Õîááèò: Íåæäàííîå ïóòåøåñòâèå ñìîòðåòü îíëàéí áåñïëàòíî
După redobîndirea mandatului, Traian Băsescu a recurs la ceva ce probabil i s-a părut de o subtilitate extraordinară: o destul de lungă perioadă de tăcere. Subtextul: iată ce preşedinte neconflictual, pentru liniştea noastră. Mă rog, asta timp de două săptămîni. Apoi totul a reînceput.
Esenţa primului discurs prezidenţial concentrează întreaga perversiune a modului în care TB a tratat aventura suspendării, derivată din modul în care şi-a conceput în general rolul de preşedinte al ţării. Principala idee e că tentativa de distrugere a statului de drept a eşuat din cauză că instituţiile ar fi “rămas în picioare” şi au funcţionat. Să încercăm să depănăm toate perversiunile din această mega-idee.
Instituţiile noastre nu au rămas în picioare, pentru simplul motiv că ele nu au picioare. Picioarele lor ar trebui să fie funcţionarea după norme care să reflecte principii şi interese comune ale societăţii, în timp ce mare parte din instituţiile la care se referă TB (serviciile şi parchetul) au funcţionat în regim de aservire directă faţă de politica şi interesele lui. CCM a funcţionat în regim de reprezentare a propriilor ei interese şi de asigurare a unui surogat de imparţialitate care a adus mai mult haos şi conflict decît legalitate supremă.
Justiţia, marele atu intern şi extern al preşedintelui, a funcţionat, în aceşti ani, în regim dublu: parţial scoasă de sub influenţa partidelor, e adevărat, ceea ce era un progres faţă de înainte, dar cu preţul aservirii faţă de aceeaşi agendă personală a preşedintelui. Acţiunile de comando ale parchetelor în MAI şi în anchetarea votului din sate o dovedesc suficient.
A eşuat “lovitura de stat” pentru că au funcţionat instituţiile? Să ne luăm cîteva zile liber de la serviciu, ca să avem timp să rîdem suficient de această glumă. Tentativa de suspendare a eşuat, pur şi simplu, pentru că UE şi SUA au spus nu. E atît de simplu şi de evident. Ideea că decizia finală a CCR a fost luată pe principii nu poate fi decît fantasmagorică pentru oricine a urmărit succesiunea de evenimente (oricum nu putea fi astfel, deoarece contrazicea alte decizii anterioare CCR, şi pe aceleaşi principii nu poţi lua decizii contradictorii). Mesajul UE şi SUA a fost foarte clar: nu faceţi asta că daţi de dracu’. Iar în România nu există forţe care să reziste nici măcar la sugestii subtile din Occident, cu atît mai puţin la ameninţări atît de dure.
Oricum, cu această ocazie am putut vedea şi cît de mare e iubirea pentru democraţie a UE şi SUA. După ce au impus în forţă acceptarea cvorumului de către USL, nici unul din oficialii europeni care au făcut asta nu a ieşit, după ce preşedintele şi-a anunţat boicotul, să încurajeze participarea la vot. Aici s-a văzut clar că toată povestea e pe interese politice şi de putere, nu pe devotament faţă de vot, democraţie, voinţa cetăţenilor şi alte poveşti de debitat prin campanii.
Poate că cea mai mare perversiune, totuşi, cireaşa de pe tort sau bomboana de pe colivă, a fost că cvorumul acela fantomatic nu s-a realizat, printre altele, şi din cauza acelor români pe care chiar preşedintele i-a îndemnat să plece din ţară şi să muncească în străinătate. Sigur, imensa lor majoritate ar fi plecat oricum, dar simbolic mi se pare devastator. Nu mai are cine să îţi conteste puterea pentru că ţi-ai alungat cetăţenii din ţară. Uau.
Oricîta putere ar fi acumulat preşedintele (iar serviciile, parchetele şi celelalte instituţii reprezintă sau, mai exact, au reprezentat o putere reală a lui; sigur, pe măsură ce mandatul lui se va apropia de final, ele vor trebui să îşi caute un nou stăpîn, că aşa e în regimurile personale, iar acest stăpîn va fi, inevitabil, unul imprevizibil), pînă la urmă el nu a devenit, totuşi, acea mînă de fier înfricoşătoare de care se temeau unii. O mînă de fier reală ar fi reuşit, de exemplu, să şi guverneze, în timp ce Boc nu poate fi, totuşi, decît cel mai penibil mod de a simula guvernarea.
Marea ironie e că, în loc să devină o mînă de fier sau un dictator, TB a devenit un propagandist, şi chiar unul bun, care ştie să vîndă poveşti. Poveşti cu demcoraţia, cu statul de drept, cu austeritatea, cu Occidentul, cu instituţiile etc.. Din fericire pentru el, chiar dacă îşi va mai continua cariera de propagandist şi după expirarea mandatului, nu el va trebui să remedieze efectele cantităţii groaznice de perversiune din poveştile ăstea. Din nefericire pentru noi, noi va trebui să trăim cu ele.