Pe 25 și 26 noiembrie, a avut loc, la UNAGaleria din București, primul Forum Social CriticAtac, organizat de platforma CriticAtac și Fundația Friedrich Ebert. Un fel de ediție zero, o întîlnire deschisă la care au participat activiști, artiști, sociologi, teoreticieni, organizații culturale din sfera stîngii. O stîngă poliformă, de la tendințe social-liberale la formule stîngiste mult mai radicale, trecînd prin acțiuni social-artistice preferînd să nu-și asume o ideologie foarte strictă, dar bazate pe principii comunitare.
Întîmplător – dar constructiv –, Forumul CriticAtac a coincis cu debutul ocupării de către studenți a Facultății de Istorie din București (care, transformată din protest în sit-in, la cererea rectorului Universității din Capitală, avea să se încheie 100 de ore mai tîrziu, cu un manifest public). Ocupare cu care membrii CriticAtac s-a solidarizat, cu amendamentul că o acțiune protestatară de acest fel nu trebuie ea însăși „ocupată“, ci lăsată să-și asume pînă la capăt caracterul dacă nu exclusiv, atunci preponderent studențesc.
Cum spuneam, a fost o „ediție zero“, de tatonare a terenului, a posibilelor căi viitoare, în căutarea răspunsului la întrebarea: „Pot genera intelectualii de stînga acțiuni cu relevanță politică, care să influențeze în mod concret mersul societății?“. Previzibil, în aer plutește ideea afilierii partinice, atîta vreme cît intervenția politică apare, în România mai mult decît oriunde altundeva, drept apanajul exclusiv al unui partid cu ancore guvernamentale. Relația intelectualilor de stînga cu formațiunea politică ce-și revendică această zonă ideologică – mă refer, evident, la PSD – pare puțin posibilă din perspectiva intelectualilor, interesantă din cea a unor lideri PSD-iști (pe blogul personal, Adrian Năstase „salută“ aproape cu entuziasm Forumul, lansîndu-se în aprecieri mai mult decît pozitive la adresa CriticAtac) și ușor improbabilă din punctul de vedere al unuia dintre participanții la Forum, istoricul Florin Abraham, director științific al Institutului „Ovidiu Șincai“. Partidele politice, spune Abraham, sînt interesate mai degrabă de vizibilitatea media decît de asocierile intelectuale (cu excepția situației în care sînt ele însele aducătoare de vizibilitate), iar agendele acestor partide se construiesc mai puțin în jurul unor principii și mai mult ca răspuns la preocupările populației așa cum sînt ele revelate de sondajele de opinie.
Așadar, care sînt șansele unei „alianțe“ între partide, sindicate și mediul intelectual/ cultural/ artistic? Sindicalizarea e în recul, avînd în vedere că prima grijă a investitorilor străini e condiționarea respectivelor investiții de protecția legislativă în fața potențialei formări de sindicate (motiv pentru care ele nici nu există în domeniul privat). Ceea ce nu înseamnă, totuși, că organizarea sindicală e o formă revolută sau că sindicatele au încetat a mai fi aliați politici viabili. Pe de altă parte, formele de organizare și acțiune culturală și artistică rămîn încă fragmentate, marginale în spațiul public mai ales din cauza statutului lor de precaritate, pe care o văd drept principala garanție a independenței (cu atît mai mult, cu cît accesul la fonduri e din ce în ce mai condiționat birocratic; în zona stîngii, cazul cel mai des întîlnit e cel al organizaților care se autofinanțează sau depind preponderent de finanțări din străinătate). Principala problemă rămîne, deocamdată, inexistența unui partener partinic de luat în seamă, avînd în vedere reticențele, ideologice și de percepție publică, legate de asocierea cu PSD. Ceea ce pune pe umerii zonei non-partinice de stînga greutatea găsirii unor portițe politice, într-un peisaj al discursului public dominat de o gîndire de dreapta fie emanînd dinspre, fie direct susținută partinic.
S-a dovedit, în cadrul Forumului CriticAtac, faptul că „scena“ stîngii se împarte destul de echitabil între, să zicem, legaliști (cei care doresc schimbări punctuale înăuntrul sistemului socio-politic existent) și radicali (adepții unor acțiuni de schimbare structurală, contestatari ai democrației moderne bazate pe economia capitalistă), care încă au a-și negocia modul de acțiune comună. O diversitate care intră în contradicție cu percepția spectrului intelectual de stînga drept unul fără conflicte interne (așa cum îl vedea, nu de mult, Alin Fumurescu, pe site-ul voxpublica.ro). Cumva, la jumătatea drumului, un remarcabil activist civic, Adi Dohotaru, propune acțiuni punctuale la nivel local (Cluj), ca teren de „experimentare“ în micro a intervenției politice cu efecte concrete. De altfel, Clujul pare să fie o zonă foarte fertilă pentru stînga, judicios împărțită între teoreticieni puri și duri (de regulă, universitari) și „practicieni“, cei mai mulți, mai degrabă legaliști decît radicali (cele două direcții coexistînd inclusiv înăuntrul aceleiași organizații, de pildă, Grupul pentru Acțiune Socială – GAS). O diferență fundamentală față de București, unde pare să predomine combinația teoretician/ legalist.
Forumul Social CriticAtac nu s-a încheiat cu rezoluții sau manifeste. S-a încheiat, în schimb, cu perspectiva unor promițătoare cooperări ulterioare. Cît de relevante vor fi ele la nivel macro, depinde, nu în ultimul rînd, de rezultatele actualei bătălii simbolice în jurul inclusiv a termenului de „stînga“.
Vasile Ernu, scriitor și membru fondator CriticAtac: „La doar un an de existență a platformei CriticAtac, putem vorbi despre cîteva realizări foarte importante: a. De a impune și legitima ideea că există o intelectualitate de stînga independentă și autonomă, dincolo de partidele care se definesc ca fiind de stînga. Acum cîțiva ani, așa ceva era de neimaginat. b. CriticAtac a reușit să aducă teme și dezbateri care au intrat în vizorul mai multor grupuri social-politice de pe ambele paliere politice. Practic, CriticAtac a început să contribuie serios la agenda social-politică de la noi. c. CA a reușit să devină un spațiu/grup care impune nu doar teme și dezbateri, ci și oameni și acțiuni social-politice. Forumul Social CA face parte din această strategie de dezvoltare a cîmpului de dezbatere și acțiune social-politică la firul ierbii, în afara partidelor politice“.
Text aparut si in Observator Cultural