Un articol de Cătălin Sturza din Cultura, despre fenomenul TED:
„Discursurile deştepte n-au fost niciodată o marfă atât de apreciată. Ele au dat naştere unor conferinţe precum TED, Davos, şi acum unei cohorte de concurenţi care îşi încearcă norocul. Au transformat conferinţa TED de 18 minute într-un fenomen viral, pe Internet. Dar nu vom intra oare în criză de lucruri care merită spuse?”, se întreabă Benjamin Wallace într-un eseudin „New York Magazine”.
Încă de la începutul anilor şaptezeci, când a fost întemeiat World Economic Forum, din Davos, Elveţia, au apărut astfel de întâlniri exclusiviste, care amestecă ideile spumoase cu evenimentele de networking de primă clasă, arată Wallace. Anii optzeci au însemnat apariţia conferinţelor Renaissance Weekend, pentru un public interesat, în cea mai mare măsură, de chestiuni politice; a conferinţelor Allen & Company, din Sun Valley, pentru granzii din media; şi a unei versiuni timpurii a conferinţelor TED, pentru titanii din trei domenii conexe – tehnologie, entertainment şi design.
Anii două mii au fost, însă, martorii unei proliferări nemaiîntâlnite a acestor evenimente construite în jurul prestigiului social, printre care conferinţele TED sunt, de departe, cele mai populare. Toate promit, scrie Benjamin Wallace, unul şi acelaşi lucru: „un cordon de catifea care să ţină la distanţă inoportunii, interacţiunile sociale la întâmplare, conţinutul mediocru şi care să ofere, cel puţin, iluzia că toţi participanţii se bat, de la egal la egal, pe burtă. Aceste evenimente au şi propriul vocabular: ele sunt „întâlniri ale liderilor gândirii” unde „starurile rock” ies din „garaj” pentru a învăţa să folosească idei „ce pot să arunce lumea în aer”, care au fost, în prealabil, „şlefuite” cu grijă.
Motivele pentru care acest gen de conferinţe au o astfel de forţă de atracţie sunt complexe. În esenţă, însă, toţi cei care plătesc sume exorbitante (preţul unui bilet, în 2011, era de 6 000 $) pentru a se număra printre participanţi reprezintă „cercuri de oameni interesanţi şi nesiguri care încearcă, cu disperare, să intre în tărâmul celor blazaţi şi automulţumiţi”. Iar pentru intelectualii publici invitaţi să conferenţieze, care îşi promovează cărţile şi se promovează pe ei înşişi, ca branduri, noile valuri de conferinţe reprezintă amplificatori ai prestigiului, rampe de lansare care oferă avantaje care nu pot fi măsurate doar în bani.
Iar conferinţele TED, care ar putea reprezenta evenimentul oficial al erei digitale, au căpătat, dintre toate evenimentele, o amprentă culturală uriaşă. A fi invitat să ţii un discurs la TED ar reprezenta „un ritual de iniţiere pentru intelectualul din epoca internetului”. Conferinţa conţine reperele pentru „lista de lucruri care sunt pe placul oamenilor albi”. Şi, aşa cum Davosul a devenit simbolul întunecat pentru cei care cred că lumea întreagă e condusă de 300 de oameni, la fel, conferinţele TED au reuşit să atragă resentimentele intelectualilor latenţi de pe Internet. Pentru aceia care au norocul să-şi permită să plătească preţul uriaş al biletului de intrare, a scrie mesaje pe Tweeter din spatele cordonului de catifea e o şansă de a-şi disimula mândria sub forma sentimentului de uimire. Iar pentru vorbitori, a posta, pe bloguri, despre TED este lozul cel mare al falsei modestii. „Pe când păşeam pe scenă, a scris, în 2008, Eboo Patel pe blogul său într-o postare care a devenit clasică, mi-am spus: toţi cei din publicul ăsta sunt, fără exagerare, mai deştepţi decât mine”.
Benjamin Wallace rezumă reţeta de marketing din spatele succesului conferinţelor TED: „Creează o cameră a bunătăţilor unde nu numai că oamenii nu vor fi lăsaţi să intre, dar de unde vor putea vedea, în schimb, pe internet tot ce se întâmplă, ca să ştie foarte exact ceea ce pierd. Imaginează-ţi, în plus, că toţi cei din cameră au microfoane, astfel încât îi poţi auzi vorbind la nesfârşit despre cât de «uimitor» e totul şi despre cum «contactele noastre sociale, puse la un loc, îi cuprind cam pe toţi oamenii interesanţi din această ţară, dacă nu de pe această planetă», aşa cum a spus odată, la o conferinţă TED, curatorul evenimentului, Chris Anderson”.
Discursurile de la TED, care au fix 18 minute, au devenit noul standard despre cum trebuie să vorbeşti ca să pari deştept. Ele sunt, în ciuda lungimii şi a conţinutului serios, şi unele dintre cele mai vizionate materiale de pe Internet. Conferinţele TED, arată Wallace, au ajuns în vârful valului; acum trei ani, ele au dat naştere unei francize, numită TEDX, sub umbrela căreia se desfăşoară, în lumea largă, mii de conferinţe (cel puţin două au loc anual şi în România).
„Judecând după succesul remarcabil al conferinţelor TED, scrie Benjamin Wallace, am putea spune că trăim într-o epocă de aur a ideilor, o epocă nu doar a conceptelor contra-contra-contra-intuitive, dar şi a democratizării lor exuberante. Totuşi, e posibil să vedem în strategiile recente de dezvoltare a evenimentelor TED semnele disperării, şi ale diluării. (…) Ar putea să existe un plafon al numărului de idei interesante din Univers?” Şi, dacă sentimentul general de copiere şi de oboseală va persista, bula conferinţelor ar putea, foarte bine, să se dezumfle şi să dispară.
Benjamin Wallace e, el însuşi, unul dintre vorbitorii invitaţi la celebrele conferinţe TED – Technology, Entertainment and Design – pornite în 1984 în Monterey, California, şi mutate, din 2010, în Long Beach, tot în California. Pe site-ul www.ted.com, Wallace este prezentat drept autorul cărţii „The Billionaire’s Vinegar” (în traducere, Oţetul miliardarilor), care urmăreşte povestea adevărată a celei mai scumpe sticle de vin din lume, vândută cu 165 000 de dolari; desigur, sticla şi conţinutul ei se vor dovedi, până la urmă, a fi obiectul unei escrocherii.