Cînd a fost lansat în politica mare, MRU avea o anumită strălucire. Fie pentru că era o soluţie inedită la acel moment, fie pentru că atingea bine cîteva fantasme politice de genul “tînăr”, “specialist”, “cultivat”.
Acum, la momentul la care îşi lansează alternativa de reciclare a PDL în ceva mai curat, MRU pare doar o fantomă obosită, cu discurs plat şi fără nimic personal. MRU cere ezitant participarea PDL şi a partidului de dreapta (??) care ar fi UDMR şi îi ameninţă neconvins pe traseiştii care l-au dat jos că va investiga motivele pentru care au făcut-o (de parcă ar exista vreun mister).
Ce s-a întîmplat între timp?
Desigur, faptul că a pierdut puterea. Chiar dacă acest eveniment a luat prin surprindere şi opoziţia de atunci, pierderea mandatului înseamnă o diminuare enormă a puterii şi statutului fostului premier. Cum plecase de pe o poziţie destul de arogantă faţă de PDL şi în general, iar la SIE renunţase un pic prea sigur de succesul său politic, ajustarea nu putea fi decît dură.
POziţia de premier era ideală pentru a recicla în jurul lui puterea actuală, îmbinînd deţinerea guvernării cu posibilitatea de a face o oarecare opoziţie faţă de guvernarea anterioară şi PDL, care urma să fie introdus pe uşa din spate. Funcţia de premier ar fi dus la precipitarea, la concretizarea puterii nominale insuflate de preşedinte.
Însă pierderea mandatului a accentuat mult exact această slăbiciune majoră a tuturor celor care s-au bazat pe puterea preşedintelui şi au rămas paraleli cu PDL: preşedintele şi PDL au evoluat în tandem, au crescut şi s-au bazat reciproc unii pe alţii (sigur, cu dominarea personală cunoscută), dar în timp ce PDL e o structură care îşi poate reveni din faza politică neplăcută de acum, declinul puterii preşedintelui e inexorabil, pe măsura apropierii de sfîrşitul mandatului. O repoziţionare a preşedintelui datorată acestui declin s-a văzut foarte clar şi cu ocazia venirii opoziţiei la putere.
Dar mai e ceva pe lîngă pierderea mandatului de premier. În ciuda experienţei lui din administraţie, MRU pare că intră bine în seria intelectualilor din siajul puterii actuale (Baconschi, Neamţu, Macovei, Preda) a căror aroganţă faţă de PDL i-a lăsat puţin în ofsaid. Sigur, în mod normal oamenii care au nevoie unii de alţii îşi pot renegocia relaţiile în funcţie de evoluţia poziţiei fiecăruia.
Dar nu sînt sigur că aici sîntem în cazul politicii normale, fie ea şi dezamăgitoare, dar măcar previzibilă. Pentru că e vorba de aroganţe intelectuale enorme (gen eu care am fost la Sorbona nu discut cu voi, ăştia…), fanatisme tehnocratice şi auto-iluzionări ideologice care pot bloca mecanismul politic normal. Un premier care declară după două luni de guvernare că mai are nevoie de fix o lună (pe care, ghinion, n-a mai apucat-o pînă la capăt) ca să îşi dovedească succesul în administraţie are, în mod evident, o problemă nu doar cu adminsitraţia, ci şi cu politica.
Pentru că urma să-şi primească puterea din partea preşedintelui, marea temă politică a lui MRU era una prezidenţială: leneşii şi asistaţii care sug sîngele nostru, al celor care muncim etc. Iar faptul că nu pare pregătit pentru jocul politic care urmează şi care ar trebui să ia mult mai mult în calcul PDL-ul, şi nu preşedinţia, mi se pare demonstrat şi de concentrarea în continuare a lui MRU pe acest slogan.
Cred că lipsa de imaginaţie şi iniţiativă politică a lui MRU se vede bine din această politică a antagonizării sociale (criza e pentru leneşi, spunea MRU acum cîteva zile, în condiţiile în care milioane de oameni plecaţi din ţară nu au la ce locuri de muncă să se întoarcă). Cu atît mai mult cu cît după asta a continuat prin a enunţa senin programul economic cu care Ceauşescu a îngropat economia îainte de 1989, ca soluţie pentru crearea de locuri de muncă astăzi.
Cu alte cuvinte, din Făt-Frumosul politic al dreptei care părea MRU la început pare să rămînă acum din ce în ce mai clar doar un simplu Boc: limitat intelectual, foarte docil şi lipsit de iniţiativă politică personală, cu singura diferenţă a unei mari aroganţe la care sărmanul Boc, orcît s-ar fi străduit, nu putea să ajungă.
Şi aici nu e vorba de alegerile parlamentare şi, în general, de obsesia referitoare la cine va cîştiga puterea şi va ajunge la conducere. Indiferent cine o va face, aceste evoluţii, declaraţii şi semnificaţii şi-au pus deja amprenta asupra politicii.
P. S. Apropo de colapsul economic romînesc din anii 80, o excelentă analiză pe înţelesul nespecialiştilor, aici.