunţii, miri au plecat cu un Cadillac alb de 6 metri.
Piesele comandate
Un om cu posibilităţi financiare poate nu doar să ceară o dedicaţie, o piesă, ci poate el însuşi face o comandă pentru o piesă (sau chiar un album) care să-l omagieze pe el sau familia lui. Încă din deceniul 10, un faimos cuplu de lăutari dedicau albume „fără număr” sponsorului Leo de la Strehaia. În piese, Leo apare ca realizat financiar şi posesor al unei potente de invidiat: „mor toți țiganii/ când apare Leo şi aruncă cu banii/ se oftică toți dușmanii”. Alte piese vorbesc despre părinţii şi copiii lui Leo – şi nu în ultimul rând despre relaţia pe care solista a avut-o cu interlopul („Am amant şi-s măritată/ mă vorbeşte lumea toată”). În acest tip de manele (comandate), numele „sponsorului” apare engramat în piese – de obicei, în versiunile de studio nu apar nume de sponsori intricate in versuri, ele fiind păstrate, eventual, pentru dedicațiile-intro ale piesei (dedicații plasate fie la începutul, fie în interiorul piesei, pentru un efect de autenticitate). În fapt, piesele de studio care să spună povestea particulară a unui businessman sunt rare, comenzile fiind rezervate mai degrabă live-urilor.
O astfel de piesa de studio cu circuit închis este „Unul e Versace”, apartinand unui manelist mai puțin cunoscut, Oniță de la Caracal. Piesa, care spune povestea ficționalizata a ieșirii din închisoare a tânărului Geani Versace care „dă un mare chef” pentru prietenii lui, a fost comandată de puternicul său unchi Sorin Magnatu, ca să dea de știre lumii că nepotul sau a fost eliberat („de doi ani doamne tot aștept/ să-mi strâng băiatul meu la piept/ dar a venit ziua cea mare/ şi am ieșit din închisoare”). Melodia beneficiază şi de un clip, filmat chiar cu ocazia petrecerii de reunire a familiei, în care îl vedem pe Geani Versace ieșind pe poarta închisorii, îmbrățișându-și băiatul şi „pe unchiul său Sorin Magnatu”, urcându-se cu membrii familiei într-un Cadillac luxos unde ciocnește șampanie, apoi în mijlocului unei mici petreceri improvizate pe loc în centrul orașului Slatina – și, în fine, la petrecerea finală de la restaurant.
Însă Oniță de la Caracal e un nume obscur în branşă, iar asocierea cu el nu poate fi, prin forţa lucrurilor, profitabilă în termeni de prestigiu. Din contră. Un şmecher care se vrea pe picior mare trebuie să se asocieze simbolic cu un lăutar de top. La alt eveniment, echipa Sorin Magnatu şi Geani Versace s-a lipit de un lăutar faimos care, modificând versurile piesei „Bomba bombelor” (Sorinel Puştiul), face team-ului un portret bombastic, nu lipsit de o ironie ascunsă: „se vorbește lumea în sat/ despre Sorin că e magnat/ trage cu mine-n dreptate/ uite că vine Versace”.
În astfel de contexte live, versurile neutre ale pieselor de studio sunt de multe ori modificate astfel încât să-l prindă în text pe cel care a comandat petrecerea sau a făcut o dedicație: „Amar nu e singurel/ că e Dacu lângă el/ moare lumea moare moare/ că Amar are valoare// Sutele de milioane/ vin la mine-n buzunare/ pachetele şi pachetele/ şi saci de lovele”. Piesa, a cărei versiune de studio se numește „Sutele de milioane” (Nicolae Guţă), este dedicata în versiunea live lui Amar Generalul, fratele interlopului Bercea Mondialul.
În astfel de piese omagiale, lăutarul trebuie să modifice versurile, să le aducă mai aproape de contextul de performanţă umplând cadrele goale ale versiunii de studio cu carnea unei poveşti particulare. Cu cât şpaga e mai mare, cu atât povestea mai colorată şi mai originală (mergând până acolo unde un lăutar, atins brusc de har, a ajuns să compună pe loc o piesă cap-coadă despre sponsor: „să nu uiţi, că (piesa) asta ţi-am scos-o pe loc aici… mâine n-o mai ştiu, trebuie s-o ascult din nou. Toată viaţa numai aşa am scos”).
Chiar şi în astfel de piese comandate, lăutarul continuă să nu vorbească (decât rareori) în nume propriu, devenind un fel de ventriloc, capabil să adopte pe rând vocile (sau perspectivele) celor care fac dedicaţii. Astfel, într-una din manelele dedicate întoarcerii din închisoare a lui tata Nuţu (în treacăt fie spus, regizată foarte ingenios), lăutarii îmbracă pe rând identitatea interlopului („Stai Salame lângă mine/ O să am grijă de tine”), a soţiei acestuia („Cât a fost Nuţu plecat/ nici un beep nu mi-a dat”), a lui „nea Ion din Constanta”, un fin de-al lui Nuțu („înainte cu două ore/ am stat lângă naşul meu/ şi am plecat şi mi-a părut rău”) şi nu în ultimul rând a lăutarilor ca persoane private („acum e şi rândul meu/ să fac pentru tata meu”). Dacă compoziţia lui Adrian Minune e minată de un patetism prost jucat, performanţa lui Florin Salam de la început se constituie într-una din cele mai strălucitoare manele omagiale ever, exemplară pentru ceea ce înseamnă arta lăutarului care, contracost, reuşeşte să improvizeze şi să performeze o piesă foarte puternică, care pare să respire emoţia celei mai puţin contrafăcute recunoştinţe şi, în punctul de climax de la sfârşit (extrem de bine pregătit şi construit şi el), angajamentul total faţă de boss: „acum e şi rândul meu/ să fac pentru tata meu (las-o aşa!)/ că ăla e sufletul meu// nu ştiu teama nu ştiu frica/ am să recunosc de Nutu, recunosc de Mica/ să n-am teama să n-am frică/ eu mă mândresc cu Nuţulică/ să audă toată ţara/ ăştia-s familia mea/ familie de valoare/ c-are o inimă mare”. Ca pe sirene, nu ai cum să nu-l crezi.
Poetica manelelor în piesele comandate şi live-uri: codări metaforice şi tabu-uri
Universul tematic al genului nu are cum să nu se resimtă de pe urma acestei coabitări: lăutarul îţi cântă ce vrei tu să auzi şi, cum clientul (petrecerilor sau dedicaţiilor) este de cele mai multe ori un interlop sau un om de afaceri din zona informală, cântă ce vrea acesta să audă, lucruri dintr-o lume potentă de şmecheri. În această subsecţiune, o să arăt că poetica manelelor, care se constituie din „împreuna lucrare” a lăutarilor şi oamenilor de afaceri din zona ilegală sau informală, se articulează pe baza unor strategii textuale ce presupun esenţial codarea metaforică, tabuizarea unor procese sau entităţi (autorităţile statului de exemplu), folosirea unor termeni plurisemantici (care pot să trimită, atât la realităţi chestionabile sub raport juridic, cât şi la altele cuminţi).
Dacă rap-ul îşi face o voluptate din a glamuriza infracţionalitatea şi a o prezenta în termeni cât mai puţini ambigui, manelele se construiesc pe o poetică opusă, care mizează pe ambiguităţi şi pe suspendarea referinței, încât la suprafaţă textele par că spun o poveste lipsită de subversivitate. O poetică cu circuit închis, în care, cum zicea un interlocutor din Ferentari, „cine trebuie să se prindă se prinde, n-ai tu grijă”.
Pentru demonstraţie, o să iau o piesă comandată, „Cap şi pajură”, aparţinând unui manelist mai puţin cunoscut, Florin Purice, dar altfel poate cel mai inovativ compozitor al ultimei generaţii. Piesa, lansată în 2010, a adunat 3,5 milioane vizualizări pe youtube şi vara asta încă mai era difuzată frecvent pe Taraf Tv. Citită inocent, pare o simplă manea de frăţie cu doi fraţi care rememorează drumul lor eroic spre succes, datorat încrederii dintre ei, în care unul, aflat departe şi mai experimentat, își face griji că fratele rămas singur n-o să se descurce şi îl atenționează, grijuliu, despre răutatea oamenilor. Interlocutorul meu mi-a demonstrat că sensul e cu totul altul, dacă citești textul prin dedicaţia din intro-ul versiunii de studio a piesei, „pentru Nuţu şi Sile” . Cei doi Cămătaru, Nuțu şi Sile, sunt frați şi gangsteri cu faimă naţională, probabil cei mai cunoscuţi din România. Lăutarul vorbește din perspectiva lui Sile, aflat, cum zice piesa, „departe”, adică la închisoare, dar care o să fie eliberat curând (într-adevăr, Sile Cămătaru avea să fie eliberat peste un an) – „mult nu mai durează şi o să fie bine”. Prima strofă rememorează succesele grupării care a rămas în „vârful piramidei”, adică cei mai puternici dintre interlopi, şi a devenit „o legendă vie” (fapt nu lipsit de adevăr, dată fiind notorietatea lor naţională), definind totodată eroismele secrete ale vieții de gangster, „am trecut prin multe dar nimeni nu ştie”. Cei doi sunt „fraţi buni”, legaţi prin sentimente, „împreună suntem o inimă întreagă”, împărtăşindu-se din valorile mafiote ale forței şi onoarei, „forţa şi onoarea, apa şi pământul”. Prin intermediul lăutarului, Sile îşi atenţionează fratele să fie tare, acum că unitatea grupării a fost slăbită, „că lumea profită, crede că nu ţine/ că nu e şi fratele tău lângă tine”. Dar fratele va veni curând din închisoare, şi o „să ne facem treaba cu atenţie”, adică fără greșeli care i-ar putea trimite din nou după gratii. Piesa se încheie cu o ameninţare adresată rivalilor, „sunt doar două variante pentru voi/ ori faceţi ca noi, ori faceţi ca noi”, deci singura alternativă e supunerea.
Oricât de gri ar fi contextul, la suprafață manelele rămân formal corecte din punctul de vedere al dreptului penal, așa cum se poate vedea dintr-o altă comandă – o manea în care figura unui interlop este omagiată de către locotenenţii acestuia (“Trăiască şeful”), în cadrul unei nunţi de la Timișoara, unde bossul este naș: „hai să ne trăiască şeful/ ăsta e descurcăreţul/ are bani şi are de toate/ ne ţine pe toţi în spate (ale ale Nuţule!)/ nu se vinde până la moarte (ale ale Nuţule!) ne-a făcut case palate// ai ținut mereu aproape Nuțu/şi nu te vinzi pân’la moarte Nuţule/ că mereu la toţi le-ai dat Nuţule/ de băut şi de mâncat;/ pe mulţi pe mulţi i-am ajutat”.
Singura referință suspectă în acest discurs aparent corect penal e „nu se vinde pân’ la moarte” (i.e. nu trădează niciodată); în rest, textul ar putea fi luat la fel de bine drept un omagiu naiv adus unui filantrop. Pentru ca sensul real să se vadă e nevoie ca versurile să fie contextualizate în jocul politic al dedicațiilor – unde piesa vine să-l asigure pe gangster de fidelitatea şi supunerea subordonaților săi.
Una din cele mai reușite şi mai complexe piese ale acestei serii, în fapt un adevărat performance, este „Soldaţii” lui Florin Salam. Chiar dacă nu este o comandă, piesa nu are o versiune de studio, fiind performată exclusiv live. Aparent, performance-ul vorbeşte despre Salam însuşi şi despre formaţia care îl acompaniază. Dar iniţiaţii în şmecherie înţeleg altfel piesa – ca o parabolă ludică despre putere, credinţă şi supunere în organizaţiile mafiote. În discuţia mea, o să supun analizei o interpretare din 2010, într-un club din Timişoara. La început, solistul pretinde că vorbeşte despre sine şi trupa lui, mai exact despre felul cum au cucerit piaţa muzicală („Soldaţi! Ce-am făcut ce n-am făcut/ Şi de unde am apărut/ C-am rupt Romania în două/ Dușmanii se fac că plouă”). Ce trimite la universul mafiot este apelativul soldaţi, precum şi expresia „am rupt România-n două”, care, în argoul infracţional, are sensul de mari succese financiare ilicite. Piesa se construieşte din intervenţii solistice şi instrumentale în forţă, în care se aude întreaga orchestră, şi din pasaje lente, în care se aude doar bateria şi dialogul solistului cu formaţia: Salam vorbeşte cu membrii formaţiei la microfon în timp ce aceştia îl aclamă şi strigă fără instrumente de amplificare, în ecou, creând un efect hipnotic de forţă, o adevărată transă de putere, ca şi cum Salam ar fi undeva la o tribună, ca un mare lider, în timp ce soldaţii lui sunt undeva departe în afara scenei, în mijlocul anonim al publicului. Piesa glisează subtil spre mesaje mai directe, „Soldaţi!”, îşi interpelează solistul formaţia, care îi răspunde prin aclamaţii, „adevărat, şefule”, şi strigăte de mobilizare agresive, „la război, la luptă mă tată mă”, strigăte care se aud în ecou, din mai multe părţi, ca şi cum ar veni din partea unei mulţimi, „credincioşi?”, continuă mai departe solistul, „nu vă vindeţi niciodată?”, iar soldaţii îi răspund prin aclamaţii prelungi, confirmând angajamentul faţă de boss. În secvenţa următoare, Salam le cere să se aşeze jos („jos, soldaţi!”), o metaforă-test a supunerii faţă de boss – motiv pentru care la pasajul care urmează (unul în forţă, numit, subversiv, „Urmărire generală”, în care e imitat zgomotul unei mitraliere), Salam cântă din picioare, iar membrii formaţiei stând stârci.
În piesele live cântate la evenimentele interlopilor, referințele la universul mafiot sunt de multe ori mai precise decât în piesele de studio, dar rămân vagi. Astfel, organizația e descrisă prin termeni cu sensuri ambigue: brigadă, frăţie, trupă de şoc, comando, garda de fier (la origine, o grupare infracţională şi, prin extensie, orice frăţie mafiotă), mercenari, soldați, armată şi alte expresii care trimit spre ierarhia militară sau idea de ordine: general, cap, şef, grade (superioare sau de şmecher), a face legea, precum şi derivate din familia lexicală a verbului a vinde (cu sensul de a trăda). De unde această predilecţie pentru metafore militare? Gambetta arată că organizaţiile mafiote din Sicilia sunt organizate pe o structură cvasimilitară, cu un boss, locotenenţi şi soldaţi, funcţionând pe o disciplină strictă. Nu altfel stau lucrurile în organizaţiile mafiote româneşti, organizate, conform relatărilor de presă, din „boşi/ şefi”, „locotenenţi” şi „soldaţi”.
. De asemenea, gangsterii români au dezvoltat o slăbiciune pentru outfit-ul interlopilor italieni – costum sau predilecţie pentru negru la boşi şi ochelari de soare, haină de piele, trening Adidas, freză skinhead în cazul locotenenţilor, care imită outfit-ul working class-ului din Italia. Trendul general al curentului, de altfel, pare de asemenea foarte influenţat de Italia – care exercită o fascinaţie mult mai mare decât hiphop-ul anglo-american cu hainele lui largi.
Lăutarii, trubaduri pop
Cu toată legătura lor cu lumea interlopă, maneliștii nu devin (decât în puţine cazuri) ei înșiși interlopi. În rap-ul gangsta, vedeta de pe scenă poate fi ea însăși gangster (2pac, 50cent etc.), trecutul de mafiot sau borfaș al unui artist dând bine la imaginea de băiat rău livrată către public; conexiunea cu lumea interlopă e asumată sau chiar exagerată, fiind integrată în inima identității genului: nu e neapărat rău dacă băiatul mai învârte ceva droguri. În manele, rolurile sunt distribuite strict, maneliștii nu devin gangsteri şi, nici invers, gangsterii maneliști. Mai mult de-atât, maneliștii se jenează de conexiunea cu lumea interlopă, care nu e afișata în interviuri sau în ieșirile la tv.
Mai potrivită pentru a descrie relația dintre maneliști şi interlopi e paradigma trubadurilor medievali, a cântăreților de curte care cântau faptele de vitejie ale nobilului care îi proteja şi plătea – sau frumusețea soției aceluia. Aceste cântece medievale erau tributare stilului înalt, „vorbelor frumoase”, exagerând poetic (sau inventând) vitejia nobilului sau frumusețea soției lui. Pentru nobil era o formă de a se eterniza prin artă şi totodată un mod de a-și etala puterea. În „epoca haotică” a postsocialismului, ca să-l parafrazez pe Harold Bloom, nobilii sunt înlocuiți cu războinicii interlopi ai zilei, care-și certifică puterea arătând că-și permit un lăutar de top care să le omagieze, în mântuitul azur al artei, familia şi pe ei înșiși. Stilul e de asemenea înalt („toate cuvintele frumoase pentru el câte zile trăiesc”, spune într-o cântare un lăutar faimos, referindu-se la un client interlop faimos de-al său ), hiperbola de asemenea prezentă. Trubadurii medievali lăudau faptele de arma ale protectorului – lăutarii de manele „şmecheria” şi potența financiară ale acestuia.
În anii haotici ai deceniului zece, legătura era mai vizibilă, o parte din lăutari lăsând să se vadă că sunt protejaţi ai interlopilor. Cel mai cunoscut caz este cel al unui celebru cuplu muzicalcare, la sfârşitul deceniului 10, a făcut furori cu cele cinci albume dedicate unui interlop. Mai mult, poza interlopului apărea pe coperta interioară a albumelor, în colaje colective în care era reprezentat la o altă scară decât lăutarii, care, prin comparaţie, păreau Hansel şi Gretel la pieptul unui căpcăun. Calitatea lui de susţinător financiar al performanţelor muzicale era precizată atât pe coperta principală a albumului, unde trona remarca „sponsor: prinţul ţiganilor, Leo de la Strehaia”, cât şi în dedicaţiile de mulţumire ale albumului (unde era menţionată întreaga familie extinsă a sponsorului), dar și în texte, care lăudau la nesfârşit isprăvile amoroase sau financiare ale prinţului.
Un lăutar din Târgovişte, specializat pe manele bagabonţeşti, a fost de asemenea protejat al unui mafiot din fosta reşedinţă domnească a lui Mircea cel Bătrân, motiv pentru care i-a dedicat interlopului un album, Chef la şmecheri („tot judeţul tot oraşul/ lui Ghenosu-i zice naşul/ e şmecher cu minte multă/ mafiot sută la sută”).
De asemenea, alţi doi lăutari din ultimul val semnalează că sunt protejaţi ai unei dinastii, denominându-l repetat pe unul din conducători ca bossul nostru.
Dar, înaintea celor doi, a fost un lăutar faimos care a glorificat familia citată, arătându-şi, în maneaua dedicată întoarcerii unuia din boşi din închisoare, recunoştinţa faţă de acesta: „mi-este inimioara arsă/ ăla mi-a dat prima casă/ eram doamne la început/ şi Nuţu mă iubea prea mult”; de altfel, lăutarul îl numeşte, afectuos, în dedicaţia unei piese, tata Nuţu. Câţiva ani mai târziu îl regăsim pe acelaşi lăutar închiriat de alt clan, bătut şi călcat în picioare de soldaţii sângeroşi ai acestuia, care (conform cotidianului Libertatea ) „i-au reproşat prinţului manelelor că nu le este fidel, adică a acceptat să cânte şi pentru clanuri rivale, ceea ce reprezintă o gravă ofensă la adresa autorităţii lor.”
La acest nivel, arta te laudă, dar te face de bani – şi puțini oameni dispun de suficienți bani să-și permită închirierea unui trubadur sau o dedicaţie săpată direct în carnea inefabilă a unei piese sau a unui album. Pentru ceilalți, şmecheraşii care se visează barosani, rămân performantele din cluburi, unde, aruncând jumătate din salariu, se simt pentru cinci minute parte din clubul select al celor aleși.
Există însă soluții chiar mai ieftine – doar trăim în epoca „reproductibilității mecanice” (Walter Benjamin). La acest nivel, mai pop, al ascultătorului obișnuit, unicitatea nu mai e posibilă, iar lucrurile sunt prezente în copii ieftine, în versiuni „curate” de studio, fără referințe prea directe şi lăsate ca rame ficționale goale cu care să se poată identifica orice sărac ce trimite, via mobil, o dedicație de patru euro la Taraf TV, pentru a-si vedea numele lui şi al iubitei curgând în bara de text care defilează în partea de jos a ecranului. Pentru unicitate şi senzație live, se plătesc bani grei.