Cum stăm: (I) Încă despre criză

Cum privim capitalismul

a) Perspectiva dominantă este aceea a economiştilor neo-clasici: capitalismul ar fi cea mai bună/raţională dintre lumi deoarece urmărirea profitului este benefică pentru toţi (pe baza mitului realizării binelui general prin câştigul privat (gen Mandeville)).

Or, critica economiei neoclasice din perspectiva sistemică a ecologiei (ceea ce înseamnă inclusiv a energiei) arată că organizarea capitalistă este iraţională – prin consumul aberant şi prin canalizarea producţiei spre armament[1] – risipitoare a resurselor şi frânează cercetarea şi aplicarea ce nu converg cu interesele capitalului.

Acumularea consecinţelor nefaste ale acestei organizări dezminte ideea că focalizarea economică fragmentată şi privată ar reuşi „până la urmă” să ajungă la un progres sistemic.

Nu reprezintă oare această „inerţie” ideologică o frânare a istoriei şi o irosire a potenţialului uman, singurul specific al Terrei ?

b)  „Socialismul real” –  lăsând la o parte că nu putea să fie socialism în secolul al XX-lea – nu putea, fireşte, decât să joace, în materie economică, aşa cum îi dicta piaţa capitalistă, adică obiectivele capitaliste, căci trebuia totuşi să vândă şi el ceva pe această piaţă. Mai mult, trebuia să măsoare economia internă tot după criteriile capitaliste (în esenţă, ale profitului – indiferent cum a fost el botezat – ), căci altfel n-ar fi fost competitivă pe plan extern şi, desigur, pentru că nu existau mijloacele tehnice pentru ca producţia să fie evaluată după două criterii: cel al asigurării nevoilor şi cel al diminuării risipei, adică al management-ului ştiinţific în principiu. Ca urmare, potrivit criteriilor capitaliste, economia „socialismului real” nu putea decât să piardă în faţa celei occidentale, şi pentru că nu avea mijloacele tehnice, dar mai ales mijloacele ideologice de a impune înainte de orice profitul privat, şi pentru că administrarea era viciată de birocraţia ne-weberiană, devenită clasă dominantă sui generis, adică în căutare de maximizare a privilegiilor (dacă drepturile de proprietate privată îi erau interzise).

c) Rolul istoric progresist al capitalismului a fost evidenţiat nu numai de liberali: cel puţin Manifestul Partidului Comunist trebuie citit de cei care echivalează gândirea lui Marx cu un clişeu simplist. Dar, spre deosebire de primii, această gândire pune şi analizează critic criteriile după care poate fi estimat rolul progresist. Iar acesta nu constă în simpla dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii, ci în ritmul şi mai ales în consecinţele lor sociale: de aici şi  evidenţierea caracterului fragmentat şi frânat al consecinţelor pozitive, ca şi coexistenţa avântului ştiinţific şi tehnic şi a unor fenomene morbide de civilizaţie ca şi a barbarizării.

Ca urmare, superioritatea capitalismului nu este abstractă, transistorică. Marx a arătat, evident, superioritatea capitalismului faţă de feudalism, dar dacă ne uităm la înfăţişarea lumii actuale – şi nu ne mulţumim să vedem doar nivelul dintr-o ţară (faţă de cel din altele care, nu-i aşa?, nu trebuie decât să urmeze modelul şi vor ajunge şi ele pe culme), atunci putem să vedem că marile contradicţii, suferinţele sociale şi irosirile de vieţi omeneşti[2] copleşesc progresele şi le reduc şi le încetinesc.

d) Mai departe, să nu uităm să înlăturăm vălurile ideologice prin care ni s-a tocit simţul critic: 1) economia de piaţă capitalistă nu este o simplă economie a cererii şi ofertei, cum ni se spune, ci a cererii solvabile şi a ofertei profitabile (numai cererea solvabilă este semnificativă pentru economia capitalistă, iar oferta este pliată şi ea după principiul profitului cât mai marte, sigur şi durabil); şi 2) economia de piaţă capitalistă a fost liberă (libertatea deplină a economiei este principiul prim al neo-liberalismului (la fel cum a fost şi al liberalismului economic de primă generaţie) numai până la apariţia monopolurilor; odată cu acestea, jocurile de pe piaţă tind să ocolească întâmplarea anterioară cu pre-planificarea pe baza informaţiilor şi puterii.

În ceea ce priveşte capitalismul actual, cel aflat în faza sa transnaţională şi în care decizia principală aparţine redistribuirii profiturilor prin şi de către capitalul financiar-bancar, el etalează o economie de piaţă puternic controlată de „oligopolurile financiarizate”[3].

e) Capitalismul este privit şi ca economia ce ar permite, prin relaţiile private, o creştere economică permanentă (doar episodic întreruptă de crize). Dar creşterea permanentă este un fenomen istoric determinat: ea a fost permanent ascendentă, lăsând aici la o parte ciclicitatea, pe de o parte numai atunci când economia a avut spaţiu vital, adică o societate „într-o ţară” care trebuia modernizată, deci în care puteau fi vândute roadele şi semnele civilizaţiei industriale; pe de altă parte, ea a fost posibilă pentru ţările capitaliste occidentale atunci când raporturile Centru-Periferie funcţionau bine şi când, şi din această cauză, doar aceste ţări erau ofertantele de civilizaţie industrială pe plan mondial. Dar astăzi, când vedem că „economiile emergente” ocupă împreună cea mai mare parte din piaţa mondială şi când numărul ţărilor care produc pentru export, deci oferă, este din ce în ce mai mare, creşterea ţărilor occidentale este, în medie, anemică.

Dar cu toate acestea, economiştii mainstream susţin în continuare că scopul şi panaceul economiei este creşterea economică de tip capitalist. Ei privesc lucrurile din perspectiva firmei capitaliste sau a unei ţări capitaliste dezvoltate, deci fragmentat, şi socotesc externalizarea costurilor ecologice drept un element de succes: responsabilitatea ecologică este, în cel mai bun caz, rostogolită. Cu atât mai mult când este criză: „întâi să ieşim din ea şi pe urmă….”.

 Că aceasta înseamnă expandarea consumului nesustenabil al resurselor şi accentuarea disfuncţiilor ecologice, aceşti economişti înlătură aceste aspecte „externalizându-le”. Adică, pe de o parte, consideră problemele ecologice tot prin prisma profiturilor pe care investiţia în producţie ecologică le-ar obţine şi, pe de altă parte, exclud din contabilizarea costurilor şi beneficiilor consecinţele şi problemele ecologice. Acestea ar fi externe mecanismului economic privat  şi ar cădea, ca probleme (adică pierderi), în sarcina societăţii. Câştigurile se privatizează/sunt private, pierderile se socializează/ e treaba societăţii: această lege se aplică o dată mai mult pentru raportul dintre economia capitalistă şi ecologie.

Din acest punct de vedere, continuarea neabătută a politicii de creştere economică bazată pe profit, deşi este clar că acest model economic duce la distrugerea mediului, este o dovadă greu de respins a iraţionalităţii sistemului şi actorilor săi. Vezi încercările (deloc singulare ale) lui Lester Brown de a arăta urgenţa problemelor ecologice şi, în acelaşi timp, soluţiile sale neatingându-se nici cu o iotă de cauzele structurale: să se reducă cu mai puţin de 20% cheltuielilor militare actuale şi se eliberează bani pentru stabilizarea climei şi să se dea curs invitaţiilor sale de intervenţie instituţională activă în toate aspectele disfuncţionale astăzi. Tratarea lui este „pragmatică”: el arată cu cifre cât de profitabile sunt măsurile de ecologizare si de energie regenerabilă pentru investitorii care investesc în aceste domenii. Dar ritmul şi anvergura implementării acestor măsuri – adică nu sistemic, mondial, ci doar fragmentat, legat de interese private şi de regionalizarea lor – au dovedit că aceste aspecte au nevoie de restructurarea socială şi politică planetară. O măsură considerată necesară este „eradicarea sărăciei”. Dar cum poate fi ea înfăptuită în actuala ordine socială? Nu se poate, cum vedem are loc tendinţa de scădere a statului social.  Deci restructurarea ordinii sociale şi politice globale se impune.

Economia oficială atrage atenţia asupra dificultăţilor planetare determinate de modernizarea – deci consumul crescut – în ţări emergente şi, mai ales, rivale economic cum este China. „Nu există nici suficiente resurse şi va creşte dramatic şi poluarea”. Dar nu pune deloc problema că însuşi modelul economic occidental – ce presupune, în fond, raporturile de subordonare Centru-Periferii – este invalid. 

În sfârşit aici, creşterea economică – stimulată prin toate mecanismele care provoacă şi întreţin „fericirea paradoxală”[4] a consumului – este handicapată de înseşi condiţiile ei şi, ca urmare, loveşte populaţia cu ideea termenului sau a finitudinii mecanismului consum-creştere. Reacţia comună este chiar regândirea consumului individual după criteriile externe logicii creşterii: nu în sensul vreunei alunecări în ascetism, ci în acela al excluderii extremelor (consumism, ascetism) şi imaginarea unei relaţii cu resursele şi obiectele civilizaţiei controlate de raţiune, economicitate, anticipare, solidaritate, respect faţă de alţii şi faţă de resursele şi obiectele civilizaţiei.

f) Modelul de succes oferit lumii de către economia mainstream este cel al ţărilor occidentale, al istoriei lor welfare state mai ales: dacă a mers atât de fabulos pentru unii, nu există nici un motiv să nu meargă la toţi, dacă îl respectă cuminţi. Ficţiunea economică ce subîntinde acest model este aceea a creşterii economice mondiale: nu prin însumarea rezultatelor economice şi prin găsirea mediei, ci prin creşterea, în principiu şi în perspectivă, a tuturor ţărilor. (Această ficţiune comportă şi latura neplăcută a creşterii unor concurenţi, dar ea este tratată separat de ideologii modelului creşterii).

Dar ce înseamnă generalizarea modelului creşterii? Că în toate ţările veniturile fiecăreia sunt mai mari decât cheltuielile: altfel spus, că toate vând pe piaţa internaţională mai mult decât cumpără. Ceea ce este imposibil: surplusul uneia este minusul celeilalte.

De abia în acest moment, se trece peste relaţia de sumă nulă, economiştii arătându-şi preocuparea pentru concurenţi ce „sunt prea mulţi şi poluează” – ca şi când modelul consumist occidental nu ar fi înalt anti-ecologic –, sau au un background cultural ce duce la atitudini belicoase, sau pur şi simplu atacă „interesele legitime” ale, supremă diversiune, „Occidentului” sau „poporului nostru/popoarelor noastre”.

g) Subordonarea şi exploatarea au loc prin multe forme şi din multe cauze şi sub multe pretexte. Unele nu le anulează pe celelalte, dar înainte de orice să nu ignorăm motivaţia de subordonare (faţă de dominaţie) din forme ce aparent nu au nimic comun cu exploatarea, cu raporturile dintre capital şi muncă. De exemplu, rasismul şi sexismul presupun raporturile de subordonare şi dominaţie şi, pe de o parte, accentuează capitalismul, îl fac mai uşor realizabil, după cum pe de altă parte, sunt relativ autonome faţă de acesta: dar în orice caz sunt fenomene ce conţin în structura lor dominaţia-supunerea. În acelaşi timp, capitalismul poate evolua până la a anula unele forme de dominaţie pe care le-a folosit: dar respingerea politically correct a rasismului de pildă nu schimbă esenţa raporturilor capitaliste. În capitalism, emanciparea din punct de vedere rasist şi sexist este limitată. Cu atât mai mult cu cât emanciparea de mai sus coexistă cu rasismul şi sexismul.

 „Atenţie, pericol!”

De ce ar fi economia mondială în pericol[5]? Pentru că „neîncrederea” reduce profiturile financiare şi chiar şi investiţiile productive? Nu, modelul capitalist de creştere economică[6] este în pericol, sistemul bazat pe profit este în pericol. Brazilia depăşeşte Marea Britanie[7] deoarece are o cerere internă mai mare – iată cât de important e numărul mare de populaţie –, desigur resurse, şi, deoarece preţul forţei sale de muncă este mai mic decât cel din ţările dezvoltate, avantaj în faţa cererii externe. Iar pe acest fond, capitalul financiar (nedetaliind acum şi despre capitalul speculativ pe termen scurt etc.) obţine profituri frumoase şi sigure. Dar, nu doar că şi Brazilia face parte din sistemul economic mondial ce o determină prin relaţiile lui, ci şi logica sa economică internă este limitată de caracterul capitalist al avantajelor sale. Creşterea preţului forţei sale de muncă va pune ţara într-o poziţie competitivă mai scăzută, nu? Iar creşterea puterii de cumpărare şi a nivelului de trai va reduce după un timp cererea internă. Că mai e mult până acolo – cu atât mai mult cu cât această creştere a puterii de cumpărare are loc în cadru capitalist, deci este inegală şi puternic polarizată – e mai puţin important decât faptul că procesul este inevitabil: deci că, o dată mai mult fiind legat de acelaşi proces din toate ţările, inclusiv concurente, tipul însuşi de creştere economică este nesustenabil à la longue. Lăsând chiar la o parte atitudinea exploatatoare faţă de resurse şi echilibru ecologic.

O dezvoltare economică determinată de nevoi, şi nu de profit – ceea ce nu exclude defel un management raţional, nerisipitor şi democratic, ba chiar o implică – este de natură să ocolească contradicţiile fără ieşire de mai sus.

Căci altfel, capitalul îşi creează „spaţiu vital” (adică cerere, deci oportunităţi de profit) distrugând – cum a făcut-o mereu până acum – forţele productive ale societăţii prin crize şi prin războaie. Din  ce în ce mai devastatoare şi cu atât mai devastatoare şi mai intolerabile cu cât astăzi le judecăm prin prisma civilizaţiei şi valorilor umane atinse.

(Şi, în treacăt, nu socoteşte oare capitalul european toate grevele şi mişcările de indignaţi – ce nu au forţa, desigur, să schimbe ordinea economică, de multe ori/de cele mai multe ori nici nu şi-au propus, dar care au loc în modelul unui capitalism democratic, a unuia care permite nişte drepturi politice (e doar în logica liberală, nu? aceea a egalităţii de şanse ca urmare a libertăţii politice şi juridice) – drept factori inhibitori ai capacităţii sale de concurenţă pe plan mondial? Oare nu se gândeşte că, pentru ca să nu fie detronat de pe poziţiile fruntaşe în clasamentul economic, ar fi bine să-i mai reducă?

Adică, nu este oare clar nu doar că pericolul autoritarismului este real ci şi că regimul politic este legat de sistemul economic-social: că, aşa cum fascismul interbelic a corespuns crizei de etapă a capitalismului (criza capitalismului monopolist), aşa cum welfare state postbelic a presupus democraţia reprezentativă la nivelul cel mai înalt posibil în capitalism[8], criza de sistem dezvăluită odată cu etapa transnaţională a capitalismului – totodată în pofida şi datorită acestei etape – face destul de necesar autoritarismul, chiar nelegiferat (ca în Ungaria) sau nelegiferat în mod şocant?)

Criza economică, criza de sistem şi criza stângii

Economia capitalistă este ciclică datorită fragmentării determinate de proprietatea privată, goana după profit privat, concurenţă şi subordonarea cererii şi ofertei faţă de interesul privat. Astfel încât criza economică este numai un vârf al contradicţiilor rezultate din cele de mai sus.

Criza economică – şi în mod deosebit criza actuală începută în 2007-2008 – se manifestă pe două paliere ale căror disfuncţii interne apar a fi drept cauzele crizei: economia reală, de bunuri şi servicii, şi economia virtuală, financiar-bancară.

Oricât de interconectate, cele două paliere îşi au şi autonomia lor. Dar,  oricât de exacerbată de către economiştii capitalului, autonomia sistemului financiar-bancar nu anulează faptul că baza ne-substituibilă a crizei este ceea ce se întâmplă în economia reală. Criza acelor subprime din 2008 a fost determinată de concurenţa internaţională, de concurenţii SUA (şi de delocalizarea făcută de către capitalurile americane) care au redus locurile de muncă din care oamenii îşi plăteau ratele la bancă. După cum recesiunea care a urmat şi urmează în lume (sub forma crizei bancare, a crizei datoriilor suverane[9] şi a crizei financiare globale) a fost şi este determinată de aparenta supraproducţie, adică de reducerea consumului – nu numai a celui indus de false nevoi, ci şi a celui necesar – deci a posibilităţii de realizare a mărfurilor.

Criza este, în esenţă, situaţia rea pe care o resimte capitalul şi întotdeauna capitalul cel mai puternic. Iar deoarece acesta a evoluat până la forma actuală, transnaţională şi deconectată de economia reală în ceea ce priveşte obţinerea profiturilor[10] – nominale şi baloane de săpun, dar fără de care, a impus acest capital, „nu se mai poate mişca nici economia”[11] – criza constă, înainte de toate, în nesiguranţa şi diminuarea profiturilor financiar-bancare (şi în nici un caz în falimentele[12] care sunt dorite de către marele capital ce, înghiţind piaţa şi activele celor slabi, devine mai puternic). Nu a dus această criză la rarefierea valorilor financiare, la pierderile de zero-uri din averile miliardarilor în anii 2008-2009?

Dar aceasta înseamnă tocmai reapropierea umflatelor valori financiare de economia reală[13]. Ceea ce, din punctul de vedere al stângii, sugerează şi una dintre măsurile necesare pentru o economie raţională şi corespunzătoare nevoilor oamenilor: subordonarea economiei virtuale faţă de cea reală.

Pe când măsura conservatoare a celui mai puternic capital a fost şi este ofensiva de recâştigare a zero-urilor, valorilor şi profiturilor financiare prin preluarea banilor statelor şi transformarea acestora în cei mai siguri şi legaţi de glie debitori, cei care realmente pot să asigure tranzacţii din ce în ce mai umflate.

Aşa că logica intereselor private imediate realizează bluff-ul lipsei de lichidităţi[14], cel al retragerii băncilor – vezi ameninţarea şi „pericolul” retragerii din Europa de Est[15] – şi, „astfel”, al îngheţării economiei („motiv” pentru reducerea şi mai drastică a nivelului de trai general).

Iar servitorii şi copărtaşii acestei logici înfăptuiesc politicile cerute de ea: de lipsire a statelor de libertatea de a dispune de puterea băncilor centrale – aceea de a bate câtă monedă vor, desigur în limite care să oprească o inflaţie contraproductivă[16]–, de îndatorare peste măsură la băncile private, de austeritate pentru majoritatea populaţiei.

Dar cum se pot apăra statele? Sau este cazul să se apere? Vom discuta mai târziu aceasta, în legătură cu exemplul ungar.

Mai departe, criza de sistem se relevă atunci când pierderile, risipa, distrugerile, frânările de ritm devin mult mai mari decât câştigurile de civilizaţie tehnică susţinute de către raporturile capitaliste. Şi atunci când în sistemul ca atare se constituie – şi din logica lui proprie şi de la forţele adversare – instituţii şi relaţii, şi nu doar valori, alternative: şi superioare, deoarece „suprimă”[17] contradicţiile capitaliste la care se referă.

Dacă unii au socotit că Primul Război Mondial a fost semnul intrării capitalismului în criza sa de sistem, datorită anvergurii distrugerilor şi, în acelaşi timp, datorită constituirii modalităţii de ieşire, revoluţia, capitalismul a dovedit că mai putea să susţină – şi mai trebuia, pentru înfăptuirea unei societăţi alternative lui – o dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii superioară: generând a doua revoluţie industrială. Aceasta a început după anii 60 ai secolului trecut şi astăzi suntem martorii primului său avânt.

Dar dacă e aşa, se mai poate vorbi de criza de sistem? Cu atât mai mult cu cât noua revoluţie industrială este contemporană cu intrarea capitalismului în faza sa transnaţională, or începutul, dublu în acest caz, nu are nimic a face cu criza.

Dar tocmai faza transnaţională evidenţiază tensiunea din ce mai intolerabilă dintre mecanismul capitalist şi, pe de altă parte, logica ştiinţei şi tehnicii: tensiune manifestată în pierderi, distrugeri, risipă, frânări de ritm. Iar acestea se repercutează asupra oamenilor. Trecând dincolo de fraze seci, faza transnaţională arată că welfare state şi intervenţionismul plin de succes în anii 50-70 nu mai pot avea loc: iar scuturarea dureroasă de nostalgia lor şi de iluziile posibilităţii de repetare a lor are loc astăzi.

În sfârşit, criza stângii este anterioară crizei de sistem. Ea a început – după ce momentul teoretic Marx a creionat necesitatea internaţionalismului ca singura manieră eficace de luptă împotriva sistemului capitalist – odată cu direcţia social-democrată de ameliorare „într-o ţară” şi a continuat prin momentul următor al relaţiei concurenţiale dintre social-democraţie şi stânga stalinistă specifică „socialismului într-o ţară”. Criza de sistem face posibilă ieşirea stângii din criza sa istorică, dar asta numai prin spiritul critic şi inovativ care este deocamdată defazată faţă de urgenţele perioadei actuale.

Probleme economice

Să mai vedem, însă, câteva aspecte economice actuale care suscită critica parti pris-uri puternice ale liberalilor de toate felurile.

Băncile şi economia reală

„Sectorul financiar se retrage”.

Sectorul bancar nu se poate retrage prea mult – adică să nu mai împrumute – pentru că dacă o face, moare. A, că n-are bani suficienţi? Se împrumută cu dobândă mică (1-1,5%) de la băncile centrale; apoi, aceşti bani îi dă cu dobândă mare. Nu asta îi e logica?

Se retrage de pe pieţele ţărilor în curs de dezvoltare? Prea mult nu îi e interesul, din moment ce tocmai de aici obţine profit mai mare. Iar dacă o face, poate păţi ceva neplăcut: să dispară chiar cererea de monede universale – dolar, euro – din moment ce devizele pot fi schimbate între ele şi direct[18].

Mai mult, o asemenea retragere este o oportunitate pentru mari deţinători de bani cum este China: băncile occidentale nu mai dau cu împrumut? Nu-i nimic, dăm noi. Dar retragerea e oricum o aberaţie: deoarece băncile sunt legate de firmele occidentale care investesc, iar dacă nu există bani firmele şomează şi ele, ceea ce nu vor sub nici un motiv. Capitalul bancar este el autonom, dar până la punctul în care periclitează sistemul de profit ca atare.

Iar acesta nu îşi taie craca de sub picioare: Banca Mondială poate să ofere bani băncilor europene, iar acestea  continuă să împrumute ţările în curs de dezvoltare[19]. Dar deja Banca Centrală Europeană – căreia i se interzisese, de către capitalul cel mai puternic, deci cel mai apt să se intereseze de dăinuirea capitalismului (reprezentat de „Germania”) , să bată monedă de frica inflaţiei – a împrumutat băncilor 489 miliarde de euro cu o dobândă de 1%[20].

Atenţie,  disciplina financiară impusă băncilor de către Germania e, pe de o parte, pentru curăţarea sistemului bancar şi/adică pentru concentrarea şi centralizarea capitalului financiar-bancar, şi astfel, în fundal, pentru o creştere sănătoasă a economiei; cel puţin aceasta a fost intenţia. Pe de altă parte, controlul prea mare asupra băncilor înseamnă – totul e doar teoretic, desigur, căci sistemul nu permite o „sănătate” prea mare a sistemului financiar-bancar – reducerea împrumuturilor şi afacerilor, deci o reducere a profiturilor.  Potrivit primului punct de vedere, această disciplină e bună, este pentru salvarea capitalului cel mai puternic, deci a sistemului. Potrivit celui de-al doilea, teoretic reechilibrarea raporturilor bănci-economia reală în favoarea acesteia din urmă duce la supravieţuirea sistemului pe termen lung, dar practic control prea mare nu se poate face, adică logica sistemului capitalist e tot să câştige băncile, deoarece fac profitul cel mai mare şi mai sigur; deja e clar ajutorul pentru bănci; ştergerea unei părţi a datoriilor Greciei a fost doar o excepţie, au subliniat responsabilii UE. Şi atunci  rezultă că nu se poate schimba într-adevăr raportul dintre sistemul bancar şi economia reală: logica profitului face să continue speculaţiile financiare etc.

 Agenţiile de rating

Sunt părţi şi instrumente ale sistemului financiar. Teoretic, ele analizează cât de sănătoasă din punctul de vedere al asigurării profiturilor este o instituţie bancară sau una care are şi o componentă financiară puternică (statele): dacă împrumuturile date şi primite sunt returnabile, pentru ce au fost ele realizate (profitabilitatea investiţiilor de capital şi, în acelaşi timp, a celor productive), probabilitatea şi intervalul în care operaţiunile de credit sunt sigure, deci gradul de risc al falimentului şi insolvenţei.

În practică, ele pot să joace un rol în raporturile financiare şi de concurenţă: de exemplu, reducerea ratingului Italiei de la începutul lui octombrie 2011 a permis ca băncile de la care se împrumută această ţară să ridice dobânda la peste 7%. Deoarece acest rol a apărut a fi din ce în ce mai agresiv în agravarea crizei din 2011 – prin retrogradarea şi a Irlandei (o ţară model din punctul de vedere al echilibrului bugetar, ratei inflaţiei şi al echilibrului balanţei comerciale) la începutul lui iulie 2011, şi nu doar a Greciei şi a Portugaliei –  Germania, mai mult, conducerea UE a socotit că trebuie să pună sub semnul întrebării cele trei cele mai mari agenţii de rating (americane)[21]. Ca urmare, acestea au retrogradat chiar 10 bănci germane[22], arătând, involuntar, că la baza crizei se află (şi) comportamentul băncilor ca atare (bănci private şi urmărind profitul cu orice risc).

Dar retrogradarea Ungariei la categoria junk şi de către Moody’s, după Standard and Poor’s şi Fitch Ratings – ceea ce înseamnă o dobândă de peste 15% plătită băncilor – „pentru a arăta neîncrederea investitorilor în dorinţa guvernului de a retrage” legea de anulare a independenţei băncii centrale[23] şi chiar atunci când acesta a început să facă nişte paşi înapoi, nu mai este privită de UE ca divergentă de politica sa.

În schimb, retrogradarea celor 9 state europene pe 13 ianuarie – da[24].

Inflaţia

Baterea de monedă trebuie mereu să crească pentru dezvoltarea investiţiilor, afacerilor, deci profiturilor[25]. Ca urmare, ea nu trebuie să fie nici prea mare – deoarece baterea de monedă prea multă scade valoarea profiturilor[26] – dar nici prea mică, adică sub pragul de la care are loc creşterea (dezinflaţie/deflaţie).

Capitalul productiv cel mai puternic nu doreşte defel inflaţie (adică inflaţie mare): nu numai pentru că îl opreşte memoria perioadei de după Primul Război Mondial, ci mai ales pentru că inflaţia nu lasă ca pe piaţă să triumfe cei mai mari şi mai tari, adică încetineşte şi creşterea profiturilor şi apropierea „momentului adevărului”, adică a concentrării şi centralizării capitalului, a înghiţirii peştelui cel mic de către cel mare. Concret, şi chiar dacă speculatorii pot juca şi pe inflaţie, inflaţia dintr-o ţară scade „încrederea investitorilor”, adică profitul pe care speculatorii l-ar avea dacă ar cumpăra şi ar vinde o monedă mai puternică.

(De aceea, transnaţionalizarea şi cursul neo-liberal au demarat politica de înlocuire a inflaţiei cu datoriile statelor).

Aceasta este şi cauza primei împotriviri a Germaniei în special, a UE[27], la politicile inflaţioniste de plătire a datoriilor suverane prin baterea de monedă de către Banca Centrală Europeană (BCE), inclusiv prin euro-obligaţiuni. „Fiecare trebuie să-şi plătească datoriile”, iar d[28]acă nu poate, a urmat ideea în subtext, n-are decât să se vândă. De aceea, a) BCE nu se poate subordona statelor, adică nu poate să cumpere nişte datorii ale acestora pentru a le scădea dobânda la care se pot împrumuta. După cum, b) nici băncile private (creditorii statelor) nu pot să şteargă nişte datorii ale statelor către ele[29]. Soluţia? Disciplină financiară internă, adică mai ales austeritate: căci, deoarece birocraţia înaltă este un aliat şi, de
fapt, coparticipant la capital, grosul „economiilor” interne prin austeritate nu vine de la reducerea „oportunităţilor” acesteia, ci de la majoritatea populaţiei.

Austeritatea, deci reducerea welfare state, e necesară – din punct de vedere capitalist, desigur[30]– şi pentru ca ţările europene să poată exporta mai mult: adică să reducă valoarea euro / şi a monedelor ţărilor non-euro (pentru a fi avantajoase pentru cumpărători), iar asta implică şi reducerea salariilor, implicit şi a pensiilor. Desigur că nominal trebuie mereu să existe creşteri de salarii – ceea ce se realizează şi prin inflaţie –, dar cu cât creşterile sunt mai mici (şi mai mici faţă de creşterile din alte state, în fiecare creşterea fiind raportată nu la alte state, ci la preţurile generale interne şi la productivitate/profit; doar argumentul capitalist împotriva creşterii salariilor este acela că în alte state proporţia de creştere e mai mică, deci economia lor e mai competitivă[31]), productivitatea creşte şi exporturile cresc. Inflaţia înseamnă, deci, devalorizarea monedei şi realizarea avantajului comparativ la export.

(Discutând chiar şi numai despre UE, apar contradicţiile dintre statele ei din punctul de vedere al productivităţii din fiecare, deci al folosirii inflaţiei ca mod de temperare a problemelor sociale interne şi a creşterii exporturilor: ţările care  cresc salariile[32] cu un cuantum mai mic – deşi, desigur, nivelul lor este corespunzător nivelului economiei lor[33] – sunt avantajate la export).

Uniunea Europeană…

Măsurile de disciplină financiară a statelor, luate la summit-ul din 7 decembrie 2011 – de corectare a deficitelor bugetare peste 0,5% din PIB – reflectă nu  numai nevoia de creştere economică sănătoasă, adică pe bani cu acoperire în mărfuri vandabile, deci pe împrumuturi returnabile, deci nu numai interesele băncilor de a avea surse sigure de plată a dobânzilor şi împrumuturilor, ci şi voinţa capitalului european ca euro să fie atât de sigur şi atractiv încât să poată deveni monedă universală[34].

„Să nu se întindă nimeni mai mult decât plapuma”, pare a fi concluzia de bun simţ a analiştilor care aprobă aceste măsuri: dar, pe de o parte, deficitele bugetare – care le reflectă şi pe cele de cont curent – au apărut şi ca urmare a nevoii statului de a cheltui pentru susţinerea socială a populaţiei sale şi ca urmare a investiţiilor sale pentru profit; iar pe de altă parte, corectarea deficitelor bugetare va presupune reducerea cheltuielilor sociale şi, desigur, şi înlăturarea angaralelor cu investiţiile în proprietatea de stat, pur şi simplu aceasta va intra în mâini private. Astfel încât concluzia de mai sus are o adresă precisă, şi serios amendabilă.

O altă măsură luată este aceea a unui fond comun de salvare  (Fondul European de Stabilitate Financiară –  FESF) care să garanteze împrumuturile pe care statele le vor face tot la băncile private: deci să garanteze şi siguranţa băncilor şi a statelor protejate astfel de speculatori. Nu se schimbă însă nimic esenţial: FESF nu este defel vreun nou Plan Marshall, iar creşterea rămâne capitalistă, supusă şi concurenţei[35] internaţionale pentru pieţe de desfacere şi posibilităţii de a nu avea noroc pe aceste pieţe, deci de a nu putea să-şi vândă produsele ca să obţină banii ce trebuie returnaţi băncilor. După cum FESF este constituit în esenţă tot din banii statelor care, şi astfel, garantează profiturile băncilor.   Astfel, UE a făcut totul pentru a continua în modelul actual[36].

Dincolo de discursuri frumoase şi focalizări culturologice, constructul Uniunea Europeană este şi uniune şi capitalism/caracter capitalist al uniunii, inclusiv prin separarea ei regională. Ca urmare, este şi un pas spre integrarea mondială şi un mod de accentuare a contradicţiilor capitaliste, deci de frânare a integrării mondiale.

Caracterul capitalist al Uniunii este vizibil prin impunerea politicii neo-liberale ca alternativă oficială  la aceea a statului social postbelic, ca şi prin accentuarea caracterului formal al democraţiei şi prin devierea drepturilor de la social şi civic-politic la marginalitate.

Cântăreţii Uniunii echivalează cele două laturi de mai sus şi le consideră a fi şi singura garanţie a progresului.

Dar capitalismul înseamnă şi concurenţă nemiloasă şi acerba dominaţie a forţelor celor mai puternice asupra celor la fel de capitaliste dar mai slabe. Între ambele tipuri există asemănări, dar există şi diferenţe. Iar acestea constau în formele folosite pentru a ţine piept forţelor puternice.

Concret, azi în UE – şi nu numai, desigur – capitalul financiar-bancar conduce. El a impus măsurile de salvare a băncilor cu ajutorul fondurilor publice ale statelor şi tot el a statuat obligaţia statelor de a se îndatora pe termen nedefinit la bănci private – după modelul îndatorării statelor africane în anii 70-80 –, băncile centrale şi Banca Centrală Europeană împrumutând doar aceste bănci cu dobândă mică (sau chiar simbolică[37]): băncile private câştigă şi acumulează putere.

Iar puterea trebuie menţinută şi expandată: pe baza legislaţiei europene de mai sus, ultimele luni ale lui 2011 şi darea pe faţă a adevăratelor raporturi de forţă la summit-ul de la începutul lui decembrie au trasat direcţia politicii Uniunii, întărirea capitalului financiar-bancar european pentru a face faţă concurenţei internaţionale.

Iar această direcţie implică şi îngenuncherea statelor europene.

Un pas este şantajul sistemului financiar-bancar – pentru a speria şi companiile şi statele cu „criza de lichiditate” – şi constă în creşterea dobânzilor: iar deoarece statele nu mai au nici un sprijin, deoarece este interzis de către documentele UE ca banca naţională să dea bani statelor în mod direct, ele acceptă acest şantaj. Dar, desigur, statul capitalist nu este inocent: în principal el este instrumentul capitalului, iar clasa politică este cointeresată în bunăstarea acestuia.

Odată cu accentuarea concurenţei şi a fenomenelor critice determinate de tendinţa, începută  în deceniul al 7-lea, de scădere a ratei profitului, peste tot creşterea salariilor a fost, ca procent, mai mică decât înainte: toţi au dorit să-şi  crească avantajul[38].

Soluţia găsită? Cu atât mai mult cu cât e criză, adică  folosind criza ca pretext pentru a legitima strategia care vine din mecanismul concurenţial, cea oficială este de continuare a acestui trend, ba chiar de scădere a veniturilor salariaţilor non-cadre: România este un exemplu, urmat într-un fel sau altul de alte state.

Astfel încât apare necesitatea unui alt fel de logică economică. Deoarece în cea existentă, nici unificarea economică a UE nu are şanse reale: se concurează chiar ţări din cadrul Uniunii.

Adică urmează peste tot mai degrabă politica de introducere cât mai calmă dar rapidă a austerităţii (ceea ce înseamnă inclusiv reducerea statului social, privatizarea totală a sănătăţii şi accentuarea caracterului privat al învăţământului) şi integrarea neabătută în politica neo-liberală agresivă, în cazul nostru a UE. Şi, desigur – pentru că austeritatea nu duce la creşterea consumului, deci a profitului – creşterea speculaţiilor financiare.

…şi devierea maghiară

Noua conducere din Ungaria nu este defel anticapitalistă. Doar că a înţeles că politica de aservire totală a statului faţă de bănci este de-a dreptul sinucigaşă: nu numai pentru echipa de la guvernare ci chiar pentru sistem. Şi atunci – pe fondul atâtor avertismente date de indignaţii Europei – a început să uşureze puţin şi situaţia populaţiei şi a ţării. Măsurile de naţionalizare a fondurilor de pensii private, de creştere a impozitării băncilor şi unor companii (farmaceutice şi de petrol) şi mai ales desfiinţarea „independenţei” băncii centrale permit, în principiu, statului să obţină bani, sau un respiro ne-înfeudant, până ce alte măsuri – neo-liberale cum este cota unică de 16% – reuşesc, speră guvernanţii, să stimuleze ieşirea din criză şi creşterea.

Opoziţia „Europei”[39] arată marea importanţă a unei asemenea „ieşiri din front”. Dar are aceasta şanse? O soluţie a guvernului Orban este creşterea inflaţiei cu mai mult decât e permis în UE. Inflaţia înseamnă creşterea preţurilor şi deteriorarea nivelului de trai, ca şi o reducere a afacerilor. Dar se poate supravieţui – inflaţia estimată este de 5%, în loc de 3%, să ne amintim că şi noi am trecut, sub diferite guverne printr-o inflaţie mai mare – dacă oamenii văd că motivaţia este nu numai confortul băncilor. O altă soluţie, pentru acoperirea deficitului bugetar, a fost creşterea TVA de la 1 ianuarie 2012: dar la produsele alimentare de bază s-a menţinut cota de 12%, în timp ce pentru cărţi şi ziare de 5%[40].

Opoziţia „Europei” este agresivă nu numai în declaraţii[41], ci şi în boicotul economic concertat, vizibil în scăderea valorii forintului şi în fuga capitalurilor. Deocamdată doar în asta.

a) Guvernul ungar nu avea altă şansă decât o anumită autarhie combinată cu ce ieşiri ale economiei, prin exporturi, i se va mai permite. Dar autarhia presupune o scădere a nivelului de trai şi deoarece ţara trebuie totuşi să vândă câte ceva, iar pentru ca acest lucru să fie posibil, ca mărfurile să fie competitive, şi preţul forţei de muncă trebuie să fie mic[42]. După cum, presupune şi o boicotare a acestei intenţii (cel puţin prin fuga investitorilor de pe piaţa maghiară a obligaţiunilor de stat[43]).

Dar se pare că Ungaria poate să renunţe la o parte a politicii sale, poate chiar la „atentatul la independenţa băncii centrale”, deoarece altfel nu poate să primească bani de la FMI[44] (ceea ce asigură băncile) şi nu poate să reziste.

De aceea, soluţia este comună, şi nu de salvare individuală:  chestionarea  legitimităţii datoriilor publice şi auditarea şi anularea lor ca exerciţiu al drepturilor democratice[45].

b) Pe de altă parte, pentru stânga evenimentul ungar arată şi defazarea ei completă faţă de procesele de criză a capitalismului transnaţional. Atunci când populaţia Greciei a manifestat câţiva ani la rândul – şi mai ales în 2011 – şi când singura ei şansă ar fi fost o solidarizare explicită, inclusiv prin manifestaţii constante, a europenilor (şi nu numai), stânga nu a ştiut să fie vectorul acestei solidarizări.

Acum, când un stat arată o direcţie necesară de luptă împotriva marelui capital, stânga se împiedică în încălcarea explicită a democraţiei de către acest stat – ca şi cum aceeaşi încălcare nu ar avea loc şi în restul ţărilor, deoarece democraţia nu este separată de mecanismul economic şi social ci este doar forma, în general cea mai eficientă, de conducere potrivit acestui mecanism – şi este şi mai puţin solidară.

Or, acum marea problemă pentru stânga este tocmai solidarizarea – deci manifestarea hotărâtă a spontaneităţii – şi înţelegerea problemelor puse de comportamentul statului ungar. Iar acestea – cum ar fi independenţa băncii centrale – presupun o poziţie de atac împotriva marelui capital, adică a celui bancar-financiar.  Dar ce fel de atac? Guvernul Orban are în vedere doar subordonarea băncii centrale faţă de stat, element pozitiv dar insuficient atât timp cât nu este – şi nu este – continuat. Ca urmare, deşi mişcarea însăşi a guvernului Orban a fost extrem de importantă pentru ca populaţia să înţeleagă un mecanism al spolierii sale actuale, ea trimite într-o fundătură[46]. De aceea, stânga nu trebuie să cadă în capcana de a însoţi guvernul în această fundătură: ci să arate  sensul pozitiv al măsurii de mai sus şi – în afara mesajului de a discerne între măsuri (a nu accepta o măsură nedemocratică odată cu aceea dorită a independenţei băncii centrale) – să aibă de la început drept ţel depăşirea sa şi nu să considere că „întâi să rezolvăm asta, şi apoi om mai vedea”[47].

Dacă rămâne singură – ca măsură importantă, de bifurcaţie –legea de legare a băncii centrale de guvern pur şi simplu nu poate dura. Ea se dovedeşte a fi fost un mod al capitalului naţional, mai slab/a ţării, mai slabe, de a lupta cumva cu structurile capitaliste cele mai puternice.

De aceea, ea trebuie să fie de la început integrată în paşii în direcţia transformării capitalismului: socializarea proprietăţii monopolurilor, de-financiarizarea gestiunii economiei, inversarea strategică a raporturilor intern-extern[48].

Soluţia – de păstrare şi dezvoltare a statului social concomitent cu un management nerisipitor – este într-adevăr controlul colectiv al investiţiilor[49].

…şi „determinarea” Uniunii de a nu ceda

Dar capitalul doreşte propria salvare, şi nu  bunăstarea cetăţenilor, chiar cu riscul revoltelor sociale, pentru care, consideră el, are mijloacele de a le aplana. Iar o modalitate de salvare este imaginea de putere – în cazul Europei, de uniune neştirbită, bazată pe austeritatea devenită obligatorie prin lege pentru ca, nu-i aşa?, capitalul european să arate ea lumii de ce e în stare – care atrage şi alt capital[50] şi întăreşte raporturile de supunere. Ca urmare, beneficiază de concentrarea şi centralizarea capitalului, obţine de la state fonduri de garantare a investiţiilor, ca şi gura de oxigen reprezentată de privatizarea ultimelor active ale statelor[51].

De asemenea, o urgenţă apare a fi apropierea economiei virtuale de cea reală, pentru că, din punct de vedere capitalist, doar aşa se separă mai uşor grâul de neghină, adică apare mai evidentă diferenţa dintre companii sănătoase şi celelalte, uşurând concentrarea şi centralizarea capitalului. Dar, pe de altă parte, logica profitului va determina şi în continuare expandarea economiei virtuale şi tot jocul va continua. Mai mult, deoarece financiarizarea a fost ajutată de şi a determinat o dată mai mult dereglementarea pieţelor financiare şi a raporturilor dintre state şi acestea – reflectând puterea cea mai mare a capitalului financiar, jocul nici nu se va opri practic.

De aceea, nu prea poate fi reaşezat nici mai echitabil raportul dintre salarii şi profituri. Dacă – pentru companii asemănătoare cheltuielile cu mijloacele materiale fiind asemănătoare – avantajul comparativ al unor companii/ţări faţă de concurenţă şi, în acelaşi timp, rata profitului necrescând, salariile nu pot urca real şi semnificativ. Soluţia fiecăruia este îndatorarea, dar, în condiţiile în care numărul locurilor de muncă scade, cum poate fi returnat creditul? Nu doar că fiecare se gândeşte de două ori înainte de a cere bani de la bancă, dar nici aceasta nu mai dă aşa de uşor. Şi cum poate să scadă – pentru un dezirabil, pentru unii, echilibru între ţări – supraconsumul din unele ţări şi înviorarea consumului în altele? Din moment ce o bună parte a consumului este pe datorie, sigur că acesta va creşte, mai mult sau mai puţin vivace, tot în ţările care au rezerve (SUA cu dolarul etc.) şi nu va creşte acolo unde nu există surse ale solvabilităţii cererii. Oricum, cererea de echilibru între ţări e fantasmagorică din punctul de vedere al capitalului şi se va „îndeplini” numai urmând logica şi interesele acestuia. Mai mult, din punct de vedere politic, capitalul nu are interesul să deterioreze şi mai mult lucrurile în inima sistemului, ştiind că la periferiile sale nu există acelaşi nivel şi aceleaşi mijloace contestatare.

Astfel încât – liberali şi social-democraţi deopotrivă – „ieşirea” este tot de tip vechi, neo-liberal (şi corespunzându-i în plan politic o nesfârşită alternanţă între „politici profitabile” şi „politici distributive”): scăderea valorii euro (AB, un timp), înviorarea privatizărilor, reducerea controlului statului asupra capitalului (ceea ce înseamnă de-reglementare, adică reducerea controlului public asupra problemelor comune, fenomen botezat ca „reducerea constrângerilor administrative”), transferul unei părţi a sarcinilor sociale ale patronilor în consum („pentru a ameliora competitivitatea întreprinderilor”), un cod al muncii care să anuleze contractul colectiv şi să permită salarii şi timp de lucru „potrivit conjuncturii”, simplificarea modalităţilor de recurs la desfiinţarea locurilor de muncă,  rfeducerea cheltuielilor publice[52]

Nu, soluţii nu există în capitalism, nici pentru bunăstarea majorităţii şi nici pentru oprirea trendului problemelor globale. Inflaţie mare, aşa cum cere s-d? Este o soluţie perdantă pentru toţi: produce deficite bugetare care nu pot fi astupate la nesfârşit cu baterea de monedă, banii ajung la bănci cărora le compensează pierderile şi cei din buzunarele amărâţilor sunt neantizaţi imediat. Investiţii publice? Dar ce fel şi, de asemenea, cum se pot ele acoperi în fond? Impozitul progresiv? El este încă în ţări din inima sistemului – atât datorită tradiţiei de lupte sociale, cât şi a importanţei acestui loc pentru iluziile legate de viabilitatea capitalismului – dar capitalul transnaţional şi financiar a devenit atât de puternic şi independent faţă de state încât el reuşeşte să le impună propriile sale măsuri: vezi „ieşirea din criză” a UE prin impunerea indirectă în constituţii a politicii de austeritate (cum bine punctează şi Andrei Mocearov, ibidem) şi reducerea, din ultimii 30 de ani, a valorii salariilor şi, în acelaşi timp, creşterea profiturilor în urma procesului de creştere a productivităţii muncii. Şi aceasta – în ţările dezvoltate. Dar,  pentru creşterea competitivităţii – adică a posibilităţii de acces pe piaţa de cerere – nu trebuie, cum s-a şi întâmplat, ca nivelul de sus al impozitului progresiv să scadă, pentru ca să existe cât mai mult capital disponibil pentru afacerile private?

Cum poate fi  menţinut impozitul progresiv, inclusiv nivelul său de sus, când, una este pentru capital să i se reţină din profit 16%  şi alta să dea chiar 30%? Nu este socotită oare stimularea capitalului drept mijlocul principal şi infailibil al profitabilităţii şi creşterii? Sigur că statul are nevoie de bani, dar o să-i ia de la salariaţi şi pe urmă e cazul să-şi reducă şi el cheltuielile sociale, nu?

Oare se mai poate iluziona cineva că, în condiţiile unei concurenţe internaţionale formidabile şi ale logicii profitului, ar putea fi păstrat şi capitalismul şi vreun impozit progresiv – dacă nu pe plan global, cel puţin regional – şi ar mai fi impusă şi o taxă Tobin şi, în plus, un venit universal garantat[53]? Cu toată inteligenţa politică de a regla sistemul pentru ca să nu se prăbuşească, interesele private – care sunt, înainte de toate, hic et nunc – sunt cele care adecvează această inteligenţă. Vezi şi reglementarea activităţii bancare[54] şi faptul că reglementările internaţionale sunt frânate de caracterul capitalist al economiei, adică de luptele private ale statelor şi grupurilor pentru salvgardarea propriilor profituri[55].

Şi România?

Nimeni din categoriile conducătoare nu a dat vreo alternativă la mersul aberant al sistemului şi al ţării noastre în cadrul acestui sistem. Singura linie politică, indiferent de culorile afişate de competitori, este subordonarea faţă de interesele marelui capital mondial şi european: nu atât deoarece „capul plecat…”, ci pentru că „elitele” româneşti îşi găsesc sprijinul şi puterea numai în cadrul relaţiilor capitaliste: iluzionându-se că nişa lor ar fi a lor forever.

Retragerea statului nu este o opţiune nouă, a guvernării PDL, aici este doar accentuată şi galopantă (datorită noii conjuncturi istorice), ci a tuturor guvernelor din 90 începând şi a ideologiei liberale conform căreia „statul e un prost administrator”. Tocmai în numele acestui punct de vedere a început căpuşarea proprietăţii publice de către birocraţia politică  şi apoi privatizarea „cu acte în regulă”. Aşa că există o continuitate de tip liberal şi neoliberal şi în tot capitalismul transnaţional şi în evoluţia post 89 a României.

Este stupefiant când auzim de la „economişti independenţi” că România ar putea negocia – deci pretinde – în schimbul aderării la măsurile de disciplină fiscală, accesul neîngrădit al forţei noastre de muncă în toate ţările din Europa[56].

Dar miezul capitalist nu vrea distrugerea sa pentru ca românii să aibă locuri de muncă; doar un singur stat ar putea să asigure locuri de muncă pentru toţi europenii; dar asta înseamnă o organizare necapitalistă: să facă un welfare state la nivel uniunii, deci investiţii pentru infrastructura întregului continent, pentru apropierea nivelurilor de dezvoltare; şi oricum, nu pe baza supremaţiei capitalului bancar, ci cu legarea acestuia de obiectivele economiei reale; integrarea europeană a fost atât de lentă – lăsând la o parte că această lentoare a fost legitimată cu argumente culturale şi istorice, unele care nu au ce să caute în explicaţia şi strategia economică – tocmai pentru că a fost perioada capitalismului financiar, speculativ şi desprins de economia reală (şi care voia să speculeze şi pe monede diferite şi, mai ales, pe diferenţele din economia reală între ţări europene, adică voia să câştige din împrumuturi date aiurea, să zicem, în Sud, şi din valoarea exporturilor, deci a economiei germane). Ca urmare, obligaţiuni comune – şi nu ale diferitelor state – sunt posibile numai într-un asemenea stat unic european. Dar deocamdată, inclusiv deoarece se pune problema mereu a salvării miezului capitalist, după cum băncile câştigă tocmai din jocul pe obligaţiuni ale statelor, capitalul bancar nu doreşte aceste obligaţiuni unice.

Da, prin austeritate nu se poate asigura creşterea. Dar asta este singura „critică” pe care o face Opoziţia politică şi intelectualii publici. Sau aproape singura: ea este însoţită de mesajul – cu sugestia naţionalistă inerentă dar păguboasă – că alăturarea noastră la politica celor puternici, concret la UE, ar reuşi să aplaneze relaţia de dominaţie a ţărilor creditoare asupra celor debitoare. Evident că nu e vorba deloc de aşa ceva. În primul rând, capitalul îşi urmăreşte scopul independent de orice smile politic[57]. Apoi, asimetria Centru-Periferie având loc şi în regiuni privilegiate ca Europa, capitalul nu ridică Periferia la nivelul Centrului – din punctul de vedere al unui ideal stat social avut în vedere de „economiştii independenţi” – ci, dimpotrivă, coboară achiziţiile sociale din Vest la nivelul celor din Est.

România se poate pune la adăpost prin alăturarea la politica de accentuare a integrării europene? Soluţia este, mereu, doar comună, dar problema este ce fel de soluţie: ce fel de obiectiv are noua suveranitate europeană (şi nu, pur şi simplu, să nu rămânem pe dinafară la „distribuţia suveranităţii”[58]).

Şi mai anapoda este explicaţia dificultăţilor integrării europene – nu prin relaţiile de concurenţă intra-europeană şi a continentului cu restul lumii, nu prin relaţiile capitaliste, ci – prin diferenţa de modele culturale, „protestante” în Nord şi laxe în Sud, şi prin imposibilitatea de a impune modelul nordic în restul continentului[59]. Or, cea mai mare greşeală – şi semn de impotenţă intelectuală – este substituirea cauzelor economice şi politice cu acelea culturale, indiferent de importanţa şi puterea factorilor culturali asupra convingerilor, deci acţiunii oamenilor.

Sfiala faţă de analiza socială şi economică îi face pe mulţi să reducă problemele din UE la „Germania”, „victoria Germaniei”[60]. Ce înseamnă, însă, aici „Germania”? Înseamnă capitalul cel mai puternic: şi totdeauna capitalul cel mai puternic este cel care se impune asupra instituţiilor politice, fie ele state fie organisme suprastatale, ca acelea din UE.

Iar capitalul cel mai puternic este întotdeauna cel care promovează interesele capitalului la nivelul cel mai fiabil şi durabil pentru capitalism. Din acest punct de vedere, era normal ca Germania să propună ordine financiară în UE: nu (numai) pentru a nu plăti ea datoriile altor state, ci mai ales deoarece ordinea, adică un control cât mai riguros al datoriilor – atât la nivelul statelor cât şi la acela al firmelor/băncilor – deci reducerea deficitului bugetar … permit ca valoarea euro să nu scadă sub nivelul de la care el nu mai poate să fie challenger al dolarului.

Ceea ce propune dl. Abraham în mod implicit (numai implicit, căci dacă ar focaliza discuţia asupra căilor dezirabile în viziunea sa ar provoca prea multe critici împotriva caracterului la fel de contradictoriu şi nefezabil al acestor căi ca acela al politicii actuale a UE)  este o dezvoltare pe credit – dat de eurobondurile emise de BCE[61] –. Întrebarea este, însă: unde vor fi vândute mărfurile produse pe bază de împrumuturi, astfel încât să se obţină profitul din care ar urma să fie daţi banii înapoi creditorilor? Nu există oare pe piaţa mondială o supraproducţie şi, în acelaşi timp, o producţie mult mai ieftină, deci mai competitivă? Mărfurile vor fi vândute, în cea mai mare parte, în Europa, este răspunsul implicit al dlui Abraham, iar mâna noastră de lucru fiind mult mai ieftină decât aceea din Germania de exemplu, o să ne vindem f. bine întreaga producţie. (După cum ştim, nu e vorba de companii româneşti în cea mai mare parte, ci de companii străine ce doar lucrează la noi, dar să lăsăm asta). Dar: 1) suntem oare singurii care oferim produse mai ieftine în Europa? Şi 2) Ar accepta capitalul occidental – vital interesat să nu permită o explozie a miezului sistemului – o asemenea „concurenţă neloială” din partea unor state din afara acestui miez?

Aşa că propunerea nu este deloc realistă.

Capitalul vrea să se salveze pe el, şi nu statele, popoarele, sau uniunile. Iar această salvare implică: 1) asigurarea obţinerii profitului în continuare (şi de ce ar dori capitalul cel mai puternic să-şi împartă profitul şi să asigure unor state slabe o producţie care le-ar aduce nişte bani care le-ar acoperi cumva împrumuturile? Nu e mai avantajos pentru capital ca să cumpere, pur şi simplu, activele celor slabi pentru a le folosi ulterior cum crede de cuviinţă? Nu este mai mult decât banal faptul că piaţa, care înseamnă concurenţă, şi cu atât mai mult momentele de criză duc mereu la concentrare şi centralizare?) Ceea ce doreşte dl. Abraham este ca, de dragul unor state, capitalul să renunţe la centralizare şi concentrare, adică la întărirea sa. Este caraghios, desigur (vezi şi ideea că România ar fi trebuit să ceară un deficit de 1% şi nu de 0,5% ca toate celelalte state), iar argumentul „politic” al tensiunilor sociale iscate de austeritatea implicată de rigurozitatea cerută a politicii macroeconomice arată doar slăbiciunea analizelor exterioare raporturilor structurale economice şi sociale.

Numai din perspectiva „politică” s-d ar fi mai bine să se mai lungească pelteaua cu credite şi rostogoliri nesfârşite a datoriilor – ce ajung până la urmă tot la înghiţirea, cu fulgi cu tot, a debitorilor de către creditori – „pentru a ocoli manifestările sociale de amploare”.  În această viziune s-d, tot costul (ecologic, social, psihologic) al unei asemenea „evoluţii” este exclus din câmpul atenţiei: important e să continue alternanţa în care toţi profitorii jocului „politic” să-şi aibă nişele şi momentele de triumf.

Social-democraţia ar trebui să observe că atacul asupra chiar a democraţiei reprezentative capitaliste a început cu mult înaintea crizei economice actuale: reducerea vizibilă pe plan mondial a ratei profitului în anii 60-70 a dus la investiţiile capitalului în speculaţie financiară, la începutul presiunii pentru reducerea welfare state şi, în acelaşi timp, la subordonarea jocului democratic chiar prin încălcarea legilor şi a aparenţelor.

Sigur că băncile falimentare ar fi trebuit lăsate să se scufunde, aşa cum o cere logica economică a sistemului. Erau prea multe bănci în această situaţie? Era prea mare intricaţia capitalului mondial în aceste bănci? Da, tocmai pentru a-şi salva profitul, capitalul financiar a impus ca statele să preia pe seama lor – într-un mod aparent străin de logica de tip capitalist – datoriile private. Dar a protestat oare social-democraţia, desigur serios, hotărât şi repetat?

Iar capitalul îşi urmăreşte pe mai departe interesul/profitul cel mai apropiat. Scâncetul s-d că ar trebui ca acest capital să se gândească şi la aliaţi sau instrumente (ca statele şi partidele ce asigură simulacrul de democraţie) este cu totul rizibil, dacă nu de-a dreptul revoltător.

Dl. Abraham a scris un articol electoralist: politica Băsescu-Boc e cea proastă, iată România nici măcar nu a participat la dragi inimii s-d „consultări” anterioare summit-ului. Consultări ca să ce? Mai poate cineva să fie atât de naiv încât să creadă şi că  statele din UE ar fi egale şi, mai ales, că lucrurile s-ar rezolva – adică s-ar obţine nişte câştiguri, folosite apoi electoral – printr-o tergiversare (ca până acum)? Chiar dacă nu o spune, capitalul cel mai puternic este conştient că sistemul este cel care se află în criză: şi atunci trebuie grăbite modalităţile de salvare; ale sale, ale capitalului. Social-democraţia consideră că această criză – mai degrabă doar economică – poate fi depăşită prelungind maniera de tratare „politică” a sa de până acum.

Austeritatea a fost mereu răspunsul de sus la crizele economice. Cu atât mai mult odată cu intrarea capitalismului şi în faza sa transnaţională şi în faza de criză de sistem. Faptul că în Occident – pentru că este inima sistemului şi pentru că aici tradiţia luptelor sociale care au presat pentru impunerea statului social este la fel de importantă ca şi argumentul, internalizat, al superiorităţii Vestului prin nivelul general de trai – atacul asupra welfare state a fost mai lent până acum nu înseamnă decât că, de acum înainte, disperarea capitalului în criză va tinde să treacă peste precauţii. Iar răspunsul la aceasta nu mai poate fi cel al „consultărilor” şi „câştigării alegerilor de către Opoziţie”: aşa cum, în această toamnă,  capitalul  a ocolit alegerile anticipate şi i-a schimbat, pur şi simplu, pe Papandreu şi pe Berlusconi, pe post de „Moţoc”, arătând că alegerile sunt o simplă formalitate costisitoare şi încetinitoare[62], aşa proletarii trebuie să răstoarne o asemenea logică, conferind conţinut democraţiei.

Ei bine, soluţia s-d este îngust politică: de a spori puterea Parlamentului European – când puterea mai mare a executivului faţă de legislativ este pendantul puterii capitalului transnaţional – şi de a alege direct pe preşedintele UE. Adică dacă oamenii tac pentru că „i-am ales” e ok, măsurile economice neo-liberale au o legitimitate mai mare. Halal!

Viziunea s-d avansează şi ameninţarea cu mişcări sociale şi tipul prezumat al acestor mişcări. Ele sunt folosite pentru a schimba echipa de la guvernare – şi pentru ca „să vină ai noştri” şi deoarece „democraţia” constă în alternanţă –, pentru s-d orice alt tip de mişcare fiind depreciat. Iar mişcarea dezirabilă este aceea în care oamenii cer nişte sporuri, locuri de muncă sau salarii compensatorii.

Dar mişcările sociale, chiar dacă mânate de scăderea drastică a nivelului de trai, nu trebuie să aibă drept obiectiv numai obţinerea unor sporuri de compensare a scăderii statului social. Deoarece nici nu pot obţine serios aceste sporuri. De aceea, depăşirea modelului s-d se impune.

Cum arată propunerile ce nu vor să schimbe în fond nimic?

Iată.

1) E nevoie de „reforme de stimulare a creşterii economice”. Dar ce înseamnă asta? Creşterea „competitivităţii muncii”: tradus, reducerea salariilor (pentru a avantaja şi a atrage, deci, capitalul). Dar dacă salariile scad, scade şi puterea internă de cumpărare, deci capitalul nu prea poate să obţină profitul scontat. Nu-i nimic, produce aici şi vinde în lume. Dar toate ţările vor acelaşi lucru, şi astfel tendinţa de scădere a salariilor etc. e generală. Marelui capital îi rămâne domeniul speculaţiilor financiare, iar „criticii” de mai sus – mulţumirea telectuală, mai mult sau mai puţin lucrativă.

2) „Guvernul e impotent în lupta împotriva evaziunii fiscale”. Dar evaziunea fiscală este o sursă de capital necesar în lupta de concurenţă şi de acumulare: astfel încât, „nu există voinţă politică pentru a lupta împotriva evaziunii”. Dar numai acum? Sau nu cumva tocmai la guvernul actual se manifestă hotărârea de a controla puţin mai mult prelevarea taxelor?

3) „Povara fiscală să cadă mai mult asupra activelor, decât asupra muncii”. Să crească, adică, impozitul pe proprietate, şi nu pe profit. Dar, dacă la un apartament de 2 camere chiar dublarea impozitului nu înseamnă foarte mult, impozitul pe toate palatele şi numărul imens de apartamente deţinute pentru speculă va fi atât de neplăcut încât proprietarii lor se vor opune cu destulă eficienţă.

Iar dacă nu vor reuşi, „piaţa” nu va răspunde printr-o reducere a construcţiilor) Nu vor mârâi, însă, antreprenorii, constructorii şi fabricanţii de materiale de construcţie? Şi  nu va merge capitalul să cumpere active în „ţări mai prietenoase”? Nu avem voie să nu ducem până la capăt, atunci când criticăm, raţionamentele economice.

4) „Să se reducă cheltuielile statului, contractele preferaţilor puterii”. Dar, lăsând la o parte cine anume este câştigătorul nominal al contractelor, acestea înseamnă profit pentru deţinătorii de capital şi, evident, şi locuri de muncă, deci şi creştere economică. Deci în ce fel o asemenea reducere ar fi benefică altora decât celor care speră să ia locul celor de la putere de astăzi?

Cheltuielile publice trebuie, desigur, făcute întemeiat. Dar cauza unor cheltuieli aiurea nu este oare, indiferent ce culoare adoptă birocraţia, rezultatul inexistenţei şi a macro-planning-ului (concentrat pe interes public, şi nu privat) şi a transparenţei, pe care nu le doreşte nici o parte „respectabilă” a „elitei” politice? Oare nu este puterea – adică raporturile de dominaţie-supunere – modalitatea de a dispune de resursele societăţii, adică de a le aloca potrivit intereselor dominaţiei? Iar spolierea necondiţionată nu a fost obiectivul şi soarele şi al „stângii” de după 1989? În sfârşit, oare dispunerea birocraţiei de bani publici fără nici un control nu a fost elementul component intrinsec al puterii de după 1989?

5) Iar reducerea cheltuielilor statului înseamnă reducerea salariilor bugetarilor (minus privilegiaţii), a pensiilor, a asigurărilor sociale. Asta e reducere curată a creşterii economice datorită reducerii puterii de cumpărare interne. Sigur, dacă nu mai are aceste cheltuieli, statul nu mai trebuie nici să mărească taxele: dar dacă deţinătorii de capital sunt stimulaţi cu taxe mici, li se micşorează şi piaţa de desfacere internă, deci profitul. Şi-atunci?

6) „Trebuie măsuri pentru stimularea creşterii economice, guvernul nu face nimic”. Dar, pe de o parte, stimularea creşterii economice are loc prin creşterea avantajelor pentru capital, ceea ce înseamnă inclusiv taxe mai mici, deci cheltuieli sociale mai mici ale statului, deci consecinţele pe care le cunoaştem. Dacă se reduce cererea internă rămâne cea externă? Dar toate ţările vor, în general, acelaşi lucru: să exporte mai mult decât să importe; după cum, peste tot criza generează o reducere a consumului (şi oricum, o revizuire a concepţiei oamenilor despre consum).

Şi ce presupune atragerea investiţiilor productive? Ca preţul forţei de muncă din ţară să fie suficient de mic şi – atenţie! – nici cererea internă să nu fie insignifiantă (vezi Nokia: când această cerere a scăzut foarte mult, s-a relocat). Dar preţul mic al forţei de muncă reduce şi cererea internă (ceea ce am spus în paranteza de mai sus). Sau e vorba de atragerea investiţiilor productive în produse de export, ca uzinele Dacia (deţinute de capital străin – Renault –)? Păi, dacă „la Piteşti se poate întâmpla să scadă cererea de automobile şi o parte din actuala activitate ar putea să scadă dacă nu suntem atenţi” (şi angajaţii uzinei cer majorări salariale), aşa că, deoarece „Marocul are mai multe avantaje faţă de România, printre acestea numărându-se costul mai mic cu 18% al orei de muncă, cheltuielile cu logistica sunt mai puţine,
iar piaţa este mai uşor de alimentat din Gibraltar”, dacă piaţa auto scade, „ar putea fi preferată uzina din Maroc pentru producţia automobilelor Dacia”[63].

Deci observaţia că fără creştere, impozitarea este ineficientă este ipocrită: pe de o parte, creşterea economică este – în principiu şi lăsând la o parte şi criza şi oportunităţile permise de mişcări politice şi de nişe economice care pot fi ocupate – slabă în condiţiile concurenţei internaţionale cu din ce în ce mai mulţi ofertanţi; iar pe de altă parte, tocmai impozitarea este socotită de către economia mainstream drept mijloc de stimulare a creşterii: scăzând impozitele pe profit, pentru a atrage într-o ţară anume capitalul vagabond şi, în acelaşi timp, crescând povara populaţiei la contribuţiile „la stat”.

7) „Stânga” şi „economiştii independenţi” flutură grosolan marea lor dovadă de compasiune cu „poporul”: „să scadă impozitele”. Dar, pe de o parte, scăderea impozitelor înseamnă venituri mai mici la stat, deci reducerea cheltuielilor sociale ale acestuia: iar ceea ce i-ar rămâne în buzunar, direct, cetăţeanului tip ar fi mult mai puţin decât valoarea reală a accesului gratuit la educaţie şi sănătate, de exemplu. Mai clar: cu banii rămaşi din reducerea impozitului pe salariu, cetăţeanul tip nu poate să plătească sănătatea şi educaţia privatizate.

Pe de altă parte, dacă impozitele pe capital scad, cresc desigur investiţiile productive private. Dar aceste investiţii nu sunt dependente numai de impozitele pe capital, ci înainte de toate, de a) piaţa de desfacere internaţională (or, astăzi concurenţa internaţională micşorează piaţa) şi b) de piaţa de desfacere internă şi c) de celălalt element care formează, împreună cu impozitele joase pe capital, „mediul prietenos de afaceri”: salariile scăzute (or, salariile scăzute micşorează piaţa de desfacere internă).

Cum o dau economiştii noştri independenţi, tot aiurea iese. Dacă ar trebui să crească salariile pentru creşterea consumului intern, ar scădea şi profitul şi, astfel, şi „competitivitatea” întreprinzătorilor interni în faţa concurenţilor veniţi cu mărfuri mai ieftine, ca şi atractivitatea ţării pentru investitori străini.

Dacă ar creşte TVA, ar creşte preţurile şi, înainte să se reducă deficitul bugetar, s-ar reduce consumul, deci reducerea deficitului n-ar fi prea grozavă.

8) Dar cum ar fi invers? Să scadă TVA concomitent – atenţie – cu „stimularea fiscală” concomitent cu introducerea impozitării progresive (dar nu foarte drastice cu cei bogaţi, că se supără şi pleacă). Ce înseamnă „stimulare fiscală”? Scăderea, chiar desfiinţarea unor impozite: ceea ce ar duce la scăderea veniturilor statului pentru cheltuieli sociale şi, din nou, tot ce ştim de mai sus. Iar scăderea CAS (contribuţiile la asigurările sociale) înseamnă că şi „stânga” – şi nu doar dreapta explicită la putere – şi „economiştii independenţi promovează statul minimal, reducerea calităţii vieţii cu tâmpă nonşalanţă. Scăderea TVA ar însemna scăderea veniturilor statului, în lipsa unora substanţiale de la capital. Încă o dată, impozitul progresiv cu fereală – adică nici până la nivelurile suedeze din anii 60 şi, în acelaşi timp, concomitent cu „stimularea fiscală”, plus lăsând intact sistemul de privilegii ale unei părţi a birocraţiei şi accentuând astfel decalajele interne – nu este defel, în condiţiile concomitenţei măsurilor de mai sus – vreo măsură eficientă pentru populaţie: doar numele îi mai dă impresia de „progresist”.

Impozitul progresiv este un tip fiscal istoric şi care a funcţionat cu brio în perioada welfare state: caracterul „naţional” al capitalismului a permis ca stimularea capitalului (a ofertei) să nu înece stimularea cererii (deci a forţei de muncă, şi prin impozitul progresiv şi prin celelalte laturi ale statului social). Dar astăzi, odată cu înăsprirea condiţiilor din capitalismul transnaţional, pe de o parte, impozitul progresiv este mult mai aplatizat şi, pe de altă parte, el coexistă cu reducerea impozitării capitalului: „filosofia” economică neo-liberală înseamnă tocmai stimularea ofertei şi, simplu spus, austeritate pentru cerere, deoarece oferta transnaţională are în faţă piaţa internaţională şi, mai ales, deoarece obţinerea profitului imediat, hic et nunc, este mai arzătoare decât orice preocupare pentru viitorul consumului.

9) Aceeaşi ipocrizie caracterizează şi opinia că deficitul bugetar poate fi redus prin creştere economică. Desigur că aceasta din urmă rezolvă multe, doar că, aşa cum am văzut, nu prea ne putem baza pe ea, nu prea se întâmplă (sau nu în proporţia necesară pentru a copleşi fenomenelor de deficit şi bugetar, şi comercial şi financiar al statelor.

10) Ei, dar măsurile pe care le „cere” criza sunt de tot râsul: trebuie o relaxare cantitativă – citeşte, inflaţie – care ar permite o creştere a investiţiilor publice. Ar fi un neo-keynesism – în care s-ar da de muncă la cât mai mulţi (desigur, cu un salariu mic, pentru ca investiţiile să nu fie cu un profit prea mic), s-ar susţine şi întreprinzătorii privaţi (deoarece statul îşi dă lucrările unor firme private, desigur) şi ar câştiga într-o veselie: de la consumul mulţimii şi de la impozitele luate, indiferent cât de inegal, de la toţi.

Există, deci, contradicţii insolvabile, pe care criticii „independenţi” – care au o perspectivă fragmentată despre economie, rupând şi domeniile unul de celălalt şi raţionamentele[64] – se fac că nu le văd, sau chiar nu le văd.  Ei ignoră că în sistemul capitalist, indiferent de rocada echipelor politice, nu există soluţii la aceste contradicţii. Ei intră conştient în jocul politic, „criticând” pe cei de la putere – indiferent care ar fi ei – şi sugerând că dacă ar fi condus Opoziţia, lucrurile ar fi stat mai bine. Dar nu ar fi stat deloc astfel: deoarece relaţiile şi logica sistemului nu permit altele în faza actuală a capitalismului transnaţional. Alternativa este, deci, în afara sistemului.

Şi nu ar fi „apocalipsă” deloc dacă  s-ar căuta această alternativă. Continuarea capitalismului va fi, însă, apocaliptică, indiferent de inteligenţa politică a mai marilor care vor ocoli, acum, vreun război distrugător (după ce l-au tot pregătit, fie şi numai discursiv), şi pentru a-l pune pe tapet mâine.

 ­*

 Interesul principal al marelui capital este de a deveni şi mai puternic, deci de a nu avea oprelişti la procesul de concentrare şi centralizare, ceea ce înseamnă inclusiv concentrarea deciziei macroeconomice.

Astăzi există numeroase semne că legile economice ale capitalismului au dus la o epuizare a capitalismului transnaţional ca fază nouă deci capabilă să impulsioneze dezvoltarea capitalismului. Dar nu pentru că „interdependenţa, comerţul liber şi globalizarea nu merg”[65], ci pentru că interdependenţa şi comerţul liber sunt capitaliste.

De aceea, nu există altă modalitate în sistem de vindecare a crizei decât ducerea la bun sfârşit a acestei decizii a marelui capital. După cum, dacă are loc o întrerupere[66] a procesului în care capitalismul creează instituţii şi relaţii necesare societăţii postcapitaliste (cum este integrarea), rezultatul nu este mai bun deloc decât cel din urma ducerii mai departe a globalizării.

„Bunul capital naţional” de odinioară nu era mai bun şi, oricum, nu se mai poate întoarce deoarece este în răspăr cu forma nouă, transnaţională care este urmarea tot a mişcării vechiului capital naţional potrivit logicii sale.

Lucrurile sunt, evident, contradictorii, de nesoluţionat[67]: dar şi în strategia marelui capital şi în aceea a iluzoriei solidarităţi naţionale…în jurul capitalului.

De aceea, politica de retragere „în noi înşine” la care cheamă unii nu poate să fie decât retro: căci, fiind dezminţită de logica istoriei, nici nu este credibilă.

Mai mult, aşa cum controlul crizei presupune şi controlul democraţiei – al formelor prin care se realizează, în fond, alocarea resurselor –, aşa nici criza nu se poate rezolva doar cu măsuri de demonstrare a suveranităţii naţionale – căci e suveranitatea cui? – şi nici democraţia nu poate să rămână doar „o chestiune internă”[68]. Iar o „stângă” social-democrată ce se re-afirmă prin „renunţarea la europenismul excesiv în favoarea statului naţional, într-o variantă de integrare mai laxă, care să permită piaţa comună dar cu o delegare minimă de suveranitate”[69], este şi impotentă şi mistificatoare.

 Note