Deşi nu mai este timp pentru compromisuri, Europa tocmai a mai realizat unul. Întărirea guvernanţei economice este un substitut care să ascundă lipsa unui guvern european. Măsurile de disciplină bugetară sunt inoperante în absenţa unei Trezorerii comune, iar moneda unică nu are destulă substanţă până când nu se emit obligaţiuni comune.
Sunt adeptul dezbaterii înainte de decizie. În principiu, locul României este fără îndoială alături de Germania, Franţa şi ceilalţi parteneri europeni; politica izolaţionismului poate se potriveşte Marii Britanii, dar nu României. Dar modul în care ne raliem noilor reguli şi instrumente în formare poate fi subiect de discuţie. România putea, şi încă mai poate, cere o perioadă de tranziţie (Germania însăşi, singura ţară europeană care a trecut ţinta de deficit structural în Constituţie, şi-a impus singură o perioadă de tranziţie până în 2016 pentru atingerea sa). România putea, şi încă mai poate, să lege accesul în grupul „euro plus” de liberalizarea pieţei forţei de muncă, o condiţie esenţială a integrării monetare şi fiscale; putem boicota legumele olandeze, desigur, dar mai eficient este să negociem intrarea în Schengen şi ridicarea barierelor de pe piaţa muncii. Vom mai avea ocazia să discutăm despre toate acestea.
Deocamdată vreau să vă ofer extrase dintr-un eseu publicat pe 9 decembrie de Centrul pentru Reformă Europeană din Londra: „De ce regulile mai stricte ameninţă zona euro”, de Simon Tilford şi Phylip Whyte. Da, e un punct de vedere britanic, dar nu e deloc departe de realitate. Europa poate merge înainte, cu euro cu tot, dacă înţelege unde greşeşte şi ce se poate face pentru a îndrepta greşelile.
„Motivul pentru care zona euro este guvernată de reguli este că puţine dintre statele membre au vreun apetit pentru uniune fiscală. (…) Nu este vorba de câteva mere stricate. Argumentul nordic (conform căruia sudul Europei are nevoie de creşterea productivităţii şi reducerea salariilor) nu este greşit, dar este parţial şi serveşte propriului interes. El trece cu vederea rolul introducerii euro asupra creşterii îndatorării în economiile periferice; aruncă în mod eronat toată vina asupra cheltuielilor publice; nu menţionează rolul deloc inocent al creditorilor în escaladarea crizei. (…) Criza actuală nu este o simplă poveste despre iresponsabilitate fiscală şi pierderea competitivităţii în periferia geografică a zonei euro. Este vorba şi despre dezechilibre macroeconomice nesustenabile la care a contribuit lansarea euro; despre alocarea greşită a capitalului, de proporţii epice, de către bănci supraîndatorate, în special în centrul zonei euro; despre modul în care vulnerabilităţile financiare au fost exacerbate de absenţa integrării fiscale la nivel european; şi despre dificultăţile de ajustare într-o uniune monetară care este politic şi instituţional incompletă.
Planul A, de salvare, a eşuat. Motivul este că filosofia responsabilităţii colective este greşită. În primul rând, responsabilitatea colectivă a fost asimetrică: ţărilor debitoare le-au fost prescrise medicamente care le îngenunchează, iar problemele în ţările creditoare nu au fost abordate. În al doilea rând, excesul de virtute individuală a devenit un viciu colectiv, rezultând într-o politică economică prea strânsă pentru întreaga regiune.” Ne tragem răsuflarea şi traducem liber: dacă toţi am practica abstinenţa, lumea ar dispărea. Continuăm: „Regulile mai stricte nu sunt substitute pentru instituţii comune. Ajustările penalizatoare impuse ţărilor debitoare contrastează cu atitudinea din ţările creditoare. Acestea nu numai că au insistat ca ţările debitoare să implementeze reforme pe care ele nu fac la ele acasă, dar nu doresc deloc ca sistemul lor bancar să îşi asume pierderile. (…) Această asimetrie de tratament a adâncit criza şi a crescut costul rezolvării ei”.
„Zona euro nu va ieşi din criza datoriilor fără creştere economică. Problema creşterii nu poate fi rezolvată doar prin reformele de pe partea ofertei. Cererea este esenţială. Dar e greu de văzut cum poate creşte cererea când consumul privat este limitat şi consumul public este tăiat. (…) Un alt motiv pentru creşterea vulnerabilităţii zonei euro este că ţările care nu deţin controlul monedei în care emit datorie. Pieţele financiare penalizează aceste ţări sever (n.n – pentru că nu pot să îşi devalorizeze moneda).”
„Primul pas trebuie să fie mutualizarea costurilor datoriei prin emiterea de obligaţiuni comune. Al doilea – adoptarea unei legislaţii europene care să limiteze riscurile din sectorul bancar. Al treilea – politici macroeconomice orientate către creştere: BCE are nevoie de un mandat extins, politica fiscală trebuie coordonată, dezechilibrele comerciale reduse. În sfârşit, zona euro trebuie să finalizeze implementarea pieţei unice.” Cu alte cuvinte: dacă toţi economisesc, cine mai consumă?; este nevoie de inflaţie pentru stimularea cererii; iar moneda unică nu poate funcţiona fără mobilitatea factorilor de producţie, în special a forţei de muncă. Altfel, ţintele care nu pot fi atinse sunt irelevante.
Text aparut si in Jurnalul.ro