Numărul de salariaţi înregistraţi oficial în România este la jumătate din cea mai mică valoare înregistrată în statele UE, conform ultimelor date furnizate de Eurostat.
Aproape toate statele europene funcţionează cu un raport salariaţi/cetăţeni în intervalul 40% – 50%, în timp ce la noi raportul este de circa 20%.
Se poate face o distincţie netă pe două grupe mari de ţări, în funcţie de plasarea lor în apropierea pragului de sus sau a pragului de jos al muncii salariate:
1.Ţări cu un salariat la doi cetăţeni: Olanda, Danemarca, Suedia, Austria, Marea Britanie, Germania.
2.Ţări cu doi salariaţi la cinci cetăţeni: Grecia, Spania, Irlanda, Italia, Franţa
Asta nu înseamnă neapărat că în prima grupă se munceşte mai mult, ci faptul că relaţiile de muncă sunt înregistrate, ceea ce permite impozitarea lor conform legislaţiei în vigoare, cu asigurarea surselor bugetare pentru pensii şi protecţia socială.
Dacă unele ţări foste socialiste precum Ungaria, Slovacia, Estonia şi chiar Polonia se situează la niveluri „latine” de pondere a salariaţilor, altele, precum Cehia şi, atenţie, Bulgaria, se apropie de nivelurile din nordul continentului.
De remarcat că cea mai bogată ţară din Europa, Norvegia situată în afara UE, are şi cel mai înalt procentaj de salariaţi în populaţia totală, adică 54%, nivel prezentat pentru comparabilitate în aceeaşi statistică a UE.
Doar două ţări nu figurează cu date în această statistică, Luxemburg şi România.
Motivele sunt cu totul diferite. Forţa de muncă din micul Luxemburg provine în bună parte din ţările învecinate, ceea ce complică statistica şi explică, printre altele şi excepţionalul nivel de trai situat la de trei ori media UE ( mulţi lucrează, dar rezultatul se împarte numai la rezidenţi).
În România, metodologia pentru comparabilitate nu a fost bine pusă la punct, iar baza de raportare rămâne incertă. Cifra de aproximativ 4,2 milioane angajaţi duce la un rezultat aproape incredibil din pespectivă europeană, de sub 20% raport salariaţi/locuitori.
Nivelul cu totul în afara practicii şi UE constituie un handicap major pentru ţara noastră.
Desigur, se poate argumenta că cifra avansată nu prinde şi întreprinderile cu mai puţin de patru salariaţi, iar populaţia totală nu mai atinge nivelul comunicat oficial anul trecut de 21,4 milioane locuitori.
Chiar dacă am merge pe cifra de 6.097 mii angajaţi avansată de INS şi care include forţele armate, persoanele asimilate, sectorul informal şi persoanele care lucrează la negru şi dacă am considera că mai avem 19 milioane de cetăţeni după ultimul recensământ, potrivit normelor europene de rezidenţă şi deplasare, tot nu am trece decât puţin de nivelul de 30%.
Explicaţia constă într-o mare masă de oameni care figurează, conform propriilor declaraţii, în rândul persoanelor ocupate, dar care nu sunt salariate. Mai exact, este vorba despre 2.945 mii ( a se citi mai simplu aproape 3 milioane ) de cetăţeni care figurează la rubrica cu totul marginală în alte ţări, „alte categorii” ( atenţie, NU muncă la negru).
Dacă imensa majoritate a populaţiei ocupate în România ar fi şi salariată, aşa cum se întâmplă în orice altă ţară civilizată, atunci raportul salariaţi/cetăţeni s-ar duce în intervalul clasic 40% – 50%. Aceasta este şi explicaţia veniturilor bugetare mici în pofida unei fiscalităţi destul de ridicate.