Fragmente din ultumul volum semnat de Bogdan Ghiu: Inconstrucţia. Pentru o arhitectură etică apărut la Editura Fundaţiei Arhitext, 2011.
(Foto autor: Mircea Struteanu)
Inconstrucţia. Pentru o arhitectură etică
Ce criză structurală, tectonică nedeclarată ascunde-exprimă actuala criză declarată? În ce domeniu a izbucnit, a fost posibilă, a fost operată criza? În domeniul imobiliar. Cum? Prin incitarea şi specularea capitalist-neoliberală a fantasmei casei-proprietate accesibilă tuturor ca un dar divin.
Arhitectul se află în cea mai bună poziţie pentru a interoga complexul actual, abisal, nu numai al ideii de casă, de locuire şi de locuinţă, care de mult prea multă vreme a uitat să evadeze din heideggerianism şi din postheideggerianism, din deconstrucţie, ci însăşi ideea de construcţie, de a construi. Post-arhi-deconstructiv, ar trebui să privim, poate, casa-proprietate ca pe o proteză amplificatoare (harta mai mare decît teritoriul!) a corpului im-propriu: abia casa a corpul, care, la propriu, nu ne e propriu, nu ne aparţine. Casa e corpul. Restitutio in integrum, şi chiar mai mult, cît mai mare şi mai frumos, decît atît.
Ideea casei-proprietate se dovedeşte deci, iată, în continuare cea mai sensibilă şi mai explozivă idee a actualităţii. Din ea a pornit criza.
Va trebui, pur şi simplu, să săpăm sub case, sub însăşi ideea de construcţie, întrebîndu-ne, pur şi simplu, nu cum se construieşte sau cum ar trebui să construim, ci, evadînd din închiderea inerent estetizantă a gîndirii arhitectonice, să ne punem probleme tectonice de genul: oare nu construim prea mult? Oare nu se construieşte, indiferent cum, prea mult? Oare este etic să construieşti în definitiv? S-ar putea oare construi precar, mobil, efemer, dar în sens pozitiv? N-ar trebui deconstruită, postdeconstructiv, însăşi ideea de construcţie şi de proprietate? Nu a devenit, oare, construcţia de proprietăţi insustenabilul însuşi? Este oare posibil să nu mai existe loc de construcţii? N-a devenit oare construcţia un tic, un reflex criminal al omului? Ce atîta construcţie? A construi – frumos/nefrumos, iată o chestiune derivată, secundară, tehnică – nu va fi devenit oare, deja, o afacere în sine suspectă?
Şi, pornind de la o carte explozivă, cu adevărat epocală, precum Gomora lui Roberto Saviano (capitolul „Beton”), ar trebui să ne punem întrebări cu privire la structura mafiotă a construcţiilor în genere, a excesului de construit din lumea contemporană.
Cîtă vreme va mai putea fi estetizat, dres, făcut acceptabil, înfrumuseţat moral, înghiţit ticul de-a construi solid, definitiv? Cîtă construţie mai suportă realul?
Nu-i oneros, imoral, derealizant, deconstructiv să tot construieşti, indiferent cum? Nu e deja totul construit?
*
Arhitectura e în primul rînd şi în mod natural, deci de la sine înţeles, în mod implicit, negociere. O arhitectură sub-negociată, de-negociată încetează să mai fie cu adevărat arhitectură, devenind altceva, pur decor, pură decoraţie.
Şi-a pierdut arhitectura spiritul nogociator, esenţa negociativă, latura implicit şi intens politică devenind negoţ şi atît? Aşa se pare, din moment ce întrebarea începe să se pună, de către arhitecţii înşişi.
Se mai negociază în arhitectură? Mai negociază ceva arhitecţii?
Cine negociază şi ce se negociază, în momentul de faţă, în/ca arhitectură?
Pînă unde se negociază?
Cînd încetează o negociere în arhitectură?
Ce e ne-negociabil, de fapt şi de drept? Altfel spus, cine stabileşte pragul non-negociabilităţii? Cine spune: pînă aici?
Sau, altă „traducere” a aceleiaşi întrebări: ce nu se negociază şi ce nu ar trebui să se negocieze?
Şi, în sfîrşit (deocamdată), cine conduce negocierile arhitecturii?
Pentru a reajunge nu numai să negocieze, ci să conducă negocierile, pentru a redeveni, altfel spus, politică, politică publică, smulgîndu-se de sub imperativul fals unic al economicului, arhitectura trebuie să repornească războiul întrebărilor, în numele publicului.
Pentru a ajunge să negocieze pacea, arhitectura trebuie să redeclanşeze războiul.
*
„Scufundaţi”, înecaţi în ceea ce Jameson numeşte „hiperspaţiu”, adică în „golul umplut în mod absolut”, ceea ce ar trebui să traducem prin spaţiu hiperconstruit sau spaţiu hiperspaţializat, fenomen hiper-fenomenalizat, epuizat prin saturare, sîntem lipsiţi de „cea mai măruntă distanţă care altădată făcea posibilă perceperea unei perspective sau a unui volum”, şi este normal să avem nostalgia peisajului în cel mai clasic mod cu putinţă: tactic, azi, este tocmai să refacem „peisageitatea”, „peisagismul” spaţiului, adică in-construcţia lui; să-l putem „construi” de fiecare dată perceptiv, cu picioarele, prin străbatere, lăsînd urme pe care să le putem folosi, hodologic, ca repere. A tacticiza spaţiul, altfel spus, a-l re-„peisagifica” înseamnă a-l construi cu picioarele, a-l in-construi. A-l reface ca mediu „animal”.
Căci tocmai aceasta e miza şi bătălia, de care nici nu ne dăm seama. Bătălia pentru captarea şi subiectivarea „parcului uman”, cum ar spune Sloterdijk, nu e niciodată pe deplin cîştigată: se dispută, e instabilă, precară. Iluzia fugii, a eliberarii trebuie întreţinută, asigurată, dar şi „umplută cu conţinut”, captată. Arhitectura de dispozitiv, sau arhitectura, preponderent comercială, a bunei-dispuneri, este un complex, un cîmp non-uman, care este cu atît mai eficient atunci cînd dispare, cînd nu e foarte vizibil, cînd nu se re-marcă. Pe această muchie, între a se exprima (artistic, estetic etc.) pe sine, în a apărea, altfel spus, ca subiect, şi a-i face pe ceilalţi să se exprime, pentru a le putea capta şi resintetiza dorinţele, se mişcă arhitectura contemporană. Puterea (modernă) trebuie întotdeauna să înveţe să fie ascetică: propriului narcisism, ea trebuie să-i prefere narcisismul („narcisizarea”: închiderea în oglindă) celorlalţi.
În termeni deleuzieni, este vorba de controlul prin preluare al liniilor de fugă. Pentru majoritatea dintre noi, complexul arhitectural contemporan funcţionează tot ca nişte dispozitive optice, dar nu (doar) în sens panoptic benthamiano-foucaldian, ci în sens mediatic. Arhitectură-spectacol creatoare de scenarii du subiectivare reuşită, chiar eroică, în care deposedarea de sine se face prin vinderea nu de „subiectivităţi-marfă”, de subiectivitate-urmă sau produs, ca pînă acum (imagini, simboluri, mărci aplicabile), ci de subiectivări, de procese de subiectivare. Iluzia ascensiunii şi a transformării sociale, de exemplu, prin accesul reflectat, producător de imagine de „sine”, de imagine-semn, la hiper-consum. Dar poate că această axiomă modernistă nu mai este valabilă: cu toţii în aceeaşi oglindă, fiecare „oglindă” celorlalţi. Ne înmulţim, spre îndreptăţirea ororii lui Borges, prin oglindire unii în alţii. Chiar şi fără oglindă!
Arhitectura devine, deci, dispozitiv mediatic în care fiecare alergăm să ne găsim „avatarurile” salvatoare. Ne salvăm prin imagine, iar imaginea este arhitectural creată. Consumul e un spectacol reuşit, de succes, ca o bătălie în care eroul e „omul mulţimilor” (Baudelaire). Ne hrănim cu noi înşine, din noi înşine ca imagine. Devenirea-marfă este „estetică” prin ea însăşi, fiind transfigurare şi putînd funcţiona ca spiritualizare.
Devenită, din represivă, în modernitatea încă ascensională, depresivă, în modernitatea totalitară, arhitectura se joacă astăzi, inclusiv cu ea însăşi, pe muchia expresivului, ezitînd însă, dar, dacă se poate spune aşa, cu succes, între a se auto-exprima şi a-i face pe ceilalţi să se exprime – dacă este, într-adevăr, vorba de o opoziţie, de o contradicţie aici. Impresiv-expresivă, arhitectura actuală devine nu numai incitativă, ci şi socio-soteriologică: promite, ludic, nu numai distracţie, entertainment, ci şi scenarii şi roluri mediatice de succes „la cheie”. Pentru un narcisism arhitectural neţărmurit în care, la nesfîrşit, oricine poate juca (în) triumful eroului postmodern (accelerat post-comunist) al consumului!
Alternînd dezafectarea, neutralitatea, afectînd lipsa de afect pe mari suprafeţe total reconfigurate strict comunicaţional, în care căile ultrarapide de acces, transporturile sînt primordial-integrate, cu expresivitatea incitatorie de subiectivare-marfă, de transfigurare-marfă, organizînd, prin urmare, o separaţie brutală, forţată, exacerbată, deci posibilitatea unei treceri dorite şi întotdeauna asigurate, reuşite, între un exterior (deja extra-mundan) şi un interior (al societăţii planetare ca familie lărgită însă), arhitectura de dispozitiv transformă ambientul, mediul, în totalitatea sa, într-un dispozitiv mediatic, asigurînd triumful post-uman al semnelor. Ar trebui să ne întrebăm însă, preluînd lecţia lui Latour: cum facem societate cu semnele, ce societate fac semnele din noi? Dacă salvarea înseamnă să ne prefacem în semne, înseamnă că aceasta este, acum, calea cea bună.
Iar dacă se construieşte atît de intens, atît de compact este pentru că oricînd am putea evada, scăpa, fugi, şi atunci arhitectura-dispozitiv trebuie să intervină constant într-o situaţie de (deocamdată) perpetuă urgenţă, prin definiţie critică. Nu întîmplător, fundalul sonor contemporan îl constituie, în mediul omogen urbanizat, sirenele, ar trebui doar să interpretăm corect urgenţele, cine şi din ce punct de vedere e în situaţii critice. Arhitectura-dispozitiv, arhitectura-cîmp (afectare-dezafectare) este ea însăşi o sirenă, chiar dacă în registrul mut al vizibilului.
*
„În arhitectură”, oamenii trebuie să renască odată cu aceasta, „întîlnindu-se”. Obsesie, regresivă poate în alt sens, (auto-)limitare a arhitecturii: spaţiul nu poate fi lăsat să fie, să devină, să rezulte, trebuie, la nesfîrşit, iar şi iar, construit. Poate că tocmai acest demiurgism al arhitecturii este principalul ei păcat, unul al superbiei, care n-o lasă să evolueze, adică, mai mult sau mai puţin, să dispară, să se resoarbă în tehnică existenţială: să-şi depăşească propriile ziduri, devenite inutile metereze conceptuale. A construi golul, a delimita golul este un gest contradictoriu, care exprimă însă exemplar esenţa imposibil de depăşit a orgoliului arhitecturii, a arhitecturii ca orgoliu, a pretenţiei constructiviste a arhitecturii. Poate că în spaţiul şi pe pereţii golului construit, ai spaţiului construit al arhitecturii ar trebui să re-vină arta, artiştii, şi să le „vandalizeze”, deschizîndu-le. Poate că tocmai aceasta este succesiunea ontologică imanentă.
Pot fi „întîlnirile” oamenilor organizate, facilitate, construite „în” arhitectură? N-a ajuns, oare, umanitatea contemporană să se întîlnească în afara arhitecturii, dincoace de arhitectură, tocmai pentru că aceasta se pretinde un dincolo? Mai au oamenii nevoie, propriu-zis, de arhitectură? Se mai întînesc oamenii „în arhitectură” (in architecture – in-architecture), sau este vorba tocmai de o încercare disperată a arhitecturii de a recupera, de a recapta, de a recîştiga de partea ei o umanitate care a dezertat-o tocmai pentru că ea i-a trădat, trădîndu-şi sau, dimpotrivă, împlinindu-şi esenţa?
N-ar trebui oare ca arhitectura să încerce să reînvie, să se regenereze, să se înnoiască pornind, urmînd, invers, tocmai „întîlnirile” oamenilor, luînd urma oamenilor în migraţia lor în afara arhitecturii, în evadarea lor dintr-o arhitectură care nu le mai aparţine, care nu li se mai adresează decît, cel mult, tocmai ca mediu fals prietenos, fals deschis, fals (adică unilateral, asimetric) transparent de organizare, de conţinere a întîlnirilor lor? Poate că oamenii nu vor mai putea să se „întîlnească” cu adevărat decît „într-o” arhitectură născută tocmai din modurile lor actuale, deschise, precare, tranzitorii de a se „întîlni”. Şi atunci, mai mult decît lasă să se vadă, mai mult şi mai dramatic decît a ajuns să-şi perceapă ea însăşi propria criză, arhitectura are de ales.
Este clar: arhitectura încearcă să-şi recucerească puterea pervertită, compromisă, abuzată, aceea care a dus, cu un titlu care ar trebuie să devină rapid celebru, la „stadiul Dubai al capitalismului” (Mike Davis), cînd a proiecta şi a construi a ajuns să fie, complice, colaboraţionist, principalul mod de spălare a banilor în capitalismul murdar, gri-negru, al corupţiei globalizate. Pentru arhitectură şi, mai ales, dinspre arhitectură, pentru societate şi pentru cîmpul politic, momentul este unul istoric, de cotitură. Pregătitor, prealabil încă. Cîtă vreme nu va avea curajul să-şi formuleze propria criză în termeni etici, ci doar în termenii unei vagi revolte, mai mult estetico-nostalgice, faţă de vechea ontologie a orgoliului constructiv, arhitectura va continua să bîjbîie.