Sursa: Presseurop.eu / Ariane Chemin / Le Monde
Acum 50 de ani, între 100 şi 200 de algerieni care manifestau pacific la Paris au fost asasinaţi de forţele de poliţie. Mult timp ocultat de putere, acel 17 octombrie 1961 intră încetul cu încetul în memoria colectivă.
Un manifest împotriva interdicţiei de a circula seara
În acea zi, “francezii musulmani din Algeria” manifestau la apelul Federaţiei FLN (Front de la Libération Nationale) din Franţa împotriva interdicţiei de a circula seara, impuse de către prefectul poliţiei din Paris, Maurice Papon. Îngrădiţi de obicei în mahalalele din suburbii, mai mult de 20 000 de bărbaţi, femei şi copii au mărşăluit atunci paşnic pe străzile din Cartierul Latin, pe Grands Boulevards, în apropiere de Champs-Elysées. Violenţa poliţiei este uimitoare : agenţii îi aşteaptă la ieşirea din metrou şi pe străzi ca să-i bată şi să-i insulte. “Pe cei mai slabi, cei care erau deja plini de sânge, îi terminau bătându-i până la moarte, am văzut-o cu ochii mei”, va povesti Saad Ouazen în 1997. Deşi nu opuneau nicio rezistenţă, zeci de manifestanţi au fost împuşcaţi, alţii au fost înecaţi în Sena. În total, peste 11 000 de algerieni au fost arestaţi şi transferaţi la Palatul Sporturilor sau pe stadionul Pierre-de-Coubertin.
Îngrămădiţi timp de mai multe zile în condiţii de igienă îngrozitoare, aceştia sunt bătuţi cu cruzime de către poliţie, care-i califică drept “sales bicots”(arabi murdari) şi “ratons” (ratoni). La Palatul Sporturilor, internaţii, terorizaţi, nu îndrăznesc nici să meargă la baie, deoarece mulţi din cei care care se duc sunt ucişi. A doua zi de dimineaţă, prefectura identifică în mod oficial trei decese – doi algerieni şi un francez din metropolă. Minciuna se aşterne, acoperită apoi curând de tăcere. Aceasta va dura mai mult de douăzeci de ani.
Algerienii, invizibilii societăţii franceze
Această absenţă îndelungată, în conştiinţe, a masacrului din 17 octombrie 1961 nu îl miră pe Benjamin Stora. “În acei ani, exista [în Franţa] o ignoranţă largă a celui care era poreclit indigen sau imigrant, adică a celuilalt. Când lumea este percepută astfel, pe cine putea interesa soarta imigranţilor din mahalalele din regiunea pariziană? Algerienii erau “invizibilii” societăţii franceze“.
La această indiferenţă a opiniei se adaugă, în lunile de după 17 octombrie, o operaţiune de disimulare sistematică din partea guvernului. Dezvăluirile care dezmint versiunea oficială sunt cenzurate. Amnistia care însoţeşte independenţa Algeriei în 1962 pecetluieşte apoi tăcerea societăţii franceze: toate plângerile sunt clasate.
În ciuda tăcerii, amintirea acestui 17 octombrie supravieţuieşte ici şi colo, fragmentată, sfâşiată, subterană. Dar rămâne vie, desigur, printre imigranţii algerieni din regiunea pariziană. “Aceşti oameni discutau între ei, dar majoritatea nu au trasnmis memoria acestui eveniment copiilor lor, explică istoricul englez Jim House. În anii 1980, ei ştiu că urmaşii lor vor rămâne în Franţa, şi le este teamă să nu le compromită viitorul povestindu-le despre violenţele poliţiste pe care le-au îndurat“.
A doua generaţie a imigraţiei algeriene, sarcina memoriei
Va trebui ca cea de-a doua generaţie a imigraţiei algeriene să ajungă la vârsta adultă pentru a zgudui peisajul memorial. Aceşti tineri au frecventat şcoala Republicii sunt alegători şi cetăţeni francezi, dar au intuiţia că prejudecăţile şi privirile batjocoritoare la adresa lor sunt legate de războiul din Algeria.
Puţin câte puţin, memoria se dezmorţeşte : în anii 1980, Jean-Luc Einaudi începe o imensă muncă de cercetare. Când cartea sa iese, în anul celei de-a treizecea aniversare a zilei de 17 octombrie, în 1991, iscă un şoc : “Bătălia de la Paris“, care preia oră cu oră succesiunea de evenimente şi tăcerea care a urmat, a suscitat o amplă dezbatere asupra represiunii împotriva algerienilor.
Cu această carte şi altele care au urmat, amintirea zilei de 17 octombrie 1961 începe să intre în spaţiul public. Urmează apoi două documentare : “Le Silence du fleuve” (Tăcerea fluviului), de Agnes Denis şi Mehdi Lallaoui în 1991, şi “Une journée portée disparue” (O zi lipsă) de Philip Brooks şi Alan Hayling. Autorităţile de la vremea respectivă menţin totuşi versiunea oficială.
După istoricii şi militanţii memoriei, intră în joc justiţia: cu ocazia procesului fostului responsabil de la Vichy, în 1997 la Bordeaux, judecătorii cercetează îndelung acest 17 octombrie 1961. Confruntat cu Jean-Luc Einaudi, fostul prefect de Poliţie admite în cele din urmă “cincisprezece sau douăzeci de morţi” în această “seară nefericită“, dar le atribuie unor răfuieli între algerieni. Pentru prima oară, puterea face un gest: primul-ministru, Lionel Jospin, deschide arhivele. Bazându-se numai pe registrul de admiteri la Institutul de Medicină Legală – cea mai mare parte a arhivelor prefecturii şi brigăzii fluviale dispăruse misterios – s-a ajuns la concluzia, în 1998, că au existat cel puţin 32 de morţi.
Papon admite, parţial, statul nu recunoaşte
Doi ani mai târziu, Maurice Papon decide să-l dea în judecată pe Jean-Luc Einaudi pentru defăimare. De data aceasta, Papon admite treizeci de morţi, dar tribunalul nu-i dă dreptate : calificând munca lui Jean-Luc Einaudi drept “serioasă, relevantă şi completă“, judecătorii constată că “unii membri ai forţelor ordinii, relativ numeroşi, au acţionat cu o violenţă extremă, sub influenţa unei dorinţe de represalii”.
Versiunea oficială a zilei de 17 octombrie este acum în zdrenţe. A venit vremea pentru comemorare. La cea de-a 40-a aniversare, în 2001, primarul Parisului, Bertrand Delanoë, a instalat pe Podul Saint-Michel o placă “în memoria numeroşilor algerieni ucişi în timpul represiunii sângeroase a manifestaţiei paşnice din 17 octombrie 1961”. În regiunea pariziană, vreo douăzeci de plăci sau pietre înscriu acum aceste zile de toamnă în memoria colectivă.
Puzzle-ul amintirii a fost în cele din urmă reconstituit, dar pentru mulţi, lipseşte încă o bucată: recunoaşterea din partea statului.