De la bun început vreau să fac o precizare: nu sunt partizanul sistemului de vot majoritar într-un singur tur şi consider că atât PDL (în 2008, prin chiar vehemenţa preşedintelui României), cât şi USL (în 2012) au fost şi sunt favorabile unui asemenea tip de scrutin nu din considerente de reprezentare, cât mai degrabă din calcule seci privind maximizarea votului. În consecinţă, ambele tabere aflate în conflict îşi doreau/doresc acelaşi lucru: cât mai mulţi reprezentanţi în parlament. Aici lucrurile sunt clare. Ceea ce este de neînţeles, iraţional, împotriva logicii elementare e tocmai modul în care a ales să se amestece în această chestiune Curtea Constituţională (CC). Să vedem despre ce este vorba.
Miercuri, 27 iunie 2012, CC a declarat neconstituţional proiectul de modificare a legii electorale, proiect iniţiat de USL şi care prevedea alegerea parlamentarilor pe baza unui scrutin majoritar într-un singur tur, pragul de 5% fiind eliminat. Proiectul de lege a fost contestat de PDL pe motivul că încalcă normele privind principiul egalităţii şi al reprezentativităţii în drepturi. CC a luat act de doleanţa democrat-liberalilor şi le-a transmis un semnal pozitiv: contestaţia lor se admite. Proiectul de lege este neconstituţional. Ceea ce pare halucinant e tocmai modul cum a ales CC să-şi argumenteze opţiunea. Nu a făcut referire la faptul că în an electoral nu este normal să schimbi regulile, nu, CC a ales să-şi motiveze decizia pe considerente de reprezentativitate. Incredibil. Dar ce înseamnă principiul reprezentativităţii şi egalităţii în drepturi? Ce scrie în Constituţie vizavi de alegerea camerelor? Pai, să citim:
Articolul 62, Alegerea Camerelor
1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale.
2) Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singură organizaţie.
3) Numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte prin legea electorală, în raport cu populaţia ţării.
După cum reiese din acest articol, nu se precizează nimic în legătură cu reprezentativitatea. Cred că ar trebui să ne lămurească onor. CC în legătură cu sensurile acestui termen, pentru că nici DEX-ul nu urmează logica CC: Reprezentatív, -ă, reprezentativi, -e, adj. 1. (Despre un organ sau un sistem de guvernare) Care reprezintă o colectivitate şi acționează în numele ei, fiind constituit prin alegeri. 2. Care (prin însușirile sale) reprezintă, ilustrează epoca, mediul, curentul din care face parte. (Substantivat, f.) Echipă care reprezintă o asociaţie sportivă, o țară etc. – Din fr. représentatif.
CC stabileşte o premieră: lansează ideea că reprezentativitatea este apanajul unui anume sistem electoral (proporţional, majoritar, mixt sau cum se mai numesc acestea). Trebuie să recunoaştem este o premieră mondială, şi pentru asta CC merită un premiu, în fond, a şi fost decorată in corpore de preşedinte. Totuşi, ar trebui precizate câte chestiuni care ţin de logica bunului simţ. România de azi îşi alege reprezentanţii pe baza mai multor formule electorale: scrutin majoritar într-un singur tur pentru primarii localităţilor (formă de scrutin votată chiar de cei care se opun acum, mă refer la PDL, desigur) şi pentru preşedinţii consiliilor judeţene, majoritar în două tururi pentru alegerea preşedintelui României, proporţional pentru alegerea consiliilor locale şi mixt (o încâlceală proporţionalo-mixtă care a salvat, în 2008, PNL-ul de la dispariţie). În total, patru formule diferite. Nu le declară CC şi pe acestea neconstituţionale? Nu găseşte nimerit să se autosesizeze? Sau aici nu există motive întemeiate pentru contestare?
În fond, ce i s-a reproşat votului majoritar într-un singur tur? Păi, în opinia PDL-ului şi a CC, chestiunea de nereprezentativitate se referă la faptul că, în sensul acestei formule electorale, poţi avea, să zicem, 20% din numărul de voturi la nivel naţional, iar partidul să nu obţină nici un mandat. Este posibil, desigur, şi e unul dintre punctele slabe ale unui asemenea tip de scrutin. În Marea Britanie, care ţine alegeri folosind un asemenea tip de scrutin, Partidul Liberal Democrat (al treilea partid după Conservatori şi Laburişti) este veşnic dezavantajat în competiţia electorală. Dar acelaşi lucru se întâmplă acum în cazul primarilor, preşedinţilor consiliilor judeţene şi al preşedintelui României. Dacă un partid obţine mereu al doilea sau al treilea loc în majoritatea localităţilor ţării, va avea un scor electoral foarte bun, dar mandatele obţinute vor fi foarte puţine. Însuşi preşedintele României a fost votat de numai 51% dintre români, dar asta nu ne-a făcut să credem că este mai puţin reprezentativ. Putem să luăm şi un alt exemplu: chiar formula din 2008 este una care, în logica bizară a CC, este nereprezentativă. Să presupunem că un partid X va câştiga, cu 50% plus un vot, 468 din cele 470 de mandate câte au existat în 2008. Legea electorală, în actuala ei formulă, permite o asemenea situaţie. Pentru toate celelalte partide, indiferent ce scoruri au obţinut, doar două mandate le pot reveni. Asta ar înseamnă că sistemul actual este unul nereprezentativ? În opinia CC se pare că da!
Un alt exemplu: pragul electoral de 5%. Partidele mari sunt perfect avantajate de existenţa pragului electoral, este logic, nu? La fiecare scrutin electoral mai mult de 20% dintre cetăţenii României, aceia care au votat partide mici ce nu au depăşit pragul electoral, nu îşi găsesc reprezentarea în parlament. S-a plâns vreodată CC de nereprezentativitatea cetăţenilor aflaţi în această situaţie? Desigur că nu. Dacă parlamentarismul şi democraţia reprezintă arta negocierii, ei bine, atunci să eliminăm pragul electoral şi să le dăm posibilitatea cetăţenilor României, prin reprezentanţii lor, să-şi negocieze politicile economice şi sociale pe care le consideră a fi cele mai bune pentru ei. Sau nu este logică o asemenea gândire? Nu este posibil ca la toamnă să avem şase partide care pot obţine, fiecare, 4,5% din totalul voturilor şi care, în consecinţă, să nu aibă nici un reprezentant în parlament? Ce îi opreşte pe cei de la CC să declare şi această formulă electorală neconstituţională?
Ceea ce vreau să subliniez este faptul că sistemele electorale sunt simple mijloace pentru atingerea unui scop major: alegerea reprezentanţilor. Fiecare prezintă avantaje şi dezavantaje. Ele nu sunt scopuri în sine şi nu sunt infailibile. A nu înţelege asemenea lucruri elementare ţine fie de un deficit de înţelegere în ceea ce priveşte funcţionarea mecanismelor democratice, fie de ralierea unor instituţii (în cazul de faţă, CC) în slujba unor interese de grup, care nu ţin de corecta funcţionare a instituţiilor statului. Sunt lucruri flagrante, vizibile cu ochiul liber de un observator cât de cât informat al spaţiului public. Despre partide ne-am lămurit, ele se închină unor idoli falşi care le aduc un mai mare succes electoral. În această postură se plasează toate cele trei mari partide: PSD, PNL şi PDL. Ceea ce bulversează este atitudinea CC, o instituţie ce trebuie să fie nepărtinitoare. Numai că noi observăm altceva, şi anume că aceasta este profund implicată în politica partidelor şi îşi depăşeşte atribuţiunile care-i dau sens şi viaţă.
Într-un articol din 2005 („Desfiinţarea Curţii Constituţionale”, Revista 22, 04.10.2005), Cătălin Avramescu (actual ambasador al României în Finlanda şi fost consilier prezidenţial) scria despre inutilitatea Curţii Constituţionale, marjând pe considerentul că aceasta zădărniceşte efortul de modernizare şi reformă: „Daca România doreşte să efectueze o reformă veritabilă, care să o aducă mai aproape de democraţiile consolidate, Curtea Constituţionala trebuie eliminată… Constituţionalitatea legilor poate şi trebuie asigurată altfel, prin mecanismele deja existente ale comisiilor juridice, ale dezbaterilor în parlament sau prin veto-ul prezidential. E inacceptabil ca un grup de indivizi care nu au un mandat de la popor, care nu dau socoteală nimănui şi care nu au vreo pregătire, în acest sens, să cenzureze fără drept de apel deciziile puterii supreme în stat, Legislativul.
Curtea Constituţionala trebuie, aşadar, desfiinţată. Mă îndoiesc ca o va regreta cineva, afară de cei care iau un salariu de acolo şi care nu au mişcat un deget atunci când patronul lor a călcat în picioare Constituţia, făcând campanie electorală pe când ocupa, pentru a treia oară, oficiul de preşedinte.”
O tempora, o mores! Erau vremurile când până şi actualul preşedinte comenta încă deciziile CC, numai că acum, când Curtea se pune chezaş reformei de sorginte prezidenţială, lucrurile s-au mai schimbat, pe ici, pe acolo, prin părţile esenţiale. Ceea ce ne mai rămâne nouă, cetăţenilor, este să observăm simplele fapte: între disputa partidelor se inserează şi CC, „făcând campanie electorală” (am citat aici din C. Avramescu). În continuare, noi, cetăţenii, aşteptăm sistemul de vot mesianic care să ne mântuiască electoral. În acelaşi timp, rămânem cu totul orbi la derapajul instituţiilor statului de drept.