Învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Dreptmăritoare
privitoare la stabilirea tarifelor în bordelurile cu băieţei şi minore.
Conservatori şi libertarieni în dezbaterile publice din România
„Cinicul cunoaşte preţul tuturor lucrurilor şi valoarea nici unuia”. Oscar Wilde
Comunism şi totalitarism
Abundă, în ultimele două decenii, studiile despre comunism. Specialiştii în comunism s-au înmulţit. Din păcate, studiile lor au doar valoare emoţională, de defulare. Valoarea lor ştiinţifică e minimă. Aşa cum cei care proslăveau înainte comunismul în versuri nu erau poeţi, cei care condamnă azi comunismul în proză nu sînt politologi.
Studenţii din anul I ştiinţe politice ştiu deja că există o diferenţă între ideologie (a unui partid) şi organizarea statului. Ideologiile şi partidele sînt de stînga, de centru, de dreapta, conservatoare, liberale şi aşa mai departe. Organizarea statală poate fi democratică, oligarhică, totalitară, autoritară sau dictatorială. Comunismul e ideologia politică a unui partid. Faptul că în Rusia comuniştii care au luat puterea au creat ulterior un stat totalitar s-a datorat condiţiilor specifice ale locului şi ale momentului. Nu există nici o legătură permanentă, necesară, inerentă, intrinsecă, între comunism şi totalitarism. Cel care a abolit totalitarismul sovietic a fost, de altfel, secretarul general al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, Mihail Sergheievici Gorbaciov.
După prăbuşirea sistemului totalitar, stînga ar fi trebuit să reprezinte o voce între alte voci ale dialogului politic. N-a fost să fie. Cu siguranţă, politologii improvizaţi ai zilei ar fi acordat stîngii un loc în societatea civilă, dacă ei înşişi n-ar fi avut o mentalitate autoritară şi totalitară. Identificînd comunismul cu totalitarismul, ei găsesc o metodă aseptică pentru a suprima un pluralism inconfortabil..
Pentru cei care nu ştiu, comunismul e doctrina că structura societăţii determină valorile sale simbolice şi distribuţia veniturilor, iar corpul politic are datoria de a corecta distorsiunile pieţei. Pentru toate celelalte doctrine politice, structura societăţii e naturală, valorile sale simbolice (etică, morală, artă, justiţie etc.) sînt naturale, iar distribuţia veniturilor în societate e naturală şi justă. Restul sînt note de subsol. Dacă împărţirea dreptăţii nu e politizată, dacă directorul unei bănci falimentate merită un salariu de patru sute de ori mai mare ca un angajat de rînd, atunci trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, iar comunismul e perimat.
Pluralism şi societate civilă
Grupul de intelectuali format din Vladimir Tismăneanu, Horia‑Roman Patapievici şi Gabriel Liiceanu nu urmăresc să instaureze în România dialogul, societatea civilă şi democraţia, ci încearcă să aducă la putere o formă extremă a capitalismului, libertarianismul.
O dovedeşte, în primul rînd, cartea „Omul recent” cu numeroase citate din Ludwig von Mises. O dovedeşte situl Institutului Ludwig von Mises din Bucureşti, patronat de HRP, care publică şi popularizează lucrările lui Mises, ale discipolului său, Murray Rothbard, şi ale altor autori, ca Hayek[1] :
Voi explicita mai jos felul în care libertarienii îşi ilustrează demersul ideatic : ar trebui legalizate, spun ei, prostituţia, exploatarea minorilor, proxenetismul, comerţul de droguri, şantajul, corupţia, specula, cămătăria, poluarea. Sindicatele ar trebui interzise[2].
Libertarienii din România ignoră criticile semnificative aduse doctrinei lor. Dar asta n-ar fi grav ; grav e faptul că au construit un hibrid ideologic ( o himeră, în sens histologic) din frînturi de idei care nu se potrivesc de loc împreună. Libertarianismul de Bolintin se distinge de cel clasic prin faptul că se declară ortodox sau compatibil cu dogmele ortodoxe, care nu se potrivesc de loc cu legalizarea prostituţiei minorelor. Institutul von Mises România nu ezită o clipă să afirme :
“Finanţat exclusiv din surse private, Institutul Ludwig von Mises–România excelează prin „Seminarul privat Ludwig von Mises”, dedicat dezbaterii în profunzime a temelor fundamentale ale economiei, dreptului şi filosofiei politice, corelate cu ideile realiste, sănătoase, consecvent personaliste ale Şcolii Austriece de Drept şi Economie şi ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe[3]”.
Mai era oare necesar ca pagina de prezentare a Institutului să precizeze că Institutul se inspiră din ideile realiste, sănătoase ale Sfinţilor Părinţi ? Nicidecum. Toate Sinoadele ecumenice au încurajat prostituţia minorilor.
Vom descrie pe scurt contextul în care a apărut şcoala economică marginalistă, iar din ea, libertarianismul, şi criticile aduse libertarianismului dinspre stînga şi dinspre dreapta. În a doua parte a articolului, vom decanta componentele conservatoare şi libertariene din eseistica lui Horia Roman Patapievici, pentru a arăta incompatibilitatea dintre ele.
Istoria libertarianismului
A existat la început şcoala economică austriacă, întemeiată de Carl Menger. El a introdus analiza economic marginală, conform căreia valoarea este dată de utilitatea unui bun, estimată subiectiv de beneficiar, de utilitatea ultimului item disponibil, denumită utilitate marginală. Dacă bunul serveşte satisfacerii mai multor trebuinţe, atunci valoarea lui e dată de bunul destinat satisfacerii trebuinţei celei mai neînsemnate. Teoria economică marginalistă extinde această analiză la funcţionarea întregii economii, şi consideră că preţul este proporţional utilităţii marginale. Cumpărătorul e considerat ca un actor raţional, care estimează utilitatea marginală a bunurilor pe care le poate cumpăra, şi le alege pe acelea pentru care raportul utilitate marginală/preţ e mai mare. Utilitatea marginală e utilitatea unui bun suplimentar achiziţionat.
Discipolii lui Menger emigraţi în America, Mises şi Hayek, şi‑au extins domeniul de interes la politică. Preţurile, spun ei, condensează toată informaţia necesară bunei funcţionări a economiei şi societăţii. Economia planificată e intrinsec ineficace iar intervenţia statului este nocivă. Ei au avut succes în anii ’50, în condiţiile luptei ideologice dusă de maccarthysm contra stîngii. Libertarianismul este concluzia politică a ideilor lor : statul e rău, birocratic, necesarmente risipitor ; el trebuie înlocuit de piaţă. Educaţia şi sănătatea trebuie privatizate. Toate legile şi regulamentele sînt rele în sine, fiindcă efectele lor secundare sînt nocive. Adam Smith afirmase că egoismul brutarului şi croitorului, care‑şi urmăresc doar interesul propriu şi profitul, are ca efect secundar benefic aprovizionarea noastră permanentă cu pîine şi haine. Mises completează : legile care reglementează activitatea brutarului şi croitorului au efecte secundare nocive.
Cele trei capete ale libertarianismului
Libertarianismul e simultan o ideologie politică, o teorie a statului şi o morală.
a) Ideologia politică a libertarianismului afirmă că piaţa, lăsată să acţioneze singură, nereglementată, ajunge într‑o stare de homeostazie, de echilibru. Reglementările şi legile nu fac decît să distorsioneze acţiunea pieţei. Preţurile sînt purtătoare de informaţie şi asigură acest echilibru. Crizele economice se datorează excesului de regulamente şi legi.
b) Teoria statului libertarian favorizează un stat minimal, în care aproape toate serviciile asigurate de stat sînt privatizate. Libertarianismul e anti‑naţional. Naţionalismul presupune valori morale şi culturale comune unui popor, mai importante decît mijloacele economice care susţin aceste valori. Un stat poate, de exemplu, încuraja creaţia artistică sau cercetarea ştiinţifică în numele mîndriei naţionale ; pentru libertarieni nu există valori simbolice mai presus de acţiunea economiei. Dacă publicul preferă divertismentul şi Star Academy, statul nu trebuie să încurajeze muzica simfonică.
c) Teoria libertariană a moralei e că tot ceea ce e vandabil e moral : prostituţia şi drogurile trebuie legalizate, de vreme ce nu se impun prin violenţă. Libertarianismul se opune controlului armelor : oricine e îndreptăţit să poarte arme. Libertarianismul e un hedonism extrem, o dictatură a pieţei deghizată ca libertate absolută.
Am făcut această succintă descriere a libertarianismului, întrucît el este edulcorat cu elemente conservatoare de către proponenţii săi dîmboviţeni.
Critica de stînga a libertarianismului : statul, solidaritatea, drepturile colective
„Cînd oamenii mă văd ajutîndu‑i pe cei dezmoşteniţi, mă declară un sfînt. Cînd oamenii mă aud întrebînd : de ce sînt dezmoşteniţi ? mă declară comunist”. Monseniorul Helder Camara
Intelectualii de mai sus promovează libertarianismul ca apărare a liberalismului economic şi politic. Nu e de mirare că au intervenit critici virulente, atît dinspre dreapta cît şi dinspre stînga. Libertarienii consideră că libertatea este mai presus de orice alt bine, şi consideră dreptul de proprietate[4] ca fiind intangibil. Morala clasică priveşte libertatea ca un bun printre multe altele. Antropologic, definiţia ideii de proprietate, ca cea a nevoilor fundamentale, diferă de la o epocă istorică la alta şi de la o societate la alta, şi sînt determinate cultural, nu există absolut.
Dreptul intangibil la proprietate naşte monştri. Imi amintesc doar cum am participat la un şantier arheologic de salvare într‑un sit de epocă romană, aflat pe un taluz ros de inundaţii. După ce am descoperit o parte a unui han din epoca Daciei romane, a trebuit să întrerupem săpăturile şi să abandonăm apelor restul sitului, din cauza proprietăresei locului, care semănase porumb prin preajmă. (situl fusese legal expropriat de stat în perioada interbelică, iar localnicii aveau doar drept de folosinţă, n. n.) Libertarienii ignoră un principiu fundamental al dreptului, distincţia între bunuri generice şi unice: din punctul de vedere al dreptului, statul poate expropria bunurile generice (terenuri) dar nu poate înstrăina bunurile unice (tablouri).
Dacă dreptul de proprietate e infinit, nimic nu poate opri polarizarea veniturilor într‑o societate. Intr‑o societate libertariană, în care sănătatea şi educaţia sînt privatizate complet, săracii sînt supuşi eliminării fizice prin boală, iar cei rămaşi sînt prea analfabeţi pentru a putea articula revendicări de orice fel. Dreptul la libera exprimare îşi pierde şi el sensul într‑o societate cu bogaţi şi săraci, în care accesul la mass‑media e prea scump pentru muncitori. Iar democraţia încape pe mîna lobby-urilor.
Politologia clasică recunoaşte existenţa a mai multor drepturi, precum şi conflictul dintre ele. Libertarienii nu recunosc drepturile colective, ci doar drepturile individuale : fie, să zicem, o benzină care conţine sulf, şi care face aerul irespirabil. Din punctul de vedere al cumpărătorului, consumatorului, ea e mai ieftină ; efectele sale pe termen lung sînt poluante pentru public. (O analiză magistrală a conflictului între drepturile individuale şi cele colective a făcut‑o Richard Posner şi şcoala Law and Economics). Libertarienii absolutizează dreptul la proprietate[5], dar ignoră drepturi mai fundamentale, ca dreptul la viaţă, şi neagă dreptul statului la expropriere, pentru orice motiv.
Fie o piaţă de maşini Y, cu maşini obişnuite şi SUV‑uri masive. Un SUV are o inerţie mai mare, şi, în coliziune cu o maşină mai mică, rezistă mai bine accidentului. Intr‑o piaţă nereglementată, SUV‑urile devin tot mai numeroase, fiindcă fiecare doreşte să se protejeze mai bine în caz de accident. Atunci cînd SUV‑urile devin majoritare, majoritatea accidentelor au loc între SUV‑uri ; aceste accidente sînt mult mai grave ca accidentele între maşini mici. Intr‑o piaţă nereglementată, cursa spre maşini mereu mai masive continuă. Dacă o lege interzice pur şi simplu maşinile masive, această cursă “a înarmării” încetează. Mises şi libertarienii consideră că acţiunea colectivă (legislaţia, regulamentele) are necesarmente efecte secundare negative. Acţiunea individuală (piaţa) e în schimb raţională, sau, cel puţin, are efecte secundare pozitive. Pentru libertarieni, intenţiile şi consecinţele sînt divergente în cazul acţiunii colective, convergente în cazul acţiunii individuale. Acest postulat, care nu e evident, provine din axioma subînţeleasă că acţiunea individuală este morală prin definiţie – ceea ce e fals. Pentru libertarieni, starea de echilibru a unui sistem economic este egală cu starea de beneficiu maxim. J. Nash (premiul Nobel pentru economie) a demonstrat că sistemele, (cele economice, de exemplu), pot să atingă situaţia de echilibru fără ca să atingă situaţia de beneficiu maxim.
Pentru libertarieni nu există nici o diferenţă între economia planificată de tip socialist şi reglementările de orice fel ale activităţii economice de către stat. Orice reglementare e o îngrădire abuzivă.
Critica de dreapta a libertarianismului : morala, religia, ortodoxia
„Ştim cu toţii că duşmanul lui Che Guevara e şi duşmanul nostru – marele colos care oprimă şi ameninţă toate popoarele lumii, imperializmul american”[6]. Murray Rothbard, „Ernesto Che Guevara” în Left and Right, nr. 3, 1967, p. 3Unul din caii de bătaie ai libertarienilor valahi e religia. Institutul von Mises e „dedicat dezbaterii în profunzime a temelor fundamentale ale economiei, dreptului şi filosofiei politice, corelate cu ideile realiste, sănătoase, consecvent personaliste ale Şcolii Austriece de Drept şi Economie şi ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe”. In Omul recent, Dumnezeu e vorbit de bine la fiecare pas, başca citatele din Theodor Metochites, Thierry de Chartres, Gulielmus de Conches, Anselm de Canterbury şi Adelard de Bath ori alţi teologi medievali.
Nici Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, nici Sfintele Sinoade, nici catolicismul, nici una din sectele protestante nu încurajează prostituţia minorelor. Nici religia mozaică, nici islamul, nici budismul. Situl Institutului von Mises crede cu totul altceva, îmbrăţişînd o ortodoxie de dînşii inventată. Aici, libertarienii dîmboviţeni confundă şi încurcă libertarianismul cu ideologia conservatoare. Pentru libertarieni, religia ocupă un loc secund, accesoriu (libertarienii sînt atei, de obicei) ; pentru conservatori, morala religioasă trebuie încurajată de legi. Desigur, în perioada Bush cele două orientări s-au aliat pentru a prelua puterea, dar nu au fuzionat. Principiile libertariene provin din cele ale economiei de piaţă ; conservatorii se întemeiază pe tradiţie. Pentru politologii amatori din Ilfov, însă, conservatorismul şi libertarianismul păreau similare, şi au luat o căsătorie de convenienţă drept una din dragoste. Conservatorismul e religios, libertarianismul e secular.
«Singura modalitate în care guvernul poate da unui american un dolar este să‑l confişte mai întîi, prin intimidare, ameninţări şi coerciţie, de la un alt american. Cu alte cuvinte, pentru ca guvernul să facă un bine, el trebuie să facă mai întîi un rău. Dacă un particular ar face lucrurile pe care le face guvernul, ar fi condamnat ca un hoţ de rînd» – spune H. R.P. după Walter E. Williams, economist. (Omul recent p. 187)
Sigur, poate asta e doctrina libertariană, dar ea e în strictă opoziţie cu învăţăturile oricărei religii. „Dă‑i al Cezarului ce‑i al Cezarului” e o respingere fără apel a libertarianismului.
Pentru libertarieni, asistenţa socială e risipă inutilă. Pentru creştinism, ea se numeşte milostenie – actul de milostenie este imitare a lui Dumnezeu „care dă ploaie peste cei drepţi şi cei nedrepţi”. „Ceea ce veţi face oricăruia dintre cei mărunţi, Mie îmi veţi face” spune Nazarineanul, ca să nu subziste îndoieli. La uşile sinagogilor, săracii de religie mozaică îşi cer „dreptul cuvenit” ţedaka. Iar musulmanii săraci primesc sadaka – dreptul cuvenit, nu pomană.
Pentru partidele de stînga, asistenţa socială e, mai prozaic, repartizarea echitabilă a probabilităţii ca oricine, la un moment dat, să‑şi piardă temporar locul de muncă – o asigurare ca oricare alta.
Autorul citează permanent teologi medievali, dar ceea ce n‑a citit HRP nici un moment sînt cărţile despre organizarea economică a lumii medievale, catolice sau ortodoxe. Lumea medievală era departe de a fi un paradis al pieţei libere. Fiecare maistru sau calfă era supus breslei. Trebuia să lucreze cantităţile stabilite de breaslă, în termenul stabilit de breaslă, la tariful stabilit de breaslă. Creştinismul răsăritean sau apusean medieval e însoţit de sindicate atotputernice şi protecţionism atotprezent. In Evul Mediu, breslele luau asupra lor controlul calităţii mărfurilor şi serviciilor, care ulterior a devenit apanajul legilor şi statului. Niciodată în istorie calitatea n‑a fost asigurată doar prin mecanismele cererii şi ofertei. Catolicismul medieval e incompatibil cu piaţa liberă. Toma d’Aquino şi restul condamnă cămătăria şi cămătarii – pe care libertarienii îi apără şi‑i justifică. Libertarianismul e incompatibil cu ortodoxia sau religia in genere.
Ca ortodocşi improvizaţi, membrii grupului condamnă avortul, ca fiind o formă de ucidere. Ca libertarieni autentici, ei s-au opus ferm serviciilor medicale generale şi gratuite. În logica lor pervertită, un embrion are tot dreptul la viaţă ; odată născut, nu mai are nici un drept. Un sărac, un şomer, un bătrîn n-au dreptul să se îmbolnăvească de boli de lux. Ei n-au nevoie de pontaj coronarian, fiindcă e scump. N-au decît să crape[7]. „Etica creştină pune accentul pe solidaritatea cu cei oropsiţi, dar şi-a pierdut complet relevanţa în societatea modernă. Societatea modernă e complex organizată. Creştinismul ar trebui să combată libertarianismul, care e o formă a utilitarismului şi consumerismului de azi” afirmă Ruud ter Meulen[8]. In anii 1970, libertarienii au declarat că bolile psihice nu există, ci sînt simple constructe sociale şi birocratice (Thomas Szasz, The Myth of Mental Illness). Intr-adevăr, boala psihică nu există decît cu referinţă la colectivitate, ale cărei drepturi faţă de individ sînt negate de libertarieni, cu consecinţele de rigoare[9]. Psihiatrii, pentru Szasz, sînt doar agenţi ai statului care subminează libertatea individuală.
Mises şi libertarienii consideră că acţiunea colectivă (legislaţia, regulamentele) are necesarmente efecte secundare negative. Acţiunea individuală (piaţa) e în schimb raţională, sau, cel puţin, are efecte secundare pozitive. Pentru libertarieni, intenţiile şi consecinţele sînt divergente în cazul acţiunii colective, convergente în cazul acţiunii individuale. Libertarienii afirmă implicit că acţiunea individuală este necesarmente morală, şi că acţiunea individuală e sursa moralei. Prima parte a raţionamentului a fost combătută virulent dinspre stînga ; a doua parte, dinspre dreapta şi conservatorismul clasic.
Libertarianismul condamnă asistenţa socială de stat, susţine dizolvarea sa, şi promovează iniţiativa privată în domeniu – fundaţiile de binefacere. Problema e că în lumea reală, binefacerea a avut aproape totdeauna un mobil religios : fundaţiile religioase recrutează prozeliţi cu ajutorul foamei, ceea ce e mai hidos decît prozelitsmul prin forţă. In realitate, toate bisericile au evitat să profite de pe urma sărăciei ori foamei pentru a face prozeliţi, fiindcă, pe termen lung, o asemenea acţiune caritativă nu creează decît ipocrizie şi frustrare.
Microfonul, sceptrul secolului XXI
Pentru a participa la dezbatere, libertarianismul trebuie să fie doar libertarianism, şi nimic altceva. In Valahia de mucava, în schimb, Patapievici, Liiceanu şi Tismăneanu apără toate ideile care li se par simpatice, fără să se uite dacă sînt compatibile sau nu între ele, fără să se străduie să fie coerenţi. Ei n‑au nevoie să fie coerenţi : nu vorbesc cu un public de intelectuali, de la egal la egal, într‑o dezbatere de idei, ci pontifică. Cei trei posedă, direct sau indirect, edituri, reviste, emisiuni la diverse posturi de televiziune. Sînt vedete mediatice. Dezbaterea de la egal la egal e cerebrală şi rece ; emisiunea de televiziune este sentimentală şi emotivă. De vină sînt două hibe – una, a modernităţii, televiziunea, care suprimă dezbaterile şi ideile, şi transformă intelectualii în crooneri emotivi ; a doua, a societăţii valahe, care e difuză şi autoritară. Autoritară – cei care au puterea politică şi mediatică au dreptate necontestată ; difuză – domeniul competenţei nu contează, atîta vreme cît un intelectual e vedetă mediatică, nici un specialist nu contestă opiniile sale în domeniul economic, de exemplu : un VIP mediatic e mai priceput decît un expert, fiindcă e mai mediatizat.
In Valahia de mucava, mediatizarea aduce cu sine putere politică, puterea aduce autoritate, iar apoi deţinătorul acesteia are dreptate şi competenţă în orice domeniu îşi dă cu presupusul.
Există în imaginarul public o dihotomie între politicienii corupţi şi intelectualii inocenţi, exemplari, puri şi de‑o ireproşabilă rectitudine morală. Intelectualii din grupul amintit au reuşit să obţină posturi cu influenţă mare şi răspundere mică.
Evidenţa ca legitimare politică şi bunul simţ ca ideologie
„Le bon sens est la chose du monde la mieux partagée” zice Descartes. Pentru HRP, bunul simţ, evidenţa, adevărul sînt adevărate arme retorice : «orice apropiere de adevăr scade libertatea de a susţine în mod nevicios opinii demonstrate a fi în mod neapărat false» (Omul recent, p. 214)
«sau admitem că orice susţinere democratică a unor opinii dezagreabile ori patent false constituie în sine o legitimitate suficientă pentru a nu le scoate în afara legii ori ridiculiza, în ciuda faptului că sînt considerate de majorităţile constituite ca fiind repulsive, ori s‑a format deja în privinţa lor un consens majoritar că sînt dăunătoare. /./ Acesta este cazul multiculturalismului» (p. 214).
«Minoritarul nu poate avea dreptate pentru că este minoritar, ci numai dacă nu se înşală. / ./ Aşa cum adevărul stă martor şi minciunii, iar lumina dă mărturie şi pentru întuneric, la fel şi raporturile numerice întîmplătoare de tip minoritar/majoritar stau sub ascultarea strictă a adevărului». (p. 343).
«Într‑o societate de masă, ca a noastră, mai bună este democraţia. Dar unde este adevărul? /./ Votăm în ce scop? Nu trebuie să‑mi pun problema adevărului, adică să îi aleg pe cei mai buni?» (p. 382).
Nici o teorie economică nu e de la sine evidentă. Altfel n‑ar exista premii Nobel pentru economie, şi Amartya Sen, Paul Krugman, John Nash şi Richard Coase nu le‑ar fi primit. John Nash a demonstrat că sistemele economice îşi pot găsi echilibrul într‑o stare care nu e optimă. Krugman a arătat de ce Germania şi SUA îşi exportă reciproc automobile. Adam Smith îşi începe The Wealth of Nations cu o afirmaţie paradoxală. O mare parte din teoremele economice sînt paradoxale. Premisa fundamentală a libertarianismului e că efectele secundare ale legilor sînt nocive, idee inteligentă dar paradoxală, pentru care au găsit cîteva exemple interesante – dar aceste efecte secundare nu sînt vizibile de la sine.
Nici în politică n‑au ce căuta conceptele de adevăr (şi de fals). Politica e domeniul exprimării şi apărării intereselor individuale sau de grup, nu al adevărului. Nici o ideologie politică nu pretinde a exprima adevărul – de aceea se şi numeşte ideologie. Există o singură ţară în care un grup de experţi triază candidaţii la funcţiile publice, pentru ca să nu fie aleşi cei care susţin opinii dezagreabile, false, ridicole sau dăunătoare : e vorba de Iran.
Cele de mai sus vor să sublinieze amatorismul libertarienilor valahi. Ei au tras la repezeală blugii trendy ai libertarianismului peste stiharul cusut cu aur al ortodoxiei. Ambele doctrinele pot fi apărate – dar nu simultan, fiindcă ele sînt distincte, iar uneori se bat cap în cap.
Democraţia ca dictatură : the medium is the message.
Libertarianism şi telemarketing.
De ce atunci această insistenţă stridentă că libertarianismul e bunul simţ în persoană ? De unde concluzia că “Marx şi Engels s‑au înşelat, iar Menger şi Jevons au avut dreptate” ? (Omul recent, p. 349) E vorba de o simplă tehnică de marketing, de un mesaj publicitar, care n‑are nuanţe, fiindcă nu există nuanţe în advertising, nici profunzime. Ilustrarea ţine loc de demonstraţie. Aşa cum în emisiunile de telemarketing e prezentat de obicei un duşman facil (praful de pe mochetă) şi o soluţie perfectă (noul aspirator SpiroSpero), HRP ne descrie nişte scame ipotetice (totalitarismul stalinist) şi aspiratorul salvator, libertarianismul.
E fals că democraţia şi piaţa încurajează dialogul politic şi societatea civilă. Mass‑media funcţionează la fel pentru manelişti şi intelectuali : cel care face rating maxim va fi rechemat la emisiune, lui i se va da o emisiune proprie, lui i se vor publica articole şi cărţi. Popularitatea creează popularitate, şi apare ceea ce se numeşte “cerc virtuos”. Democraţia şi mass‑media sînt incompatibile : mass‑media impune vedete şi rating, democraţia are nevoie de dialog. Mass‑media are VIP‑uri şi public, democraţia n‑are decît egali. Un avantaj infim e decisiv în mass‑media : ce alt rapper decît Eminem ? Ce alt jucător de golf decît Tiger Woods ? Ce alt manelist decît Adrian Copil Minune ? Primul ia totul. Al doilea nu ia nimic. In democraţie, alegerile se cîştigă cu 51 % contra 49 %, iar opoziţia rămîne în Parlament. În mass‑media primul rămîne, iar restul dispar definitiv.
Ideologia capitalistă presupune că piaţa şi democraţia trăiesc în simbioză. Concurenţa, în realitate, nu există. Societăţile multinaţionale cumpără întreprinderile mici, abia lansate ; marile trusturi de presă cumpără edituri, reviste, ziare, reţele de difuzare, posturi de televiziune întregi. Mass‑media, care ar trebui să susţină diversitatea de opinii, se concentrează rapid în cîteva trusturi. Adesea, ele sînt cotate la bursă, cumpărate de acţionari, şi urmăresc subiectele cele mai vandabile. Aşa cum muzica a fost evacuată de către manele, la fel, ciocoii minţii au evacuat din media dezbaterile autentice, înlocuindu‑le cu hieratice conferinţe de presă cu discursuri previzibile. Dezbaterea politică a devenit şi ea o marfă.
De unde fascinaţia libertarienilor de Dîmboviţa pentru ortodoxie ? Odată ajunşi în centrul atenţiei mediatice, protagoniştii rămîn acolo permanent. Intelectualii mediatici, aceşti Vali Vijelie ai conceptelor, aceşti Florin Salam ai dialecticii, nu sînt aleşi democratic. Aşa cum Alcibiade a devenit celebru fiindcă i‑a tăiat coada propriului cîine, HRP a ajuns în centrul atenţiei datorită căpitanului de securitate Soare. In lumea mediatică, vedetele sînt uşor de fabricat : mass-media creează vedete.
Ierarhia ortodoxă e o lume închisă. Membrii ei se bucură de imense privilegii. Ei nu sînt aleşi prin vot, de jos în sus, ci de sus în jos, prin cooptare. La fel, lumea intelectualilor mediatici, vătafii minţii, e o elită închisă, în care se intră prin cooptare. De aici fascinaţia ciocoilor minţii pentru ortodoxie, care, dacă nu e opiul poporului, e cu siguranţă glutamatul emisiunilor TV.
Actuala stare de lucruri avantajează o mînă de manelişti intelectuali. Ei pot spune că e democraţie, şi că există dialog, fiindcă actuala stare de lucruri îi avantajează. Ei reprezintă establişment‑ul. HRP, prin Institutul Cultural Român, Gabriel Liiceanu, prin Trustul de presă Humanitas, şi Vladimir Tismăneanu controlează edituri, reviste, emisiuni TV, rubrici în presă. Ei încearcă să susţină că Juggernaut‑ul mediatic pe care‑l pilotează e totuna cu societatea civilă sau cu dezbaterea politică.
Mass‑media sînt motorul democraţiei liberale. Paradoxal, acest motor nu e nici liberal, nici democratic. In mass‑media, voturile se numesc rating. Cei care programează emisiuni selectează rapid vedetele, care iau totul. Opţiunile publicului se agregă aritmetic ; opţiunile programatorilor se agregă asimptotic. Dacă 51 % din spectatori preferă să vadă bancurile grupului Vacanţa mare, posturile TV vor programa 100 % Vacanţa mare. Există un singur Eminem. Există un singur Tiger Woods : mass‑media creează VIP‑uri şi le menţin, într‑un proces de eliminare rapidă, un fel de darwinism accelerat. Mass‑media nu sînt un bun conducător de dezbatere ori de dialog, şi mai ales, n‑au nimic în comun cu societatea civilă. Microfonul e sceptrul secolului XXI.
Elitism, populism, meritocraţie, democraţie
Am spus mai sus că singurul lucru pe care‑l are în comun grupul de mai sus cu ortodoxia este modul de recrutare al adepţilor. Grupul nu e închis : din timp în timp intră în el discipoli noi. Dar el nu e nici deschis – noii membri sînt cooptaţi dinăuntru, nu aleşi din afară. Aşa se reproduc mafiile, masoneriile, organizaţiile teroriste sau partidele ilegale.
Elitismul e doctrina politică opusă populismului. Elitismul clasic îşi justifică existenţa afirmînd că democraţia decade repede în populism sau e parazitată de lobby‑uri ; prin urmare, democraţia e proastă. Există, după Omul recent, o singură soluţie pentru ca să fie aleşi cei mai buni candidaţi la funcţiile publice, cei care nu susţin opinii dezagreabile, false, ridicole sau dăunătoare «calificarea voturilor» (p. 383).
In societatea libertariană, democraţia nu-şi are locul fiindcă masele riscă să voteze legi redistributive[10]. De aici legătura între conservatorism, elitism şi libertarianism. Elitismul lui HRP urmăreşte eliminarea celor “care susţin opinii dezagreabile, false, ridicole sau dăunătoare” prin “calificarea voturilor”. Nu există nici o diferenţă între totalitarismul comunist şi totalitarismul libertarian. Pentru libertarieni, libertatea e absenţa constrîngerilor ; libertatea e definită negativ de către ei. Pentru Marx, libertatea e lipsită de conţinut în societatea inegalitară[11], care restrînge opţiunile individului.
Patapievici nu condamnă comunismul pentru că e totalitar. El susţine totalitarismul – dar un alt fel de totalitarism :
“Iată argumentul lui Socrate împotriva democraţiei. (α) E nimerit ca ignoranţii să înveţe ce trebuie să facă de la cei care se pricep /…/. (β) E o nesăbuinţă să alegi conducătorii cetăţii prin vot, adică după popularitate, făcînd complet abstracţie de competenţele acestora. Căci nimeni nu şi-ar face o casă cu un constructor de case ales prin votul unor oameni care nu se pricep la case şi nimeni nu ar accepta să navigheze pe mare sub comanda unui căpitan ales nu după cunoştinţele sale maritime, ci după popularitatea sa în cetate /…/. (γ) Diferenţa dintre un om individual şi un om aflat în gloată este aceeaşi cu diferenţa dintre unul care refuză o monedă pe motiv că este falsă şi altul care acceptă ca veritabile o mulţime de astfel de monezi false, pe motiv că aşa a decis votul /…/ Trebuie adăugat imediat că acest tip de aberaţie a sistemului democratic a funcţionat perfect în cazul condamnării sale la moarte./…/
Democraţia, ca răzbunare organizată împotriva exemplarelor umane
Nimeni nu poate nega că democraţia presupune vînarea de voturi, presupune desconsiderarea adevărului în favoarea seducţiei, presupune ideea că succesul de public hotărăşte în mod legitim soarta valorilor şi că valorile impopulare merită să moară, deoarece fac violenţă majorităţii şi nu satisfac decît ‘elita’ – cuvînt prin care democraţiile depline desemnează tot ceea ce, fiind prea complicat pentru a fi popular, trebuie neapărat să dispară, ca fiind suspect şi, deci, reacţionar. Deoarece are drept principiu confundarea domeniului opiniei cu cel al adevărului, mecanismul electoral la care democraţiile depline înţeleg să supună toate ideile este un scandal[12]”.
Este exact discursul lui Lenin despre revoluţia comunistă. Lenin spune că revoluţia trebuie făcută de un grup restrîns de militanţi care cunosc doctrina, revoluţionarii de profesie, fiindcă masele riscă să devieze de la drum, preferînd confortul. Patapievici afirmă că o elită care cunoaşte adevărul trebuie să conducă societatea, fiindcă masele, proastele de ele, cred că politica e de domeniul opiniei, şi nu al adevărului.
| Lenin : | socialismul | trebuie | făurit | De către revoluţionarii de profesie | Care cunosc doctrina comunistă | Fiindcă democraţia înseamnăcompromis şi cîrpăceală |
| Patapievici : | Societatea | trebuie | condusă | De elite | Care cunosc adevărul | Fiindcădemocraţiaînseamnă impozite |
| Lenin | Democraţia l-a adus pe Hitler la putere | Conducerea statului înseamnă cunoaşterea | Legilor evoluţiei societăţii | Motiv pentru care nu poate fi lăsată pe mîna prostimii. |
| Patapievici | Democraţia l-a omorît pe Socrate | adevărului |
Patapievici comprimă aici două noţiuni care trebuie explicitate : pentru libertarieni, democraţia e nocivă, fiindcă orice regim democratic poate, prin impozite, redistribui venituri. Democraţia e urîtă de libertarieni. In al doilea rînd, ca şi conservator, el fantasmează după o oligarhie sau un regim aristocratic, o Valahie condusă de Camera Lorzilor – o cameră, desigur, ereditară. In acest scop, el consideră activitatea politică drept o meserie ca oricare alta, ca o ştiinţă care presupune competenţe speciale (HRP se fereşte să spună care sînt acelea). Pentru grecii antici, activitatea politică era singura demnă de oamenii liberi, atît de importantă, încît termenul denumind persoana privată, care-şi vedea de treabă, idiotes, a dobîndit sensul peiorativ pe care-l are azi, idiot. Patapievici aduce democraţiei un reproş dezumflat şi anacronic : da, Socrate a fost condamnat la moarte democratic, dar azi, puterea juridică e separată de celelalte, iar domeniul moral şi religios sînt autonome azi de imixtiunea legii ori a puterii executive.
Libertarienii favorizează un stat minimal ; conservatorii respectă autoritatea, de orice fel ar fi, şi o susţin. Libertarienii se opun tradiţiei, care e baza ideologiei conservatoare. Hayek spune răspicat că nu e conservator. (Why I am not a conservative) şi afirmă că libertarianismul, care idolatrizează libertatea individuală, respinge hotărît veneraţia conservatorilor pentru autoritate. Pentru conservatori, legile trebuie să exprime morala religioasă ; libertarienii se opun. Irving Kristol, unul din cei mai însemnaţi corifei neo-conservatori, a acuzat libertarianismul de hedonism. Analiza cost-beneficii şi prezumţia că omul e permanent raţional le ţine loc de morală libertarienilor. Cînd HRP se strîmbă la homosexuali şi laudă ortodoxia, o face de pe poziţii conservatoare opuse principiilor libertariene. Libertarienii cred că legea şi morala trebuie să rămînă riguros separate, conservatorii cred că morala religioasă trebuie să fie sursa legilor.
Institutul Ludwig von Mises România promovează libertarianismul. Unul din principiile politice ale libertarianismului este ne-intervenţia[13] în războaie externe şi ne-iniţierea de războaie. Acest principiu e un corolar al ideii libertariene că statul nu trebuie să iniţieze uzul violenţei decît ca răspuns la violenţă.
Deşi, din buze, libertarienii din România repetă principiile libertariene, “Acestui principiu i se adaugă o interpretare a ceea ce, potrivit libertarianismului, ar trebui să fie ilegal: întrucît toate relaţiile dintre oameni trebuie să fie voluntare, singurele acţiuni care ar trebui să poată fi interzise prin lege, riguros singurele, ar fi numai acelea care implică folosirea violentei împotriva celor care nu sînt angajaţi in acţiuni violente împotriva altora (cum ar fi crima, violul, furtul, răpirea şi frauda). Legea ar trebui să condamne numai acţiunile violente iniţiate de cineva împotriva altcuiva care este paşnic ori a proprietăţii acestuia“ (Horia Roman Patapievici, în Evenimentul Zilei, 16 oct. 2006
Tot textul e foarte limpede şi clar. In schimb, în alte texte, Horia Roman Patapievici şi restul libertarienilor valahi au adoptat poziţii neo-conservatoare : ei au susţinut intervenţia americană din Iraq şi aşa-zisa luptă contra aşa-zisului fundamentalism islamic. “Critica europeana la adresa SUA este ipocrită“ afirmă acelaşi autor într-un interviu plin de testosteron, în România liberă din 4 august 2006.
Doar două luni de amnezie incoerentă separă lauda non-intervenţiei de elogiul “spiritului de cowboy” al americanilor.
Libertarienii, americani şi români, se opun[14] învăţămîntului de stat, propunînd în schimb iniţiativa privată în acest domeniu. Din acest punct de vedere, libertarianismul este “utopic” – ca să-l cităm pe Tucille, libertarian pocăit. Pentru libertarieni “oricine nu e de acord cu ideea că impozitele sînt furt este un colectivist”, nume pe care-l dau libertarienii tuturor celorlalte doctrine politice, văzute ca variaţii pe tema comunismului.
In favoarea sau împotriva homosexualilor ?
Acelaşi principiu libertarian – a nu iniţia violenţă decît ca răspuns la violenţă – are drept corolar apărarea minorităţilor sexuale. Homosexualitatea nu trebuie îngrădită, în viziunea libertarienilor, fiindcă nu e însoţită de violenţă. Horia Roman Patapievici laudă acest principiu în cîteva rînduri. Ceea ce nu-l împiedică să critice homosexualitatea : “ Obligată de primejdie şi repulsie la discreţie, pederastia lui Gide a cîştigat în profunzime tot ceea ce gălăgioasa publicitate a homosexualilor ‘eliberaţi’ pierde în decenţă umană, azi. Datorita imprejurării că au acceptat sa-şi sindicalizeze şi să-şi ideologizeze sexualitatatea, e clar că homosexualii înregimentaţi de astăzi (îi am in vedere numai pe aceştia) se lipsesc voluntar de datele sufleteşti care ar fi putut să îi apropie de veritabila umanitate a homosexualităţii, pe care homosexualii discreţi (ori obligati la discreţie) din trecut o aveau în chip natural“ (Omul recent, p. 339)[15].
Horia Roman Patapievici n-are superstiţia coerenţei. E uneori conservator, alteori libertarian, în funcţie de conjunctură, de interesele de moment sau de asociaţiile ideatice care se ivesc.
Ideologia lui Horia Roman Patapievici e un amestec de conservatorism şi libertarianism. Ea nu e nici măcar eclectică : eclectismul presupune selecţie. Uneori, ideile sale sînt conservatoare, alteori libertariene. Libertarianismul nu e însă o ramură a ideologiei conservatoare. In pofida unei coaliţii provizorii, cele două ideologii rămîn distincte. Există domenii în care conservatorii şi libertarienii au idei complet opuse[16]. HRP, cu zelul prozelitului recent, le trece senin cu vederea. HRP elogiază intervenţia americană în Irak, apoi pacifismul libertarian. El critică totalitarismul comunist, şi apoi denigrează democraţia, de pe poziţii elitiste totalitare.
Eminescu a scris
„Rugă-mu-ne-ndurărilor, / Luceafărului mărilor, / Ascult-a noastre plîngeri, / Regină peste îngeri,
/ Fecioară Preacurată”
ca şi “Religia – o frază de dînşii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug /.. / Cel ce în astă lume a dus numai durerea / Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi”.
Poeţilor le e permis să sacrifice coerenţa în numele expresivităţii. Politologilor nu.
HRP e un apologet al libertarianismului, care preconizează un stat minimal. Cu toate acestea, el însuşi conduce Institutul Cultural Român, instituţie bugetivoră. HRP susţine conservator ortodoxia, şi în acelaşi timp promovează autori libertarieni care proclamă legalizarea prostituţiei minorelor. HRP este dr. Jekyll şi Mr. Hyde. Ideile sale politice se sustrag criticii ; ele nu sînt falsificabile sensu Popper. Conservatorii se opun riguros sinuciderii ; pentru libertarieni, individul are dreptul nelimitat de a se sinucide, dacă vrea. Creştinismul conservator şi moravurile dominante interzic oricui să devină, de bună voie, sclav ; pentru libertarieni, oricine ar trebui să poată deveni sclav[17].
Patapievici conduce Institutul Cultural Român. Are rubrici permanente în cîteva periodice, un ciclu de conferinţe şi o emisiune TV săptămînală. Cu toate acestea se plînge, într-o conferinţă de presă, că se teme că libertatea sa de cuvînt e primejduită. Se declară sprijinitor al societăţii civile, şi în acelaşi timp condamnă democraţia ca populism demagogic. Condamnă totalitarismul, dar regretă că intelectualii de stînga există şi se exprimă. Conţinutul afirmaţiilor sale este emoţional spre emotiv.
[1] “Libertarianismul, care identifică societatea decentă cu ordinea proprietăţii private, este o filosofie a păcii, care nu e pacifistă: ea acceptă violenţa, însă numai ca răspuns la agresiunea iniţiată de alţii. Ca stil intelectual, libertarienii invocă logica pentru a revendica, prin dezvoltarea consecventă a consecinţelor bunului‑simţ, adevărul pe care lenea mentală şi proastele obişnuinţe l‑au deformat până la nerecunoaştere. Libertarianismul este filosofia politică a principiilor evidente, proclamate prin consecinţele lor ignorate (de leneşi, neatenţi ori uituci), nesocotite (de cei incapabili de logică) ori respinse în mod furios (de socialişti). Libertarianismul este, dintre toate leacurile contemporane împotriva lenei de a gândi, terapia cea mai eficace pe care o cunosc.” – Horia‑Roman Patapievici, pe situl Institutului Ludwig von Mises
[2] Lucrarea, In apărarea indezirabililor, de un anume Walter Block, http://www.misesromania.org/167 are o prefaţă elogioasă scrisă de Hayek şi o introducere de Murray Rothbard. Toţi trei sînt autori citiţi de HRP, citaţi de HRP, elogiaţi de HRP, declaraţi lectură obligatorie de HRP. Spicuiesc dintre ideile cărţii : N‑ar trebui să existe salariu minim în economie, şi astfel ar dispărea şomajul. Legea salariului minim este cea care creează şomajul, fiindcă altfel patronii ne‑ar angaja pe toţi – cu salarii moderate, desigur. Sindicatele ar trebui dizolvate. Munca minorilor ar trebui legalizată. Contractul dintre patron şi copil e valid, de vreme ce e voluntar. Prostituţia ar trebui legalizată etc. Dacă prostituţia şi munca minorilor ar trebui legalizate, e doar un pas pînă la legalizarea prostituţiei minorilor. Există minori şi minore care se prostituează, ca într‑un paradis libertarian, în Thailanda şi Cambodgea. E păcat că situl Institutului Ludwig von Mises nu adaugă ilustraţii textelor sale – nişte băieţei cambodgieni goi, nişte fetiţe tailandeze goale. Numărul cititorilor săi ar creşte simţitor. N-ar fi rău ca ilustraţiile să aibe şi tarifele.
[3] Confuzie pioasă : conservatorii au sprijinit interferenţa moralei religioase în legislaţie, pe cînd libertarienii (Mises, Hayek, Rothbard) i s-au opus întotdeauna. Atunci cînd HRP condamnă “copilul puber, al cărui trup tresaltă în ritmuri orgasmice; ale cărui sentimente se articulează în imnuri înălţate bucuriei pe care o procură onanismul sau mîna ridicată asupra părinţilor; a cărui ambiţie este să dobîndească faimă imitîndu-l pe homosexualul travestit” etc. etc. etc. – el o face de pe poziţii conservatoare anti-libertariene.
[4] James Harris, Rights and Resources—Libertarians and the Right to Life, in Ratio Juris, vol. 15, nr. 2, p. 120.
[5] Jason Lloyd, LET THERE BE JUSTICE: A THOMISTIC ASSESSMENT OF UTILITARIANISM AND LIBERTARIANISM, in Texas Review of Law & Politics, vol. 8, nr. 1, 2003, p. 229-257 . Fie o catastrofă naturală sau o foamete.. etc. Pentru libertarieni, cei înfometaţi nu au nici un drept special la ajutor public.
[6] Oferim acest citat pentru a arăta că, istoric, libertarianismul s-a opus imperialismului, iar în anii 1960 se aliase, din considerente strategice, cu stînga.
[7] In Statele Unite se înregistrează anual 18000 de decese suplimentare ale persoanelor fără asigurare medicală. Cf. Michelle Chandler, The Rights of the Medically Uninsured: An Analysis of Social Justice and Disparate Health Outcomes, in Journal of Health & Social Policy, vol. 21, nr. 3, 2006, p. 17-36 .Von Mises propune eugenismul nazist ca soluţie, în The Logic of Human Action.
[8] Ruud ter Meulen, The Lost Voice: How Libertarianism and Consumerism Obliterate the Need for a Relational Ethics in the National Health Care Service, in Christian Bioethics , vol. 14, nr. 1, 2008, p.78-94.
[9] Lawrence O.Gostin, From a Civil Libertarian to a Sanitarian, Journal of Law & Society; vol. 34, nr. 4, dec. 2007, p. 594-616, 23p
[10] Brian Feltham,Libertarianism for and against – Craig Duncan and Tibor R. Machan, in Ratio, vol. 16, nr. 3, sept. 2006, p. 375-380. Pag. 378.
[11] Peter Mclaverty, Socialism and libertarianism, în Journal of Political Ideologies, vol. 10, nr. 2, 2005, p. 185-198. pag 191-192
[12] Omul recent, paragraful 568, p. 134.
[13] Jerome Tucille, The Failure of Libertarianism, in National Review, vol. 29, nr. 16, 1977, p. 498
[14] Idem, ibid.
[15] Despre stilul pseudo-argumentativ al lui HRP, un studiu demolator de Isabela Ieţcu, Normative models and theories of argumentation. Pragma-dialectics. An analysis of a text by H.-R. Patapievici. în Analele Universităţii Bucureşti, 2006, seria Limbi şi Literaturi străine. Studiul e rece, clinic, hieratic. Dialogue, Argumentation and Ethical Perspective in the Essays of H.-R. Patapievici, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006, de aceeaşi autoare, despre “epistemic vs. deontic”, pe urmele lui Raymond Boudon, tratează acelaşi subiect, observînd absenţa unor subiecte importante : justiţie, echitate, sărăcie – în articolele lui HRP. Autoarea consideră că HRP „ignoră legitimitatea normativă” a subiectelor de mai sus.
[16] A se vedea pentru un studiu detaliat Ernest van den Haag, Libertarians and Conservatives, in National Review, nr. 23, 1979, p. 725-739.
[17] Jason Lloyd, Let there be justice. A Thomistic assessment of utilitarianism and libertarianism, in Texas Review of Law & Politics, vol. 8, nr. 1, 2003, p. 252. Tomismul are, în opinia autorului, o definiţie a naturii şi demnităţii umane opusă diametral libertarianismului. Conform lui Thoma de Aquino (şi creştinismului în general – dreptul la viaţă e superior dreptului la proprietate).