Nicușor Dan: a se vota sau a nu se vota

TEMA: Alegeri locale 2012

Recunosc, umil, că implicarea mea politică în ce privește alegerile locale de pe 10 iunie din București a vizat pînă de curînd genunchiul broaștei – într-atît, cît să cochetez cu frivola idee de a vota cu acel/ acei candidat/ candidați care încap integral în propriul afiș electoral (veți constata cu surprindere că nu sînt așa mulți).

În ultima vreme, însă, prin eforturile susținute (și de susținere) a unor jurnaliști „independenți politic“ (de la Cătălin Tolontan la Pavel Lucescu) și a tot mai multor colegi sastisiți că Sorin Oprescu vorbește cu „dă și pă“, am început să mă uit serios la candidatul Nicușor Dan. Și nu mi-a plăcut ce-am văzut. 

Intermezzo cultural. În cartea a IV-a a Călătoriilor lui Gulliver, protagonistul ajunge într-un loc stăpînit de creaturi minunate, care seamănă cu niște cai și vorbesc o limbă onomatopeică aproape ca un nechezat plin de delicatețe: Houyhnhnmșii. Pe lîngă ei trăiesc oameni, pe care Houyhnhnmșii îi numesc Yahoo-i și-i disprețuiesc profund pentru lipsa lor de eleganță, reținere și logică. Gulliver e întîi primit printre Houyhnhnmși, după care e respins fiindcă fizic e, totuși, un Yahoo. Întors în lumea lui, eroul lui Swift trăiește cu nostalgia dureroasă a Houyhnhnmșilor, văzînd în concetățenii lui, ba chiar și în propria soție, niște mizerabili Yahoo-i, incapabili să atingă perfecțiunea ființelor minunate care l-au alungat.

În primul rînd, trebuie notat că există o diferență între cine este candidatul Nicușor Dan și ce propune el (o combinație între agenda universală a candidatului standard pentru București – să scăpăm de cîini, să avem piețe și spații verzi, plus o factură la întreținere mai mică –, ceva interes original pentru consolidarea antiseismică și o cronică absență a vreunei proiecții bugetare pentru toate aceste întreprinderi maximaliste[i]) și imaginea proiectată asupra sa – lucru de care este el însuși conștient, de vreme ce vorbește despre cum l-a propulsat susținerea lui Andrei Pleșu în prim-planul competiției pentru Primăria Capitalei. Iar imaginea lui Nicușor Dan a devenit, acum, depozitarul unei colecții de viziuni și așteptări care n-are nimic de-a face cu opțiunile politice, sînt doar reflexul unei atitudini moraliste (confundînd morala comună cu morala din viața politică), a unui ideal despre bine, rău și frumos a unei părți a „societății civile“[ii], care n-a învățat nimic din experiența Convenției Democrate[iii]. Aspirație redusă acum la dimensiunea unei singure persoane.

O parte a „societății civile“ care se comportă precum Lemuel Gulliver ajuns din nou printre oameni, văzîndu-se pe ea însăși pe nedrept exilată printre bipezi „patibulari“ (care, atenție!, înseamnă, în fapt, „demn de spînzurătoare“, ceva nu foarte frumos moral cînd vorbești despre alții), incapabili să aspire la idealul kalokagatiei.

Care societate civilă preferă să șlefuiască la turnul de fildeș văzînd în președintele „Salvați Bucureștiul“ o soluție antisistem bazată nu pe calități politice, ci pe exacerbarea antagonismului în binomurile maniheiste civilizat-necivilizat, frumos-urît, bun-rău. Pentru ca cei care-l votează s-o facă nu în calitate de cetățeni ai unui oraș, ci de membri ai unui grup privilegiat vizionar, „de bun-simț“ (la fel cum unii se presupune că și-ar cumpăra mașini de la Țiriac Auto ca să se simtă parte a „României normale“). Cinstea a devenit, dintr-o condiție intrinsecă a vieții sociale, remarcabilă nu prin prezență, ci tocmai prin absență, o nedefinită nicicum calitate în sine.

Căci citind felurite texte despre motivele pentru care ar trebui să-l votez pe Nicușor Dan, printre valențele de „administrator“ (dar orașul nu e o scară de bloc) și faptul că „a făcut ceva“ (suspect argument demonetizînd activitatea intelectuală, din partea unor oameni care, mulți dintre ei, cu asta se ocupă), ceea ce răsare la tot pasul este laitmotivul opțiunilor electorale ale unei întregi clase de alegători: sărac și cinstit[iv].

În Singurătatea alergătorului de cursă lungă, personajul lui Alain Silittoe, un „infractor juvenil“ mărunt pe nume Colin Smith, monologhează despre ideea de „cinste“ – cinstea așa cum o propovăduiește „lumea de sus“, a guvernatorului centrului de corecție unde e închis, și cinstea lui, a celui de la marginea societății, despre care se presupune că ar trebui să respecte reguli făcute de alții pentru alții. E un întreg univers în spatele cinstei acesteia – fiindcă ea se definește mereu în raport cu ceilalți. În raport cu imaginea publică a politicienilor sau în raport cu cetățeanul din cartierul Tineretului. 

„Metafora“ cea mai aproape de sfidare pe care am văzut-o pusă în mișcare în campania lui Nicușor Dan e un mash uriaș cu un singur om înfruntînd patru tancuri, deasupra textului: „De data asta, sîntem mai mulți decît cred ei“, o construcție clasică „David și Goliath“. Doar că imaginea e o fotografie reală, a unui cetățean chinez cu cîteva clipe înainte de a fi călcat de tancuri în Piața Tienanmen – iar folosirea ei pentru genul acesta de campanie electorală e o profundă impietate, cîtă vreme nimeni în competiția pentru Primăria Bucureștiului nu-și pune viața în primejdie pentru apărarea unor deziderate politice, de libertate și democrație[v].

Există, totuși, în România o categorie de oameni ajunși în poziții politice care, departe de a transforma idealul într-un set de opțiuni politice, au sfîrșit prin a se identifica imaginii proiectate asupra lor – și cele mai evidente cazuri sînt Emil Constantinescu și Sorin Oprescu. Absolut inutil de revizuit așteptările care-au însoțit candidatura prezidențială a lui Constantinescu – e suficient de amintit că și el a fost un intelectual nepîngărit de miasmele politicii dîmbovițene (sau bahluiene, sau someșene), luptînd împotriva racilelor comunismului, înconjurat de 15.000 de specialiști tehnocrați și apolitici, pentru ca în final să se declare un președinte intelectual apolitic înfrînt de „sistem“. A devenit imaginea pe care n-a izbutit s-o convertească în atitudine politică.

Sorin Oprescu, pe care unii dintre susținătorii de azi ai lui Nicușor Dan nu l-au susținut din cauza pedigree-ului lui politic (proveniența din PSD și relația strînsă cu Ion Iliescu), a cîștigat Primăria purtat de două valuri distincte, dar complementare. Ca și Nicușor Dan zilele astea, Oprescu apărea ca un candidat răsculat, extrovertit şi pus pe fapte mari (un David în luptă cu mașinăriile de partid) – iar cei care vehiculează acum imaginea președintelui de la „Salvați Bucureștiul“ ca un Don Quijote antisistem, și-ar putea aduce aminte că asta scria Ion Cristoiu, în urmă cu patru ani, despre Oprescu însuși (vizionar, Cristoiu îl sprijină acum pe N. Dan: „Trebuie să-l ajutăm ca să poată să cîștige primăria capitalei și să vină și un primar care să aibă grijă de București“). Însă pentru mulți dintre alegătorii lui, Sorin Oprescu mai aducea aminte de ceva, mai bine zis, de cineva: de obrăznicia tranșantă a unui primar bucureștean pe care locuitorii l-au îndrăgit nespus la vremea lui de edil (fiindcă a strîns parte dintre cîini de pe străzi și a desființat chioșcurile stradale improvizate), numit Traian Băsescu. Iar Sorin Oprescu a devenit Traian Băsescu – versiunea lui mică, edilitară, neprezidențiabilă (sau anteprezidențiabilă), fără casă pe Mihăileanu, dar la fel de bășcălios-autoritaristă și iubită de bucureșteni tocmai pentru asta.

Nicușor Dan se transformă deja, fără să fie nevoie să cîștige la Primărie, în propria icoană desenată de susținătorii lui exclusiviști, pentru care doar definiția lor despre „cinste“ contează – iar eu mă întreb unde va duce procesul și dacă asta e ceea ce și-a dorit.

Da, recunosc, pentru mine e important nu cu cine votezi, ci de ce. Și, oricît ar fi de trist, prefer rațiunile pragmatice ale oricărui „necivilizat“ din „România anormală“ celor ale Lemuel-Gulliverilor visînd că nu sînt oameni.