Presa străină despre România & Documentarul “Romania: The Spectre of Tyranny”

de Alex.Cistelecan

Documentarul “Romania: The Spectre of Tyranny”

Documentarul Romania: The Spectre of Tyranny este o combinație abilă de ciomag ideologic și sofisticărie sofistică: pentru a impune mesajul că tot ceea ce e nasol în România de astăzi – și mai totul pare să fie nasol – se datorează tarelor comuniste, „documentarul” este nevoit să recurgă la cele mai spectaculoase piruete, salturi și șpagate argumentative. Astfel, „investigația jurnalistică” înaintează combinând și mutând succesiv accentul de pe abordarea social-istorică la cea psihologică, de profunzime și mentalitate, continuând prin mișcarea inversă, de la interioritatea subiectivă a mentalității înapoi la suprafața social-politică a prezentului. Avem, inițial, momentul comunist, în care exteriorul social-politic modelează în totalitate interioritatea subiectului, care e pur pasivă; apoi sărim filmul istoric, ajungem în prezent, și cheia situației actuale e o relație perfect inversată: acum mentalitatea și interioritatea subiectului, care au rămas absolut neschimbate, încapsulate și ferite de orice evoluții reale ale societății din ultimii douăzeci de ani, sunt cele active, singurele cauze reale și eficiente care explică situația social-politică actuală. Și uite-așa, o abordare aparent profundă – pentru că e vorba, în fond, de profunzimile sufletului omenesc – și aparent istoricizantă – pentru că, prin canalul intimității și al mentalității, leagă direct două momente istorice –, saltă exact peste transformările sociale și economice reale din 1989 încoace, care n-au, se pare, absolut nici o relevanță explicativă pentru situația actuală. (Mă întreb dacă nu cumva aici nu e vorba de un abuz al noțiunii de mentalitate, ci de uzul firesc la care obligă acest concept: în fond, mentalitatea e, de la bun început, un construct istoric-anistoric, social-psihologic, în care un anumit moment social și istoric devine, de la un punct arbitrar și ca prin minune, anistoric și se rigidizează într-un dat psihologic care e imun la orice altă evoluție social-istorică – dar care, în schimb, explică toate evoluțiile istorice și sociale de după stabilizarea respectivei mentalități). În unele momente, această schemă de argumentare întinde coarda logicii la tensiuni inimaginabile: într-o secvență memorabilă, unul din experții în istorie și mentalitate postcomunistă care populează filmul se întreabă oare „de ce nu se măresc salariile profesorilor?”. După care tot el ne explică, prelung, înțelept și cu răbdare, că la mijloc e tot o problemă de birocrație, de lipsă de viziune, de debusolare și resemnare, deci, ce mai: de mentalitate comunistă.

 La fel de interesant e și ceea ce experții și jurnaliștii din film înțeleg prin mentalitate comunistă: se pare că e o combinație contradictorie – dar contradicțiile și ideea că ele ar trebui explicate nu se numără printre preocupările specialiștilor în spectrul comunist – între ideea că se așteaptă totul de la stat, și ideea că nu se așteaptă nimic bun de la stat. Pasivitate și resemnare față de stat. Soluția? Desigur, demantelarea statului – de unde și morala de relevanță generală pe care o conține această mică predică documentară și exotică de duminică. Într-un final așadar, toată povestea cu mentalitatea comunistă care nu mai moare se dovedește a fi, în realitate, o pledoarie pentru descentralizare neoliberală și implicare ong-istă. Spectrul tiraniei comuniste este chiar statul însuși. Dar de ce să ne tot ascundem după deget? Haidem să stabilim din capul locului că democrația modernă, cu toate metehnele ei de cetățenie și universalitate, participare politică și dreptate socială, nu e decât o fantomă a tiraniei comuniste din care se cuvine să ne trezim.

 ___________

de Florin Poenaru

Presa străină despre România

Câteva materiale recente[i] readuc în dezbatere discuția din timpul referendumului despre rolul presei străine în conturarea situației din România. Evident nu putem vorbi de jurnalism în aceste cazuri ci de ideologie în stare pură ce maschează diferite interese politice. Pentru jurnaliștii străini schema este una destul de clasică și nu se aplică doar României: exotism maxism care construiește o alteritate radical diferită față de publicul occidental. Desigur, mesajul este unul foarte clar: oricât de nasoală e situația din vest, ia uitați cum e în rest, deci stați liniștiți  și bucurați-vă de civilizație și democrație. Rolul jurnalismului este de fapt de a calma conștiința publicului vestic, livrându-i la intervale regulate doza de mizerie din restul lumii. Mai mult, tipul acesta de relatări reprezintă de fapt surplusul tabloidal absolut necesar ziarelor așa zis quality. Tabloidul nu înseamnă știri despre vedete și sâni pe prima pagină ci relatări precum acestea din New York Times în care viața politică a unei țări este prezentată, cu autoritatea instituțională de rigoare, ca un freak show, ca o bizarerie dintr-o lume îndepărtată și necivilizată, așa cum erau pe vremuri relatările despre triburi uitate de lume ai căror membri umblau goi și făceau tot felul de chestii ciudate.

În cazul concret al României lucrurile stau puțin diferit tocmai pentru că oferă un cocktail de teme și motive tabloide greu de refuzat: de la Dracula și vampiri la Ceaușescu și securiști (practic aceeași schema de fapt, reluată la un secol distanță), la sărăcie, lipsa de democrație, câini vagabonzi și Casa Poporului oferta este mult prea tentantă pentru a fi ignorată. Practic subiectul se oferă pe tavă de la sine fără a mai fi nevoie de alte eforturi speciale. Din acest punct de vedere, România are deja acest brand și, pe lângă încărcătura politică foarte particulară, potopul de articole despre România din această vară, precum și stilul lor, vine și din faptul că exista deja o matrice deja ce nu trebuia decât actualizată cu efect imediat.

Însă n-ar trebui să dăm vina aici pe ignoranța străinilor față de România –celebra teză conform căreia în spatele acestui ecran de mizerii se află de fapt și lucuri bune pe care nu le vede nimeni. Nu, problema nu e ca autenticitatea țării este pierdută în aceste relatări, ci faptul că aceste relatări preiau de fapt în cheie culturală, cu aroganța superioară a privirii coloniale, conflicte cât se poate de politice. Astfel, nu e vorba de rea voință sau de slabă pregătire jurnalistică –dacă ar fi mai multă documentare la fața locului, dacă am comunica mai bine brandul de țară lucrurile ar sta mai bine, așa cum sună soluția obișnuită – ci de un complex de interese, oameni și instituții care funcționează după o logică proprie. Astfel, problema astă vară nu a fost că PDL-iștii au știut să comunice mai bine cu vesticii și să le vândă propria poveste ci faptul că au reușit să activeze imediat o schemă pre-existentă pe care de altfel au și întreținut-o constant.

Astfel, la acest nivel, rolul figurilor locale în generarea și menținerea acestui complex de teme în legătură cu România este crucial. Practic nu e vorba doar de privirea colonizatoare și rasistă externă ci și, mai ales, de construirea acesteia în plan local –așa cum filmul de pe AlJazeera o dovedește cu prisosință. Astfel, nu doar că unii își imaginează și interiorizează total privirea vestică pozând în civilizați, europeni și reformiști ci faptul că exact acest efort le oferă o poziție foarte importantă de mediere în raport cu temele și interesele vestice, livrându-le mereu la pachet, la intervale regulate. Anti-comunismul, în toate articulările sale publice și relațiile personale și instituționale transnaționale, a fost de fapt cea mai mare sursă post-comunistă de tabloid (așa cum o dovedește și Raportul de Condamnare, dar și cărțile lui Vladimir Tismăneanu, în care relatările istorice sunt întrerupte pentru a nara o mică idilă sau un amănunt casnic despre vreun lider comunist) și mizerie, hrănind astfel imaginația vestică și întărind rolul antreprenorilor locali ai acestui discurs, întreținând în beneficiu propriu un complex al mizeriei și necivilizării în raport cu vestul.

Evident, în asemenea situații nu putem decât să îmbrățisăm total acestă identitate impusă din exterior. Nu efortul inutil (și vag stupid) care frisonează pe toată lumea bună de la ICR la Elena Udrea de a prezenta o altfel de realitate românească ci exact mai multă barbarie, necivilizație și mizerie pentru publicul occidental. Sau, pentru a reveni la analogia antropologică anterioară, nu doar goi, ci și cu penisul mare.