Contrar aşteptărilor, stânga nu o duce bine deloc pe vremuri de criză. Deşi recesiunea economică pare să invalideze principiile fundamentale în jurul cărora s-a consolidat capitalismul modern financiar, deşi mulţi s-au grăbit să proclame sfârşitul ideologiei capitalismului, victoria stângii politice se lasă aşteptată. Din contră, aceasta a suferit câteva eşecuri electorale răsunătoare în Europa, eşecuri care au împins partidele de stânga în opoziţie taman în acea perioadă a istoriei când terenul părea pregătit pentru victoria lor irefutabilă. Aşa se face că, în loc să asistăm la o înfierare a capitalismului dezlănţuit care a generat actuala criză, suntem martorii unui atac susţinut asupra politicilor şi valorilor de stânga. Şi culmea, partidele de stânga sucombă în faţa logicii adversarului, făcând jocul acestuia, manifestând o sensibilitate mai mare faţă de „semnalele pieţei” decât faţă de imperativul justiţiei sociale, pe care îl subjugă raţionalităţii economice. Cea mai elocventă ilustrare a acestei tendinţe – măsurile anti-sociale din ţări precum Spania şi Grecia, care au fost luate în timpul unor guvernări de stânga! Ideologia austerităţii devine dominantă la nivelul discursului şi al politicilor într-o manieră care era inimaginabilă acum trei sau patru ani. Folosindu-se de criză, apologeţii „echilibrului bugetar” profită de starea de degringoladă, de panica şi suferinţa creată pentru a-şi aplica teoriile macro-economice caracteristice terapiei de şoc unor economii deja convulsionate şi unor societăţi terifiate, iar epicentrul acestui fenomen este chiar Europa, citadela justiţiei şi incluziunii sociale.
Paradoxal, criza capitalismului s-a transformat într-o criză a stângii…
Singurele semne ale revigorării stângii nu se arată iată, dinspre politic, ci dinspre societatea civilă, dinspre cetăţeni, concretizându-se sub forma mişcărilor de tip Occupy sau Indignados. Remarcabil pentru aceste mişcări este exact ceea ce le reproşează criticii – faptul că nu vin cu revendicări punctuale şi segmentate. Nu, şi nu o fac tocmai pentru că ele contestă sistemul în ansamblul său. Această critică globală, holistică a mişcărilor de tip Occupy conferă abordării lor un caracter radical, eminamente stângist, care lipseşte partidelor politice. Strigătul lor de indignare e un sindrom incontestabil al crizei capitalismului, este poate primul indiciu al începutului unei revoluţii mentale – dar problema e că acest strigăt contează prea puţin în tabloul mare şi în configurarea politicilor. Democraţia modernă nu reprezintă nici de departe „puterea poporului”, ci aduce mai degrabă cu versiunea schumpeteriană a unei competiţii între diferitele grupuri de elite, care funcţionează după un model apropiat celui al pieţelor, iar voinţa cetăţenilor constituie un element marginal în acest mecanism. Această tendinţă a fost agravată în ultimele decenii, în care binele comun a fost asimilat cu interesul economic, pornindu-se de la premisa că există legităţi economice care, datorită caracterului lor obiectiv, prevalează asupra drepturilor cetăţenilor, care reprezintă nevoi subiective. În aceste condiţii, cum ne putem aştepta ca vocea unor manifestanţi paşnici să conteze? De aceea, nu există decât două posibilităţi prin care ţipătul tinerilor indignaţi să ajungă să aibă o greutate în procesul de luare a deciziei politice – altfel, mişcările de tip Occupy sunt condamnate să rămână un actor inconfortabil, dar perfect controlabil, în ultimă instanţă chiar prin apelul statului la violenţa sa legitimă, conservatoare de drept. În primul scenariu, ocupanţii ar trebui să se articuleze politic, luând forma unui actor politic tradiţional, intrând în competiţia politică şi influenţând decizia din interiorul sistemului, acolo unde ea se coagulează. Într-o lume în care politicul sucombă din ce în ce mai mult în faţa dictaturii pieţelor, această cale nu garantează, evident, succesul, dar măcar reprezintă o şansă în faţa riscului căderii rapide în irelevanţă. A doua variantă este exercitarea unei presiuni mult mai puternice şi mai agresive decât până în prezent, inclusiv prin disponibilitatea recursului la violenţă. Sigur, această a doua alternativă nu se subscrie logicii şi regulilor democratice, dar scopul acestor rânduri nu este acela de a emite enunţuri normative, ci unul pur analitic şi descriptiv. Or, în acest context, oricât ne-ar repugna violenţa, nu putem nega că în istorie ea reprezintă un instrument frecvent şi valid prin care se operează schimbarea. Mi-e greu totuşi să îi văd, momentan, pe ocupanţi recurgând la o violenţă sistematică, de natură să zguduie sistemul – cu unele excepţii, ideologia lor e, mai curând, un soi de Flower Power a începutului de secol 21.
Mai important decât recursul la violenţă mi se pare, însă, altceva. Succesul unei mişcări populare nu stă în capacitatea maselor de a ucide, ci în dorinţa lor de a muri pentru un ideal – o spune eternul revoluţionar, Leon Trotsky. Câţi oameni sunt azi gata să îşi dea viaţa pentru o lume mai bună? Câţi vor fi dispuşi să o facă mâine? Deşi inegalităţile sociale şi economice s-au accentuat, capitalismul modern a oferit indivizilor compensaţii inexistente acum 100 de ani, când se mai vărsa sânge de dragul schimbării. Astăzi, avem entertainment, reality show-uri, telefoane mobile şi I-Phone-uri pe care şi le permit cu chiu cu vai chiar şi cei mai defavorizaţi. Consumerismul, acest opium al popoarelor, este cel care a împiedicat revolta clasei muncitoare americane care, începând cu anii 70 şi-a văzut salariile reale diminuându-se de la an la an, în ciuda creşterii productivităţii. Accesul facil la credit sau ceea ce Streeck numea „keynesianismul privatizat” (înlocuirea datoriei publice cu cea privată) i-a făcut pe muncitori să plonjeze într-un inconştient paradis al consumului, până când visul american s-a prăbuşit zgomotos o dată cu falimentul instituţiilor financiare care alimentau marea iluzie – aceea că putem împăca şi capra, şi varza, şi profiturile grase ale capitalului, şi bunăstarea muncitorului. Iluzionismul consumerist este însă o specie pe cale de dispariţie – pe de o parte, din cauza conservatorismului băncilor în acordarea de credite, pe de altă parte, datorită politicilor macro-economice şi sociale. Pauperizarea populaţiei prin măsurile de austeritate şi prin creşterea şomajului va reduce accesul la compensaţii facile şi va radicaliza masele, iar ceea ce va urma la capătul acestui drum s-ar putea să fie mult mai dureros decât drumul în sine.
Dacă această traiectorie nu va fi curmată, nu este irealist să vorbim, pe termen mediu chiar, despre moartea capitalismului. Asta este ceea ce nu înţeleg, în orbirea lor fetişizantă, cei care promovează austeritatea. În mod bizar, profeţii austerităţii lucrează azi de zor la uzurparea capitalismului, fără ca măcar să realizeze acest lucru. Pentru că, în ultimă instanţă, care este esenţa keynesianismului dacă nu salvarea capitalismului de sine însuşi? Economiştii neo-liberali tind să conceapă societatea ca fiind guvernată de o tendinţă intrinsecă către echilibru, în care crizele sunt doar deviaţii temporare şi care, în pofida turbulenţelor create, nu periclitează viabilitatea sistemul. Şi totuşi, ei uită că zeci de ani la rând, capitalismul şi-a salvat pielea făcând concesii în faţa clasei muncitoare care, astfel satisfăcută, şi-a continuat liniştită munca în fabrici, uzine sau birouri. Marea Depresiune din anii 30 a reuşit să rămână o simplă criză capitalistă, fără a degenera într-o criză a capitalismului datorită politicilor New Deal-ului şi mai ales a cheltuielilor masive ale statului în ajunul celui de-al doilea război mondial (care reprezintă o politică keynesiană, doar că sectorul în care se investeşte este cel militar!). Se poate, desigur, afirma că toate aceste soluţii nu au reuşit să soluţioneze crizele din interiorul capitalismului şi doar le-au deplasat către alte orizonturi spaţiale sau temporare. Dar, chiar dacă au reprezentat soluţii parţiale, ele au reuşit totuşi să prelungească supravieţuirea capitalismului prin îmblânzirea lui.
Ironia sorţii face ca, respingând reţeta lui Keynes, promotorii capitalismului îşi condamnă idolul capitalist la moarte. E ca şi cum un bolnav ar refuza să ţină un regim alimentar, preferând să se bucure de plăcerile care vin o dată cu lipsa de limitări şi restricţii, neştiind că acest hedonism îl va costa viaţa. Sigur, capitalismul îşi va continua o vreme marşul triumfător, va profita nestingherit de descătuşarea de care se bucură deja de mai bine de 30 de ani, îşi va urla în gura mare victoria asupra statului, asupra „inepţiilor” sociale care i-au îngrădit libertatea, va cuceri, glorios, noi pieţe şi va face, nepăsător, noi victime. Va deveni din ce în ce mai crud şi mai sângeros…până se va îneca în sângele vărsat. Iată cum, paradoxal, keynesienii devin avocaţii capitalismului, în timp ce propovăduitorii austerităţii îi sapă groapa. Şi iată cum, la rându-i, criza stângii se va transforma într-o criză a capitalismului.
