La nici o săptămână după corida de la Ateneu, Gabriel Liiceanu găseşte cu cale să intervină cu orecare puneri la punct în chestiunea Herta Müller. Cadrul nimerit: emisiunea „Ultima ediţie” difuzată la TVR în data de 3 octombrie a.c.
Cum atacarea subiectul „pe fond” – anume cine are dreptate, cine e culpabilul, cine e disidentul sau cine a mâncat salam cu soia etc. – îmi pare un pic prea grandilocventă, voi ataca fenomenul Liiceanu-Müller „pe procedură”. Să zicem că îmi e absolut indiferentă etica celor doi şi biografia care-i îndreptăţeşte să aibă opiniile pe care le au şi care au făcut spectacolul de luni, 27 septembrie, de la Ateneu. Eu mă voi limita aici să măsor anduranţa logică a dlui Liiceanu, aşa cum a probat-o discursul său pronunţat de la catedra TVR, pe 3 octombrie. Gânditorul scrutează cu reproş adânc privirile d-şoarei redactor, cu care simte că vorbeşte „degeaba” de douăzeci de minute – sceptic în privinţa recuperabilităţii naturii umane – şi se lansează în raţionamente complexe şi elegante, cu mare grad de generalitate: oamenii sunt…, scriitorii sunt…, publicul nu este…. Se întâmplă însă un fenomen suspect: în pofida gradului de generalitate pompat în concluzii, gânditorul uită cu totul să ia în calcul plaja lor de aplicaţie şi valabilitate în discursul imediat al domniei sale. Numai în emisiunea cu pricina am sesizat câteva situaţii în care ce fusese valabil în minutul x nu mai era valabil în minutul y. Iată trei dintre ele:
1. Herta Müller e scriitoare. Scriitorii – chiar şi cei mai buni dintre ei – „sunt şi ei oameni”, supuşi greşelii şi incoerenţei de judecată, consideră Liiceanu „în direct” la TVR. Concluzia: Herta Müller s-a cam bălăcit în erori lunea trecută, la Ateneu. Dacă Herta Müller greşise, Mircea Cărtărescu-gazetarul, invocat de Liiceanu două-trei ori în aceleiaşi emisiuni pe te miri ce temeiuri, s-a întâmplat să aibă, de fiecare dată, „dreptate”.
2. Cum să aplauzi pe cineva care se referă „coroziv” la tine (un „tu” generic, evident – dar se-nţelege că judecata poate fi aplicată şi indivizilor concreţi)? se consternează Liiceanu apropo de reacţia sălii la intervenţiile Hertei Müller. Asta înseamnă autodiscreditare tâmpă, asta e bucuria prostului care, când e înjurat, se crede ridicat în slăvi. Aşa o fi. Dar editorul care va continua să publice un autor care l-a discreditat la scenă deschisă cum e? Dacă aş răspunde conform logicii liiceene, aş spune că e un idiot. În cazul de faţă, rămâne de văzut dacă în tabla de valori a editorului Liiceanu contează mai mult respectul de sine şi orgoliul rănit sau beneficiile materiale asociate cu publicarea unui autor nobelizat.
3. Rugat să(-şi) explice cumva atitudinea favorabilă a sălii – a publicului – faţă de opiniile caustice ale Hertei Müller, Liiceanu o roagă pe d-şoara redactor să facă apel la nuanţă: publicul unei săli nu o entitate „omogenă”; cei cinci-zece aplaudaci ai Hertei Müller nu înseamnă nicidecum „toată sala”, nu înseamnă nicidecum „publicul”. Sunt numai cinci-zece, şi atât. Splendidă zicere. În ceea ce mă priveşte, constat însă că raţionamentul funcţionează şi aplicat la speţa următoare: populaţia unui stat nu e o entitate omogenă; cei cinci-zece disidenţi români autentici nu înseamnă nicidecum naţiunea română, nicidecum o solidă rezistenţă (prin cultură sau altminteri) – respectiv ceea ce susţinuse Gabriel Liiceanu, şi continua să susţină şi în cadrul zisei emisiuni televizate, împotriva nemţoaicei din Niţchidorf. Apoi, faptul că restul sălii n-a aplaudat vădit, alături de cei cinci-zece mai zgomotoşi, nu e o garanţie că restul nu era în asentimentul celor cinci-zece, sau că erau fanii dlui Liiceanu. Altminteri, reluând paralela publicul de la Ateneu vs. naţia română, ne-am afla în situaţia de a considera şi că tot restul naţiei române, în afara celor cinci-zece disidenţi mai vocali, era în asentimentul regimului comunist – de vreme ce n-au considerat de cuviinţă să se remarce sonor.
Din nefericire pentru coerenţa intelectuală a dlui Liiceanu, nu altcineva, nu cuvintele „corozive”, împroşcătoare, aruncate de un altul, ci chiar domnia sa îşi cotonogeşte în acest caz temeiurile, căci raţionamentele d-sale preiau designul minciunii din paideia populară: picioare scurte şi carente în vitamina B.