Migranţii invizibili din centrul de detenţie de la Otopeni

Simina Guga şi Amba Hurrya

Articolul a fost scris pe baza interviurilor realizate cu personalul administrativ al Centrului de Luare în Custodie Publică de la Otopeni în luna iunie 2012, precum şi a discuţiilor purtate cu persoane care se află sau s-au aflat la un moment dat în acest centru. Materialul este dedicat acestora din urmă.

Sistemele de detenţie au devenit o realitate comună în gestionarea fluxurilor de migraţie în statele europene, America de Nord, Australia şi nu numai. Detenţia migranţilor, reprezintă o nouă latură a sistemului de detenţie, care dă dreptul magistraţilor de a dispune luarea în custodie publică a străinilor, la propunerea Oficiului Român pentru Imigrări, fără ca aceştia să beneficieze de un proces efectiv şi fără a fi acuzaţi de comiterea unei infracţiuni. Reţinerea lor în aceste centre închise reprezintă o măsură administrativă de restrângere a libertăţii de mişcare, diferită din punct de vedere juridic de privarea de libertate, însă identică în realitate[1].

Modul în care ne raportăm la migranţi reprezintă o oglindă pentru tipul de societate pe care o construim şi felul de lume în care alegem să trăim.

Centrul de Luare în Custodie Publică de la Otopeni este o structură închisă, cu o capacitate de cazare pentru maxim 120 de persoane[2]: cetăţeni din state terţe depistaţi fără documente pe teritoriul României, indezirabili (care sunt presupuşi a pune în pericol siguranţa naţională sau ordinea publică) sau persoane împotriva cărora s-a dispus măsura expulzării (care au comis infracţiuni pe teritoriul României). Centrul a fost deschis în 1999, la momentul respectiv acesta găzduind atât persoane care urmau să fie returnate, cât şi solicitanţi de azil. În perioada 2002 – 2004 acesta a fost amenajat printr-un proiect Phare, finanţat de Comisia Europeană, fiind ulterior utilizat doar în scopul luării în custodie publică a migranţilor fără drept de şedere în România. Investiţii similare au fost făcute de Comisia Europeană şi în alte ţări, anterior aderării acestora la Uniunea Europeană. Un al doilea centru de acest gen se află în localitatea Horia, din judeţul Arad. Aceste două centre sunt administrate de Oficiul Român pentru Imigrări, aflat în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Până de curând centrul a fost utilizat la capacitate maximă însă, la începutul lunii iunie 2012, acolo erau cazaţi 74 de străini din ţări precum Algeria, Tunisia, Maroc, Libia, Egipt, Liban, Siria, Afghanistan, Bangladesh, Pakistan, Sri Lanka sau Brazilia. Majoritatea, respectiv 72 de persoane, sunt în categoria celor care nu au avut forme de şedere sau ale căror documente au expirat şi numai două persoane au fost anterior în penitenciarele româneşti, aceştia din urmă aşteptând să fie expulzaţi în ţările de origine.

Deşi în trecut ajungeau în centru mai multe persoane din Africa Ecuatorială şi de Sud, în prezent numărul acestora este în descreştere. Ca şi în centrul de la Arad, la Otopeni majoritatea persoanelor sunt din ţări din Africa de Nord (Maghreb), lucru explicabil prin imposibilitatea de a mai ajunge în Europa prin alte căi de acces. Conform unor discuţii informale cu un reprezentant al Poliţiei de Frontieră, majoritatea persoanelor din această zonă ajung în România, datorită contextului internaţional, pe ruta Marea Mediterană–Grecia–Serbia–România–Ungaria.

Mulţi dintre cei care au fost depistaţi fără forme legale sunt persoane care au venit în România cu ajutorul unor călăuze plătite, în lipsa unor posibilităţi de a intra legal pe teritoriul Uniunii Europene. Acesta este unul dintre motivele pentru care persoanele cu posibilităţi materiale foarte reduse nu reuşesc adesea să străbată fortăreaţa europeană. În opinia conducerii centrului de la Otopeni cei care ajung în Europa astfel “sunt la un nivel cultural şi educativ destul de limitat, de primar. Sunt foarte puţini care ştiu să opereze cu harta şi foarte mulţi găsesc alte căi pentru a ajunge în Ungaria.”

Media de vârstă a celor care sunt cazaţi la acest moment în centrul de la Otopeni este de 30 de ani, printre ei fiind şi persoane care au avut anterior un drept de şedere în România (pentru studii, muncă, reunificarea familiei, etc.), dar care nu şi-au mai putut prelungi şederea. Există în centru persoane care au finalizat studiile în România, iar după expirarea permisului de şedere în scop de studii au ajuns aici. De asemenea, sunt persoane care au probleme politice în ţările de origine, care au solicitat azil, însă ale căror cereri au fost de cele mai multe ori respinse. “Ei vin aici de la mii de kilometri, deci vă daţi seama că nu vin ca să ne mângâie pe creştet. Vin cu un scop precis şi nu sunt întotdeauna de bună credinţă. În primul rând vin să muncească, să se alăture comunităţilor din ţările de origine, iar alţii au scopuri legate de terorism…de care se ocupă cei de la serviciile de informaţii.” declară directorul centrului de la Otopeni, în ciuda faptului că doar 2 din cele 74 de persoane aflate în centru, sunt persoane care au comis infracţiuni pe teritoriul României.

 I. Luarea în custodie publică

Luarea în Custodie Publică se dispune de procuror (magistratul de pe lângă Curtea de Apel) la solicitarea ORI, pentru 30 de zile. Ulterior, la dispunerea Curţii de Apel, aceasta se poate prelungi succesiv până la maxim 18 luni. Majoritatea persoanelor care ajung în astfel de centre sunt returnate în ţările de origine, iar perioada petrecută în custodie publică (detenţie)  diferă, în funcţie de mai mulţi factori:

• Persoanele care au mijloace financiare pentru a îşi plăti drumul, sunt returnate, teoretic, în 24 de ore.
• Persoanele care aplică pentru programele de returnare voluntară, sunt returnate de către ORI în colaborare cu Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, într-o perioadă de timp ce variază în funcţie de zborurile disponibile şi rezolvarea formalităţilor (documente de călătorie, etc.), plata biletului de avion fiind acoperită prin Fondul European pentru Returnare. Pentru programele de returnare voluntară nu se pot înscrie persoane care au primit o hotărâre judecătorească de expulzare (de regulă persoane care au comis infracţiuni pe teritoriul României sau care sunt presupuse a reprezenta un pericol pentru siguranţa naţională).
• Persoanele care nu îşi declară identitatea sau nu vor să fie returnate prin primele două variante rămân adesea în custodie pentru perioade mai lungi de timp. Din declaraţiile directorului Centrului de la Otopeni: “ţările de origine din care provin ei sunt ţări sărace care nu au un sistem de evidenţă a populaţiei foarte bine pus la punct, fapt care îi face greu de depistat dacă nu îşi declară identitatea reală. Asta este cea mai mare problemă cu care ne confruntăm, dar şederea lor în centru este un rulaj continuu, 1-2 luni. Noi nu avem interesul să îi ţinem foarte mult în centru pentru că există nişte costuri legate de hrană, de cazare, transport către ambasade, consulate, policlinică.” În realitate, migranţii care sunt în această situaţie petrec adesea perioade mai lungi de 4-6 luni în centrele de detenţie.
• Persoanele care solicită azil în momentul în care se află în aceste centre ar trebui să fie automat mutate într-un Centru de Cazare şi Proceduri pentru Solicitanţii de Azil, centru cu regim deschis, dacă sunt la prima solicitare de azil, nu sunt declarate indezirabile şi nu au primit o decizie de expulzare. De asemenea, persoanele care se află la a doua procedură de azil pot fi mutate într-un centru deschis doar după ce solicitarea lor este aprobată de către ORI, lucru care se întâmplă în puţine cazuri, majoritatea cererilor de azil depuse în centrele de luare în custodie publică fiind analizate în procedură accelerată – răspunsul se dă în 3 zile şi este cel mai adesea unul negativ. În cadrul unui interviu, conducerea Centrului de Cazare şi Proceduri pentru Solicitanţii de Azil (centru cu regim deschis unde sunt cazaţi doar solicitanţii de azil), a amintit cazul unor persoane care pot primi acces la o procedură de azil, dar nu şi la teritoriu (fiind ţinută în detenţie sau la frontieră). Acesta a invocat faptul că “decizia îi aparţine ofiţerului de decizie al ORI dar numai dacă persoana motivează că doreşte acces la teritoriu pentru că nu este obligaţia instituţiei să îi solicite acces la teritoriu.”. Sarcina informării migranţilor în legătură cu aceste drepturi cade în sarcina unui ONG, finanţat prin intermediul Fondului European pentru Refugiaţi şi nu este specificată explicit în textul de lege aferent.

Conform legislaţiei internaţionale şi naţionale, o persoană nu poate solicita azil decât odată aflată pe teritoriul ţării respective sau într-un punct de trecere a frontierei cu ţara căreia îi solicită protecţia. Din acest motiv, faptul că persoana a trecut graniţa fără forme legale nu este considerat a fi o infracţiune, cât timp persoana în cauză îşi manifestă, verbal sau în scris, doriţa de a solicita azil.

Dacă anterior persoanele care stăteau în centrele de luare în custodie publică mai mult de 6 luni puteau obţine statutul de tolerat, în momentul de faţă aceştia trebuie să depăşească 18 luni de şedere în centru pentru a putea obţine acest statut, definit ca “permisiunea de a rămâne pe teritoriul ţării acordată de Oficiul Român pentru Imigrări străinilor care nu au dreptul de şedere şi, din motive obiective, nu părăsesc teritoriul României, materializată prin eliberarea unui document de tolerat”. În practică, obţinerea unui astfel de document implică faptul că persoana respectivă va fi scoasă din Centru, însă va avea restricţia de a nu părăsi localitatea fără acordul ORI.

II. Comunicarea cu misiunile diplomatice ale ţărilor de origine ale migranţilor

În momentul în care un străin este plasat în custodie publică şi dus în centrul de la Bucureşti sau Arad, ORI anunţă misiunile diplomatice ale ţării de origine a persoanei respective, care pot intra în contact cu migranţii şi cărora li se solicită să ajute în stabilirea identităţii persoanelor care nu au documente de identitate sau care nu doresc să îşi declare identitatea.

Relaţia cu misiunile diplomatice nu este în sarcina conducerii centrului ci a Direcţiei Migraţie din cadrul Oficiului Român pentru Imigrări, care colaborează cu Ministerul de Externe în vederea menţinerii unei relaţii constante cu acestea. Misiunile diplomatice ale anumitor ţări nu doresc să coopereze cu Oficiul Român pentru Imigrări, mai ales în momente de schimbări politice majore, fapt care îngreunează procesul de identificare a persoanelor cu identitate declarată (care nu au documente care să le probeze identitatea).

În cazul în care o persoană din centru doreşte să intre în contact cu misiunea diplomatică a ţării sale de origine, aceasta va depune o cerere care va primi un răspuns de la Direcţia Migraţie a ORI. Ulterior, fie persoana în cauză este escortată la misiunea dipolomatică, fie reprezentanţii ai misiunilor diplomatice vizitează centrul de luare în custodie publică.
„Ambasadele cunosc numărul străinilor şi ţările de origine prin structurile noastre centrale. […] Aceştia ştiu să îi descoasă astfel încât să plece. Pentru că nu îi convine niciunuia să stea aici luni de zile fără nici un fel de ţintă, iar ei mai devreme sau mai târziu vor fi returnaţi. Nu numai misiunile diplomatice ci şi ai noştri fac diligenţe ca să afle cine este persoana şi să plece de aici. Ne-am asumat asta prin legislaţie şi vă daţi seama că nu ne convine să cheltuim bani degeaba pentru un deziderat neîmplinit al lui”, ne mărturiseşte directorul centrului.

Cu toate că, teoretic, lucrurile par să funcţioneze în parametri normali, faptul că ORI anunţă misiunile diplomatice în momentul în care o persoană ajunge în centru este un gest problematic, mai ales dacă ţinem cont de faptul că mulţi dintre migranţi au fost, sau au solicitat acces la o procedură de azil – caz în care aceştia nu au avut sau nu au voie să comunice cu misiunile diplomatice, mai ales când persecuţiile politice sunt datorate regimurilor sau situaţiilor particulare din ţările de origine.

III. Colaborarea cu organizaţiile internaţionale şi ne-guvernamentale

În asistarea persoanelor care se află în centrul de la Otopeni, ORI colaborează cu o serie de organizaţii internaţionale şi ONG-uri precum: Organizaţia Internaţională pentru Migraţie pentru returnările voluntare, Consiliul Naţional Român pentru Refugiaţi (CNRR) şi Serviciul Iezuit pentru Refugiaţi (JRS), acestea activând în centru în baza unor protocoale semnate cu Oficiul Român pentru Imigrări. Din declaraţiile directorului centrului, atribuţiile acestor organizaţii constau doar în “derularea programelor de returnare şi consiliere în vederea returnării. […] Noi avem cumva misiuni comune. Ideea principală nu este de a îi ţine în centru ci de a îi returna. Noi îi ţinem temporar aici ca să nu îşi facă de cap pe teritoriul României.” Oficiul Român pentru Imigrări are monopol pe fondurile europene pentru returnare, iar ONG-urilor care câştigă aceste proiecte le este permis accesul în centrele închise pentru a identifica persoanele care doresc să fie returnate voluntar, sau pentru a discuta cu cei care urmează să fie returnaţi forţat. JRS derulează în prezent un proiect intitulat “Întărirea capacităţii de returnare în baza informaţiilor relevante privind  ţările terţe”, pe când CNRR derulează proiectul intitulat „Stabilirea unui sistem de monitorizare a returnării forţate”. Interesul ORI este ca returnarea să se realizeze rapid, mai ales din considerente economice care ţin de costul de cazare al străinilor.

Astfel, în Centrele de Luare în Custodie Publică de la Arad şi Otopeni au acces un număr limitat de organizaţii ne-guvernamentale, ale căror activităţi sunt finanţate parţial sau integral din Fondurile Europene (Integrare, Refugiaţi şi Returnare) asupra cărora Oficiul Român pentru Imigrări are monopol de acordare şi gestionare. În aceste condiţii, este greu de înţeles modul în care acestea pot acţiona independent de finanţările pe care le primesc, oferind o imagine obiectivă asupra situaţiei acestor centre aflate în subordinea finanţatorului – fapt care ar însemna, printre altele, publicarea sau investigarea unor situaţii de abuz care se petrec în aceste structuri închise, în care accesul unor observatori independenţi este adesea restricţionat sau foarte mult pregătit în avans, astfel încât aceştia să nu poată vizita camerele în care efectiv sunt ţinuţi migranţii şi să nu poată vorbi decât cu anumite persoane desemnate de conducere, motivul fiind acela că oamenii nu doresc să vorbească sau că se agită dacă persoane din exterior le vizitează camerele.

Din discuţiile purtate cu organizaţii care lucrează cu migranţi în Bulgaria, Grecia şi Franţa, aceste situaţii sunt cel mai adesea problematice, afectând atât obiectivitatea în ceea ce priveşte procedurile “informale de lucru din aceste centre”, eventualele abuzuri şi nerespectări ale drepturilor persoanelor cazate, cât şi modalităţile în care se realizează informarea şi consilierea migranţilor – din punct de vedere al calităţii şi a disponibilităţii, dar şi al modului în care sunt abordate anumite situaţii particulare. În sprijinul acestor afirmaţii pot fi aduse în discuţie studiile independente realizate de diferite organizaţii şi grupuri de acţiune axate pe situaţia migranţilor în Uniunea Europeană (e.g., W2EU, Migreurop, etc.). De asemenea trebuie reamintit că, deşi în opinia directorului centrului de la Otopeni misiunea ORI şi a ONG-urilor este comună şi vizează exclusiv returnarea străinilor – situaţia nu ar trebui să stea deloc aşa, cel puţin din punct de vedere al organizaţiilor care au acces în centru şi care ar trebui să aibă ca unic scop oferirea de asistenţa socială şi juridică migranţilor, în paralel cu susţinerea lor pentru accesarea drepturilor fundamentale ale omului, cu respectarea legislaţiei naţionale şi internaţionale. În faţa valului de acuzaţii extrem de grave aduse de migranţii aflaţi în centrul de la Arad în luna martie a acestui an[3], organizaţiile care au acces în aceste centre s-au ferit de la a face afirmaţii publice. Când unii dintre aceştia au fost contactaţi de jurnalişti, declaraţiile oficiale au făcut referire la faptul că ei nu au auzit niciodată astfel de plângeri din partea migranţilor, iar condiţiile din centru sunt în general bune[4].

Discutând cu persoane care au fost luate în custodie publică, reiese faptul că principala problemă o reprezintă lipsa de informare: migranţii nu înţeleg motivele pentru care se află în custodie publică, nu cunosc drepturile de care dispun pe durata luării în custodie publică, nu sunt informaţi în legătură cu posibilităţile de a contesta deciziile cărora trebuie să li se suspună, sau termenele legale în care trebuie să se încadreze. Iar acesta ar trebui să fie tocmai rolul ONG-urilor, care le pot explica oamenilor de ce se află într-o anumită situaţie şi care sunt posibilităţile pe care le pot accesa. Fără îndoială există şi cazuri în care persoanele sunt informate în legătură cu aceste chestiuni, însă mulţi dintre cei de aici mi-au spus că „nu ştiu de ce sunt aici şi cât o să mai stau. Am fost adus din altă ţară şi sunt aici de câteva luni. Nu ştiu cât timp o să mai stau, dar nu mă pot întoarce acasă”. Acest sentiment este comun multor oameni din centru; ei nu beneficiază de suficiente informaţii pentru a înţelege motivul detenţiei sau pentru a evalua existenţa unor opţiuni în afară de returnarea în ţara de origine.  

IV. Personalul centrului de luare în custodie publică.

“Centrele sunt infiinţate, organizate, autorizate sanitar, amenajate şi dotate astfel încît să ofere condiţii adecvate de cazare, hrană, asistenţă medicală şi igienă personală” (OUG 194/2002, art. 98, alin. 4). Astfel, Centrul de luare în custodie publică, dispune de un ansamblu format din personal administrativ, dar şi din personal specializat: medic, psiholog, asistenţi medicali, etc. Deşi cei mai mulţi dintre funcţionarii Oficiului Român pentru Imigrări nu au stipulată prin fişa postului obligativitatea de a cunoaşte minim 1-2 limbi de circulaţie internaţională, aceştia sunt puşi în situaţia de a interacţiona zilnic cu persoane care nu au cunoştinţe de limba română. Comunicarea dintre migranţi şi personalul centrului este asigurată de multe ori cu ajutorul altor migranţi, care se oferă să traducă pentru colegii lor ceea ce spun angajaţii centrului sau să le reprezinte interesele primilor în raport cu cei din urmă. Din declaraţiile directorului, el organizează consultări cu cei cazaţi acolo, de două ori pe săptămână, în cadrul acestor întâlniri având oportunitatea de a impărtăşi şi de a solicita informaţii. Acesta nu discută cu persoanele luate în custodie publică decât în limba română, însă majoritatea oamenilor care doresc să participe la aceste întâlniri sunt cei care au solicitat returnarea în ţara de origine şi doresc să li se comunice data la care vor pleca, sau cei care nu mai au materiale igienico-sanitare. În opinia comandantului, comunicarea este adesea anevoioasă deoarece “sunt oameni care mă întreabă acelasi lucru de la o zi la alta. Au probleme cu etajul superior şi au altă cale…calea medicală.”

Pe parcursul interviului care a durat aproximativ o oră am avut adesea impresia că se vorbea prea mult despre migranţii din centru in termeni de infractori, persoane cu intenţii nu tocmai bune, bolnavi psihic, etc. Oamenii care sunt dispuşi să străbată mii de kilometri şi să îşi asume asemenea riscuri cu unicul scop de a avea o viaţă mai bună pentru ei şi familiile lor sunt însă mai degrabă persoane curajoase şi responsabile, atribute care nu au fost nici măcar vag menţionate în discuţiile purtate cu personalul centrului de la Otopeni.

Medicul

Pentru serviciile medicale, centrul are un medic şi mai mulţi asistenţi. Dintre aceştia unii vorbesc engleză şi franceză şi se pot înţelege cu migranţii, cel puţin la un nivel de bază. Serviciile medicale de care beneficiază persoanele cazate în centru sunt acoperite fără plata contribuţiei către casele de asigurări de sănătate. Din discuţiile purtate cu medicul centrului am aflat că principalele afecţiuni de care suferă persoanele cazate aici sunt “afecţiunile neuropsihice şi psihice, nu neapărat demonstrat clinic printr-un consult de specialitate, ci declarativ. […]Aici am avut persoane operate care au fost duse la spital şi aduse înapoi la noi, boli infecţioase, cazuistica normală”. Fiind întrebat dacă în centru se află femei gravide, medicul a făcut o declaraţie cel puţin ambiguă: “Femei gravide nu am avut în centru niciodată. Când au fost tranzitoriu vreo două cazuri, au stat câteva săptămâni, timp în care s-au făcut toate demersurile ca să plece.” Cu toate acestea, dintr-un comunicat publicat cu câteva zile în urmă pe Migreurop, unul dintre deţinuţii din centrul de la Otopeni a declarat că un cuplu de Palestinieni a fost returnat, după ce fuseseră anterior aduşi de la centrul din Arad, iar femeia era gravidă. Chiar dacă adevărul poate sta undeva la mijloc, diferenţa dintre “niciodată” şi “câteva cazuri” este totusi semnificativă.

Făcând trecerea către prezentarea pe care urma să o facă psihologul centrului, medicul finalizează spunând “personalităţile lor sunt încadrabile undeva. Asta vă poate spune domnul psiholog mai bine, sunt încadrabile la…mai pasionale, să zicem”.

Psihologul

“Matricea comportamentală a acestor persoane se încadrează într-o tipologie mai specială. Sunt oameni cu o personalitate dură, casantă, sunt oameni ai munţilor, ai deşertului, ai mărilor, Tunisia, Algeria, Maroc. Sunt cuţitari, au o educaţie formală minimă. Sunt modelaţi de cutume etno-culturale specifice. Sunt persoane foarte mobile în gândire şi gestică şi cu reacţii foarte rapide şi nestăpânite. Aşa că devin foarte repede impulsivi, mai ales în cazul unor obstacole şi a normei juridice, menite a periclita o serie de interese. Din rândul acestora se mai ridică indivizi cu conduite şi stări critice, pentru că situaţiile pe care le percep sunt extrem de frustrante pentru ei. […] În centru le asigurăm consiliere în scopul cunoaşterii şi depistării persoanelor susceptibile de a prezenta tulburări de natură psihică. Deşi ei pentru mediul cultural din care provin sunt extrem de adaptaţi pentru că aceea este norma culturală. Din punct de vedere al normei noastre culturale îi considerăm persoane cu un comportament disfuncţional datorită modului în care dânşii doresc să ajungă mai repede să îşi atingă scopurile.” Având în vedere aceste declaraţii, am simţit nevoia de a cere o a două părere de specialitate din partea unui psihoterapeut, specializat pe terapii cognitiv comportamentale, care se axează în activitatea sa cotidiană pe asistenţa oferită persoanelor aflate în situaţii vulnerabile, respectiv: consumatori de droguri, persoane care au avut experienţa penitenţei, precum şi persoane fără adăpost. Citind aceste fragmente din interviul cu psihologul centrului, acesta a declarat: “Este pentru mine, ca psihoterapeut, absolut şocant să citesc asemenea cuvinte din partea unui coleg de breaslă. Generalizarea discriminatorie pe care se bazează gândirea dânsului îmi aminteşte de psihiatria nazistă, iar lipsa de respect, interes şi consideraţie faţă de integritatea şi unicitatea fiecărui om sunt, fără îndoială, subumane.” (Bogdan Rusu, psihoterapeut)

Asistenţa psihologică oferită în centru se axează în principal pe adaptarea migranţilor la viaţa într-un centru închis, însă este deficitară pentru că, din spusele persoanelor din centru, psihologul nu poate comunica decât cu cei câţiva oameni care vorbesc limba română. Conform acestuia din urmă, singurele două posibilităţi pentru oamenii din centru constau în returnarea în ţara de origine sau într-un stat terţ care le permite intrarea pe teritoriul său. Discutând despre afecţiunile psihice de care suferă persoanele din centru, psihologul ne aminteşte “depresiile, anxietăţile, angoasele…refuzul de a accepta returnarea în ţara de origine sau plecare într-o ţară terţă.”

În continuarea discursului de specialitate al psihologului, directorul centrului afirmă că “principala barieră care stă între noi şi ei este o cultură primară, bazată pe cutume, de regulă religioase. Au foarte puternic înrădăcinată în subconştient chestiunea mistică religioasă. Asta îi face să îşi declare mai greu identitatea. Nu acceptă regulile europenilor, mai deschise, cu toate că unii dintre ei sunt oameni care au avut acces la informaţii, educaţie. Sunt populaţii tinere.”

Au fost cazuri de persoane care au fost internate la spitalul de psihiatrie Al. Obregia, din spusele directorului şi psihologului aceştia fiind “consumatori de etnobotanice şi heroină”. Însă, rapoartele de specialitate publicate în alte ţări europene demonstrează faptul că izolarea şi privarea de libertate a migranţilor contribuie adesea la exacerbarea simptomelor deja existente (multe persoane provenind din zone în care integritatea lor fizică şi psihică a fost ameninţată) precum şi la apariţia unor noi traume şi tulburări psihice. În aceste condiţii, catalogarea lor superficială ca persoane lipsite de educaţie, cu boli psihice închipuite, consumatori de droguri sau inadaptaţi cultural la “lumea civilizată” reprezintă o manifestare a discriminării căreia îi cad victime aceşti oameni a căror voce nu a trecut de zidurile centrului de detenţie, cel puţin până de curând.

V. Viaţa în centrul de la Otopeni

Persoanele aflate în custodie sunt trezite la ora 7.30 şi sunt duse la masă, după care au dreptul la un program de recreere de 30-45 de minute în curtea interioară, restul zilei urmând să fie petrecut în camere, unde unii dintre aceştia beneficiază de televizor cu acces la trei canale româneşti. În camerele închise aceştia petrec aproximativ 22 de ore pe zi.

Întrebaţi dacă problemele de natură psihică la care se făcuse anterior referire nu se pot agrava în condiţiile în care oamenii beneficiază de numai 30-45 de minute de ieşire în aer liber pe zi, directorul centrului ne-a spus că “mai mult nu se poate. Acesta este programul aprobat la nivel de centru. Venind într-un centru închis, ei trebuie să îşi asume aceste lucruri. Iar cei care petrec aici o perioadă mai lungă de timp, o fac din cauza lor, pentru că nu îşi declară identitatea reală, iar verificările în ţările de origine sunt foarte greu de făcut. În rest nu stau aici pentru că cineva vrea. Eu îmi doresc să plece în secunda doi de aici”. La rândul său, psihologul a ţinut să adauge că “se pot agrava eventual problemele sufleteşti nu cele psihice. Ei oricum sunt disfuncţionali în raport cu norma occidentală ci nu cu normele lor. Pentru mediul din care provin, acest comportament este complet normal şi dezirabil. Este mai puţin dorit aici, la noi.” Astfel de declaraţii se doresc probabil a fi o justificare a situaţiei în care aceste persoane se găsesc în prezent sau, şi mai mult, o justificare subiectivă a faptului că acestea trebuie cu orice preţ returnate în ţările de origine.

Oamenii din centru au dreptul la vizite, într-un program de trei zile pe săptămână, durata unei vizite fiind de 30 de minute. Odată ajunşi la centru, vizitatorii sunt nevoiţi să îşi lase telefoanele mobile cu cameră la poartă, împreună cu buletinul. Bagajele sunt verificate, iar obiectele aduse sunt consemnate. Vizita are loc într-un spaţiu special amenajat din centru.

Acolo unde este cazul, banii migranţilor sunt depuşi la un ofiţer, care îi foloseşte pentru a face cumpărături pentru aceştia, o dată pe sătămână. Deşi beneficiază de trei mese pe zi, pe perioada şederii în centru majoritatea sunt nevoiţi să îşi folosească economiile sau să apeleze la ajutor din partea familiei şi prietenilor pentru a îşi putea acoperi nevoile de bază. În acest scop angajaţii centrului îi însoţesc cu escortă la bancă, însă acest lucru se întâmplă numai în cazul celor care şi-au declarat identitatea reală. Ceilalţi sunt nevoiţi să se descurce cu ceea ce primesc din bugetul alocat centrului, respectiv: trei mese pe zi şi igienico-sanitare insuficiente.

Mesele zilnice

Atât persoanele care se află în prezent în custodie publică, cât şi cele care au fost în această situaţie la un moment dat s-au plâns de calitatea meselor, acestea fiind lipsite de varietate şi sărace în nutrienţi. Recent, un incident a izbucnit în Centrul din Otopeni când mâncarea a fost scăpată pe jos şi ulterior strânsă cu făraşul pentru a fi servită. Văzând scena, majoritatea celor cazaţi în centru au refuzat să mănânce, fiind nevoiţi să sară peste prânz, motiv pentru care au fost ameninţaţi de gardieni: “În ţara ta nu ai nimic de mâncare. Dacă refuzi să mănânci, vom folosi forţa”[5]. Persoanele din centru reclamă faptul că mâncarea este adesea transportată în condiţii neigienice, în maşini care nu au asigurată climatizarea, motiv pentru care, mai ales pe perioada verii, aceasta se poate altera până ajunge să fie servită. De asemenea, calitatea şi cantitatea mâncării nu acoperă nevoile nutritive de bază, fructele fiind absente, iar alimentele de bază rezumându-se la pâine, paste simple şi “apă colorată cu particule de legume”. Această situaţie, mai ales în cazurile de detenţie prelungită, conduce la slăbirea organismului şi a imunităţii celor aflaţi în detenţie, în paralel cu adăugarea unui nou factor de nemulţumire şi stres la situaţia deja existentă a acestora.

“Mă gândesc deja la perioada când o să fie Ramadanul[6]. Eu mereu am ţinut post în această perioadă şi aici o să fie greu pentru că mesele noastre sunt ziua, iar eu nu o să pot mânca decât noaptea. Nu ştiu cum o să fie…”, îmi mărturiseşte una dintre persoanele care trăiesc în centrul din Otopeni. Un reprezentant al comunităţii comunităţii siriene din România a spus că ei vor încerca să trimită mâncare specială în centru, pentru unii dintre cei care ţin post, însă nu pot acoperi nevoile de hrană ale tuturor oamenilor care ar solicita acest lucru.

Datorită nemulţumirii legate de restrângerea libertăţii şi plasarea lor în centrul închis, anumite persoane au recurs la a intra în greva foamei.

Asistenţa medicală, accesul la igienico-sanitare şi condiţiile de cazare

În ceea ce priveşte asistenţa medicală, persoanele cazate în centru nu beneficiază întotdeauna de asistenţă medicală adecvată nevoilor specifice. Unii dintre migranţi acuză probleme medicale asociate condiţiilor de călătorie şi a obstacolelor întâmpinate până la ajungerea în România, manifestate prin dureri osoase şi musculare dar şi afecţiuni interne care necesită investigaţii medicale amănunţite pentru a evita agravarea acestora. Unele dintre persoanele cu care am discutat spun că suferă de boli care nu le-au fost diagnosticate pe perioada şederii în centru, dar care au simptome agravante: dureri ale mâinilor la contactul cu apa caldă, dureri de cap constante, etc. După spusele celor în cauză, în majoritatea cazurilor aceştia primesc doar aspirină şi eventual nişte calmante usoare pentru a le atenua senzaţiile de durere sau disconfort. Deşi din declaraţiile medicului reiese faptul că unele persoane beneficiază de asistenţă medicală personalizată, acest lucru nu se întâmplă în cazul tuturor celor care ar avea nevoie de aceasta.

Din spusele unora dintre cei care locuiesc în centru, a existat cazul unui băiat din Maroc care “a vrut să se întoarcă în Maroc după ce a stat trei luni în centrul de la Arad şi apoi a fost mutat la Otopeni. Pentru că era disperat şi nu ştia de ce nu e trimis acasă mai repede, a înghiţit nişte bucăţi de fier. Gardienii l-au dus la spital şi l-au adus înapoi în centru în aceeaşi zi. Băiatul a intrat în greva foamei pentru două zile, iar a doua zi l-au dus la camera de izolare. Acolo era legat de pat, fără lenjerie şi fără saltea, direct pe fierul din pat. După aceea l-au dus din nou la spital şi un băiat din centru a fost cu ei ca să traducă. El mi-a spus că tipul ăsta nu vroia să fie lăsat singur la spital. Acolo am înţeles că doctorii nu au vrut să îl interneze pentru că nu avea acte, dar poliţiştii au insistat şi până la urmă el a rămas acolo. După 10 zile l-au adus înapoi. Era foarte slab şi nu ne mai recunoştea, deşi ne ştiam de ceva timp. El nu mai putea nici să vorbească, nici nu ne mai ştia. A doua zi, l-au trimis cu escortă direct în Maroc şi nu mai ştim nimic de el.” Astfel de poveşti, deşi reprezintă situaţii particulare, fac parte din trăirile şi amintirile oamenilor din centru şi amplifică traumele asociate detenţiei în sine.

Accesul la materiale igienico-sanitare (săpun, şampon, spumă de bărbierit, pastă de dinţi, etc) este relativ precar, fondurile de care dispune centrul fiind limitate şi nereuşind să acopere nevoile de bază ale migranţilor. Regulamentul de organizare şi funcţionare a centrului, deşi nu este publicat pe site-ul ORI, este disponibil pentru a fi citit de către cei cazaţi în centru prin afişarea acestuia pe holuri. Acesta prevede că fiecare persoană cazată în centru va primi o raţie de produse astfel: săpun – 1 bucată/lună, lamă de ras – 1 bucată/lună, cremă de ras – 1 bucată/trei luni, hârtie igienică – o bucată/lună, pastă de dinţi – 1 bucată/trei luni, periuţă de dinţi – 1 bucată/6 luni, cantităţi evident insuficiente. Dacă unii oameni reuşesc să mai cumpere anumite produse sau au pe cineva din exterior care îi ajută, mulţi dintre cei de aici sunt nevoiţi să se descurce cu ceea ce primesc. Din spusele celor cazaţi la Otopeni, nici măcar aceste produse nu vin cu regularitatea semnalată prin regulament, astfel că mulţi dintre ei ajung să nu îşi poată asigura nici măcar o minimă igienă. În ceea ce priveşte accesul la facilităţi pentru spălarea hainelor, acestea lipsesc cu desăvârşire iar oamenii sunt nevoiţi să poarte aceleaşi haine perioade lungi de timp sau să şi le spele cu produsele de care dispun. De asemenea, persoanele care nu dispun de fonduri pentru a îşi cumpăra haine, sunt nevoiţi să se descurce cu ceea ce au, de multe ori aceasta însemnând doar hainele cu care sunt înbrăcaţi la momentul la care sunt aduşi în centru, deşi şederea lor se poate întinde pe mai multe anotimpuri.

Lipsa climatizării în camerele închise în care aceştia îşi petrec peste 22 de ore zilnic, le crează oamenilor o serie de probleme, atât fizice cât şi de natură psihologică, agravând eventualele tulburări asociate izolării într-un spaţiu închis.”Am auzit că sunt 40 de grade afară, iar noi stăm aici în cuşcă toată ziua. Jumătate din zi soarele bate în camera mea  şi nu mai pot nici să stau lângă geam pentru a vedea ce mai e pe afară. Nu avem niciun ventilator nici nimic şi vă daţi seama cum este să stai închis toată ziua în aceste condiţii.  Suntem trataţi mai rău ca animalele. Dar nu am înnebunit încă.” declară unul dintre migranţii care sunt nevoiţi să împartă camera cu alte 11 persoane. De asemenea, similar cu situaţia din Arad, migranţii de la Otopeni deplâng calitatea condiţiilor din cameră, atât în ceea ce priveşte paturile (“Saltelele sunt murdare şi sunt foarte subţiri. Se simte fierul de la pat şi uneori te trezeşti cu dureri de spate dimineata”), cât şi condiţiile de igienă (“Uşa de la baie nu se închide bine şi eu un miros foarte rău acolo. Baia nu se curăţă cu săptămânile şi mirosul este foarte puternic, mai ales în camerele astea unde stau mulţi oameni, care trebuie să folosească aceeaşi baie. Dacă întră unul la baie, ceilalţi trebuie să aştepte până iese şi într-una din camere nu există nici chiuvetă.[…] Lenjeria de pe paturi se schimbă mai rar de o data pe lună şi saltelele sunt murdare şi miros urât.”)

Curăţenia spaţiilor publice din centru (holuri, camere pentru vizite, etc) sunt asigurate atât de personalul desemnat al centrului, cât şi de unii dintre migranţi care acceptă să facă această muncă, probabil din plictiseală sau cu speranţa că situaţia lor se va îmbunătăţi.

Represiunea fizică şi psihologică nu are loc la ordinea zilei, însă există persoane care spun că au fost agresate fizic de unii dintre paznicii din centru. “Era un băiat care a trecut cu o ţigară aprinsă pe lângă un paznic şi ăsta i-a tras una peste cap. Un altul care vorbea româneşte i-a spus paznicului să nu îl lovească şi mai târziu a fost chemat în camera unde au loc controalele medicale, chiar dacă el nu ceruse să vorbească cu medicul sau cu asistenta. Pe holuri sunt camere de filmat, dar acolo nu e nimic şi i-au tras una în cap ca să nu vadă nimeni”, mărturiseşte unul dintre prietenii acestuia. Reprezentantul unei organizaţii care asistă juridic câteva persoane aflate în centru a ţinut să menţioneze că “acum câteva zile am fost în centru pentru a mă întâlni cu o persoană de acolo. Eu am mai avut în trecut nişte conflicte cu directorul centrului, iar după ce am plecat, i-au spus băiatului cu care mă întâlnisem că o să ne trimită înapoi în ţara de origine şi pe el şi pe mine. […] Aceste ameninţări nu au legătură cu funcţia pe care comandantul centrului o deţine.”

Microsocietatea din centrul de la Otopeni

Unii dintre migranţi mărturisesc că anumiţi paznici mai stau de vorbă cu ei şi ascultă problemele cu care se confruntă. “Chiar dacă nu au voie să stea de vorbă cu noi, unii dintre ei mai vin în camera noastră şi sunt interesaţi de ceea ce avem de spus. Unul chiar a zis zilele trecute că îi pare rău că trebuie să iasă din cameră şi să încuie uşa după el.” Aceste persoane îi ajută pe cei deţinuţi să treacă mai uşor peste situaţia lipsirii de libertate şi să nu pună un stigmat asupra întregului personal al centrului.

Lipsirea de libertate, neînţelegerea propriei situaţii juridice, lipsurile din centru, abuzurile, lipsa de comunicare şi de activitate, vor rămâne cu siguranţă în amintirea oamenilor care au trecut prin centrul de la Otopeni. În opinia unora dintre ei, centrul reprezintă o microsocietate. Oamenii sunt cât se poate de diferiţi, unii simţindu-se ca fiind în competiţie cu alţii şi făcând compromisuri pentru a nu deranja conducerea centrului, sperând astfel că vor obţine beneficii personale, pe când alţii sunt dispuşi să spună lucrurilor pe nume, chiar cu riscul unor repercursiuni de orice natură. Discutând cu ei pe parcursul a câteva săptămâni, am realizat că există puţine aspecte pozitive, dar acestea au adesea la bază ideea de solidaritate şi speranţa că într-o zi fiecare dintre ei va putea ieşi liber pe poarta centrului de detenţie.

“De când am ajuns în centrul ăsta am învăţat multe lucruri. Când eram în libertate, eram o persoană obişnuită, şi aveam prieteni români şi străini. Dar aici, în centru, am cunoscut mulţi oameni din diferite ţări. Uneori ne mai uităm la televizor sau la filme împreună şi discutăm despre ce se mai întâmplă. Oamenii se ajută mult între ei aici în centru pentru că nu toţi au ceea ce le trebuie. De exemplu, ultima masă este la ora 17.00, iar până te culci ţi se mai face foame şi dacă unul are ceva luat de la masă sau adus de cineva, îl împarte cu ceilalţi. Dacă suntem închişi în camere diferite, nu putem să schimbăm nimic pe hol şi atunci vorbim pe geam. Aşa, mai circulă căni cu ceai şi cu cafea, un biscuite sau o bucată de pâine de la un geam la altul. Uneori o cană de ceai trece pe la 3-4 geamuri, apoi se întoarce şi este umplută iar. Şi vreau să spun că dintr-o gură de ceai şi o bucată de biscuite, te saturi.” O altă persoană a ţinut să relateze o întâmplare similară: “Rămăsesem fără şampon şi fără săpun de câteva zile şi l-am rugat pe un băiat din camera vecină să îmi împrumute şamponul lui. După ce l-am folosit, l-am strigat şi i l-am dat pe geam unul coleg de-al lui, împreună cu o cană goală care rămăsese la mine. Peste 10 minute mă strigă şi îmi dă înapoi şamponul şi cana plină cu ceai. Mi-a zis că el şi-a luat alt şampon şi că pot să îl păstrez eu. […] Eu ştiu că aici nimeni nu are prea mult din ceva, dar oamenii chiar se ajută între ei cu ce pot.” Având în vedere faptul că sunt scoşi afară sau sunt duşi la masă în câte 3-4 ture, nu toţi apucă să se cunoască între ei. Deşi comunicarea dintre persoane din camerele vecine se face pe geam, gratiile nu le permit acestora să îşi vadă interlocutorii. “Ieşim la masă în ture şi sunt luaţi oameni din camere diferite, aşa că nici după câteva săptămâni nu ştim cum arată omul din camera vecină, cu care vorbim de atâta timp. Eu vorbeam aşa prin geam cu un băiat de câteva zile şi la un moment dat ne-am întâlnit afară şi am trecut unii pe lângă alţii pentru că nu ne cunoşteam la faţă. Dar eu i-am recunoscut vocea şi l-am întrebat unde stă. Atunci ne-am dat seama că noi am vorbit de multe ori”. Relaţiile făcute cu alţi migranţi şi solidaritatea dintre aceştia, reprezintă una dintre singurele amintiri plăcute cu care vor rămâne migranţii, mai ales că, la un moment dat, drumurile lor vor lua direcţii diferite: marea majoritate vor fi trimişi în ţările de origine sau în state prin care aceştia au trecut în drum spre zidurile Uniunii Europene; doar puţini vor reuşi, poate, să obţină un drept de şedere în România.

Deşi cu siguranţă fiecare dintre cei cazaţi în centru doresc să obţină dreptul de a rămâne în România, aceştia îşi pierd rând pe rând speranţele când văd că, săptămânal, pleacă oameni şi vin alţii. Acest “rulaj continuu” cum spunea directorul centrului, îi face pe oameni să se gândească în permanenţă că ei vor urma. Cazurile de persoane care reuşesc să fie lăsate în libertate, indiferent de statutul care li se acordă în România, sunt extrem de rare. Cei care urmează să fie trimişi în ţările de origine sunt anunţaţi cu câteva zile sau săptămâni înainte. După spusele celor din centru “oamenii s-au obişnuit cu asta. Mulţi dintre cei care pleacă nu înţeleg exact ce s-a întâmplat cu situaţia lor. Au fost duşi la tribunal dar nu au avut un avocat, iar acolo au fost sfătuiţi că e mai bine să se întoarcă acasă. Iar într-o zi pleacă acasă, dar fără să înţeleagă dacă ar fi putut să facă ceva pentru ca lucrurile să se întâmple altfel. Nu au avut un avocat şi nu a avut cine să le explice exact ce pot face.” Oamenii care pleacă, le mărturisesc celor care rămân că ei au decis să plece pentru că nu mai pot accepta detenţia şi nu văd nici o rezolvare la situaţia lor. “Mulţi sunt bucuroşi că pleacă acasă pentru că nu mai suportă situaţia de aici.. Când pleacă ne anunţă şi uneori ne mai lasă dacă mai au ceva, inclusiv cartele de telefon dacă e cineva care are nevoie. Uneori îi lasă să vină să ne salute, dar alteori pleacă direct. Pe cei pe care îi cunoaştem, îi salutăm de la geam. Unii ne mai sună după ce ajung acasă, dar de alţii nu mai ştim nimic.” În centrul de la Otopeni sunt multe cazuri de persoane care, după perioade prelungite de detenţie, ajung să îşi dorească să plece acasă. Unii dintre aceştia sunt trimişi cu programele de returnare voluntară, însă au fost cazuri de persoane care, deşi au cerut să fie returnate, nu au primit permisiunea ORI de a aplica pentru returnarea voluntară şi au fost nevoite să aştepte până la efectuarea unor zboruri comune sau până când se îndeplinesc toate formalităţile pentru plecarea lor, această perioadă putând fi măsurată în săptămâni sau chiar luni de zile. Chiar şi cei care aplică pentru programele de returnare voluntară aşteaptă uneori chiar şi două luni până când să poată pleca. Majoritatea sunt escortaţi doar până la aeroport, însă există cazuri de persoane care sunt returnate cu escortă, aceştia fiind fie cei care au primit un ordin de expulzare, persoane cu tulburări psihice sau aflate în situaţii de vulnerabilitate (e.g., persoana care a înghiţit bucăţi de fier) şi chiar unele persoane care au zboruri cu una sau mai multe escale şi se presupune că nu doresc de fapt să ajungă la destinaţie.

VI. Perspective?

Pentru migranţi, dintre care mulţi nu au niciun fel de relaţii cu exteriorul, viaţa din centru reprezintă o perioadă de tranziţie către un viitor incert. Pentru ei regula de bază este “mănânci ce ţi-am dat şi te întorci cât mai repede în cameră…masă şi cameră sunt singurele cuvinte pe care le auzim.” Mai sunt şi cele 30-45 de minute de ieşit în curtea centrului şi, pentru câţiva dintre ei, vizitele din partea prietenilor sau familiei din afară. În rest, 22 de ore într-o cameră închisă. Majoritatea nu au fost informaţi în legătură cu propria situaţie juridică, cu procedurile, cu drepturile pe care le au pe perioada cât sunt în custodie publică. O dată la câteva luni, aceştia sunt scoşi din centru cu cătuşe pentru a fi duşi la tribunal, unde nu sunt întrebaţi nimic şi unde asistă neputincioşi la luarea deciziilor care le dictează viitorul.

Conform unei expuneri de motive[7] a ORi de la finalul anului trecut, în vederea propunerii unor modificări asupra OUG 194/2002 privind regimul străinilor în România, se doreşte crearea unui nou regulament de funcţionare a centrului, stabilit de către ministrul administraţiei de interne care prevede printre altele:

• îngrădirea accesului persoanelor în centre cu telefoane mobile sau alte mijloace de comunicare prin instituirea unui sistem de cartele telefonice pentru telefoane publice amplasate în centru. Fiecare persoană din centru ar primi lunar câte 2 cartele de telefon, totalizând un număr de 18 minute de convorbiri telefonice în reţele mobile din România.
• introducerea unor prevederi referitoare la posibilitatea luării de măsuri, inclusiv folosirea forţei pentru protejarea personalului centrului, pentru a împiedica părăsirea centrului, realizarea unor pagube materiale sau pentru a restabili ordinea interioară.

Astfel, comunicarea celo aflaţi în custodie cu exteriorul va fi şi mai mult îngrădită, le va fi limitată şi mai mult posibilitatea de comunicare cu cei din afara centrului, cu familia din ţara de origine şi chiar şi cu reprezentanţii legali sau persoane care ar putea încerca să îi ajute. De asemenea, în lipsa unui sistem de monitorizare a abuzurilor din interior, acordarea prin lege a permisiunii de folosire a forţei, va duce cel mai probabil la intensificarea unora dintre situaţiile mai sus menţionate.

În ultimii ani, la nivel international au apărut o serie de rapoarte[8] care acuză nu numai condiţiile de detenţie a migranţilor cât însăşi acţiunea de a plasa în detenţie persoane care nu sunt puse sub acuzaţia de a fi comis o infracţiune, punând în discuţie necesitatea şi proporţionalitatea custodiei publice în raport cu scopul pe care aceasta îl vizează. Acestea pun în prim plan concepte precum libertate de mişcare, drepturi, solidaritate cu ceilalţi oameni, indiferent de statutul pe care aceştia îl au în diferite locuri de pe glob. În viziunea lor, detenţia migranţilor ar trebui să fie eliminată sau cel puţin considerată ca fiind ultima soluţie, utilizată doar în situaţii excepţionale. Însă, din păcate, aceste rapoarte nu au impact asupra strategiilor şi politicilor Uniunii Europene privind imigraţia, limbajul folosit şi tematica abordată în acestea din urmă fiind radical opusă conceptelor de mai sus, şi axându-se în principal pe: cetăţeni, securitate, selecţie, control, avantaje, etc. Acesta este modul în care Uniunea Europeană se raportează la exterior, din spatele unor ziduri care se înalţă din ce în ce mai mult.

Poate a venit momentul în care critica adusă politicilor europene să fie pusă pe hârtie la nivel personal, prin raportare la lumea reală pe care o construim în jurul nostru. Satisfacerea obsesiei de control permanent a mişcării în fortăreaţa europeană nu va reprezenta niciodată o justificare legitimă a modului în care am ajuns să ne raportăm la migranţi, iar necesitatea detenţiei şi returnării migranţilor nu poate fi legitimată prin dorinţa statelor de a îşi implementa politicile de excluziune şi izolare.

“Pentru a putea rezista în centrul ăsta trebuie să fi puternic. Deasupra centrului trec la o distanţă mică zeci de avioane pe zi. Pentru mine, asta este stresant. Poate dacă nu eram la câteva sute de metri de aeroport, nu ne-am fi gândit mereu că o să plecăm. Ne uităm pe geam la ce scrie pe avioane şi ne gândim că poate cu avionul ăla o să aducă noi oameni în centru, sau poate cu următorul avion plec eu. Cineva de aici mi-a spus că se roagă să cadă un avion peste noi ca să putem fugi. Binenţeles că e de râs, dar vorbea serios…”

“Sper ca cineva se va gândi şi la situaţia noastră şi poate lucrurile se vor schimba pentru cei care vor fi aduşi pe viitor. Dar până atunci sper ca cine află de situaţia noastră, să nu uite că suntem aici, închişi…”

[Acest articol a fost scris cu şi pentru migranţii cazaţi în Centrul de luare în custodie publică din Otopeni, a căror voce se poate auzi şi dincolo de zidurile centrului]

والحرية التضامن
Bon courage!

Solidarity!